Panseul spiritual al yoghinului creştin începător (666)

Oooommmm…
Faptul că modelul trinitar patristic pune accentul pe unitatea de substanţă/esenţă divină în cele trei Persoane vine în contradicţie cu enumerarea „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, şi cu sublinierea că această ordine contează şi este singura corectă – în rang şi demnitate. Contradicţia vine (sau pleacă?) din însăşi ideea de esenţă. (Oooommmm…)
Duhul este singura esenţă posibilă, şi este şi singura entitate care poate fi gândită ca existând în afara Timpului. Duhul este Sfinţenia. Apoi, prima şi cea mai perfectă fiinţă sfântă (Oooommmm…), ipostasul ideal ultim şi desăvârşit de perfect al Sfinţeniei, a fost şi este Tatăl – dar El este ipostasul desăvârşit în ordinea fiinţelor cereşti. Fiul este ipostasul (sau individul, cum se mai poate spune conform Părinţilor) desăvârşit al Sfinţeniei în ordinea fiinţelor omeneşti. Iar această desăvârşire Îl aduce în Cerul fiinţelor perfecte, alături de Tatăl. Duhul Sfânt, dacă Îl putem separa ca ipostas al duhurilor, este oarecum redundant (Oooommmm…) – pentru că şi Tatăl este tot Duh, Duhul Perfect. Ceea ce face ca Persoana fără faţă, individul divin care nu este decât esenţă pură şi nu are voinţă, ci o secretă, o manifestă şi o propagă prin Persoanele perfecte, această Persoană sfinţitoare să nu existe de fapt, ci să fie o emanaţie, o suflare, o ţâşnire esenţială din (de fapt, prin) porii Persoanelor – Tatăl ceresc, şi Fiul devenit ceresc prin accesul la Sfinţenie, acordat de către Tatăl Său atotputernic. Dar atunci Sfinţenia este Dumnezeu, esenţa supremă înduhovnicită în Tatăl şi încarnată în Fiul, iar toate fiinţele, cereşti şi pământeşti, se raportează la (Oooommmm…) ea ca la Ţinta devenirii. Să începem…
Oooommmm…

Gândul capadocian al dumnezeului mediu binevoitor (1)

Ceea ce pare să facă omeneşte plauzibilă şi pragmatică formula Trinităţii de o (singură!) esenţă/substanţă/natură/fiinţă în trei Persoane este restrângerea de bună voie, autolimitarea Persoanelor care, fiecare, ar putea fi şi sunt de fapt tot ce sunt celelalte, împreună şi separat, dar se „abţin” să-şi manifeste în întregime substratul pentru ca Omul să priceapă supunerea, asceza, filiaţia, umplerea, dar mai ales Identitatea Relativă. Putem fi dumnezei pentru că Isus şi Duhul sunt Dumnezeu, iar Tatăl este unul Dumnezeu. Putem fi dumnezei pentru că Fiul, deşi este unul şi nedespărţit Dumnezeu pătruns de toată plinătatea Duhului, este ascultător de Tatăl şi rob Duhului, deşi a creat totul cu propria Sa putere şi cu propriul Său Duh, care sunt ale Tatălui şi vin de la El prin El cu El spre El. Putem fi dumnezei pentru că Duhul, deşi este unul şi nedespărţit vreodată Dumnezeu, se lasă purces prin Fiul, unde, când şi cum vrea Acesta să fie voia Tatălui. Putem fi dumnezei pentru că Maria l-a lăsat pe Tatăl, prin Duhul Sfânt, să fie tată, iar Iosif a lăsat-o pe Maria să fie mamă fără ca el însuşi să fie altceva decât un bărbat care se limitează la a nu fi neapărat tată. Putem fi dumnezei pentru că Isus Cristos, Fiul cel din veci de veci atotputernic şi mai sfânt decât Duhul Sfânt, s-a limitat să fie om şi să moară pe cruce şi s-a lăsat umplut de Duh şi Adevăr, dar şi de moartea pe care a gustat-o. Se vede treaba, într-o primă aproximare, că ar trebui să ne limităm omenitatea şi să aşteptăm să fim umpluţi de dumnezeire…

Communio crăciunensis

Yahoo Mail a cedat, sau poate se reface după atacul zorpienilor – cert e că nu mai am altă soluție decât să sper că veți citi aici, toți cei cărora aș fi vrut să vă urez să trăiți din plin bucuria Crăciunului știind că, într-un anumit fel de comuniune care pentru mine este mulțumitoare și pentru care sunt mulțumitor, fac tot ce depinde de mine ca să mă bucur împreună cu voi.
Fie ca, poate de Crăciunul ăsta, să aflăm secretul Pruncului prin care Dumnezeu a căpătat carne omenească pentru ca noi să avem gust din și de dumnezeire.

Enjoy responsibly!

ISUS tăcea

De tăcut mai folositor.

Biserica "Sfânta Treime"

pilat-la-procesul-lui-isus-cristos

Isus tăcea şi nu răspundea nimic…
Marcu 14.61

Pentru prima oară întâlnim aceste cuvinte în istoria patimilor. Le vom mai întâlni de trei ori: faţă de marii preoţi în prezenţa lui Pilat, înaintea lui Irod şi înaintea lui Pilat. Fie că vorbea, fie că tăcea, Domnul şi Mântuitorul nostru Îşi arăta aceeaşi inimă iubitoare neschimbată. Uneori Domnul tace şi faţă de noi, dar inima Sa este la fel de iubitoare.

Împotriva tăcerii lui Isus nu era nimic de făcut. Priveliştea aceasta era prea de tot pentru sufletele lor pline de ură. Nu mai rămânea altceva de făcut decât să-şi arunce masca jos şi să se năpustească împotriva lui Isus cu speranţa că iubirea Lui pentru adevăr Îl va face să Se dea singur în mâinile lor. Probabil, gândeau ca şi cei din Daniel 6.5: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi…

View original post 76 more words

Întrebări chinuitoare – răspunsuri minimaliste (1)

Ce trebuie omul să știe, să creadă, să simtă și să facă pentru a primi viața veșnică?

… că trebuie să se întoarcă la Dumnezeu și că trebuie să-I rămână credincios până la capăt ca să / și să nu mai păcătuiască. Să știe și să simtă ce este păcatul, în fiecare moment și în diferite circumstanțe.
Să creadă în credincioșia Tatălui, care și-a trimis Fiul dumnezeiesc să trăiască o viață de om adevărat și să moară părăsit de Har, pe Cruce, pentru a putea fi cel mai drept Judecător și cel mai milos Răscumpărător al neamului omenesc.
Să simtă că, fără mijlocirea Duhului Sfânt promis de către Mântuitorul Isus Cristos, nu poate ști, crede, iubi sau face voia Tatălui ceresc. Să simtă setea și foamea de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a iubi în credincioșie și adevăr, de a crede în tot adevărul pe care sfințenia Duhului vrea să i-l mai descopere.
Să nu-și bată joc de harul primit. Să nu dispere, să aibă atenția trează și să știe…

Poezie pierdută

Trăia în iazul acela un ţipar
Mare cât un vapor
Aproape legendar.
Dar
Pe cât de lung
Şi din ce în ce mai gros
Era trupul cel lunecos
Pe-atât
I-era capul
De redus
Ca un bob
De strugure
Atârnând în sus.
Şi tot precum la acel bob
I se străvedeau
Papile, apeducte, lobi
Şi-ncă nenumărate
Da, nenumărate
Formaţiuni nervoase.
Multicolore, da
Multicolore și sclipicioase.
Atât de multe
Că nu o dată
Eram cuprinşi de pizmă
Nedeterminată.
Poate de-aceea
Poate din alt îndemn
Teluric
Ne-am propus să-i topim
Capul
În acid sulfuric.
Erai atâta de frumoasă
În rochia ta neagră
De mătasă
Ai adus acidul fumant
Într-un mojar
Portocaliu
Erai atât de drăgăstoasă
În rochia ta albă de mătasă
Încât n-a bănuit
O, nu, n-a bănuit
Când i-ai înfipt
Capul
Sferic
În acid.
O, cum s-a ridicat
Imensul trup
De ţipar, nefolositor
Acum
Şi perpendicular!
Şi-a început să se prăvale
Iar noi alergam care-ncotro
Căutând
Scăpare.
Până când ne-am oprit
Într-o îmbrăţişare.
Iar el
Fulgerând
Rece
Din solzii de faianţă
A căzut la zece centimetri
Distanţă.

(Nu ştiu de cine e poezia, bănuiesc că de Leonid Dimov, şi nu ştiu ce titlu are. Mă chinui să fac rost de opera lui completă, dar deocamdată nu am reuşit. Am descoperit-o prin Nicu Alifantis, a cărui melodie pe aceste versuri mă bântuie şi acum. Se întâmpla acum 35-37-39 de ani, nu mai ţin minte decât că eram adolescent. Nu ştiu de ce nu am auzit melodia asta niciodată la radio, nu am CD-urile lui Nicu Alifantis. Poate pentru că un adevărat artist are lucrări pe care le ţine numai pentru sine? Dacă ştiţi despre ce poezie e vorba, v-aş fi recunoscător să-mi spuneţi, pentru că am reconstituit-o din memorie. Şi memoria…)

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 95 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: