Cei doi stăpâni

Am citit mai demult un articol despre Luca 16:8.

Mi se pare că ispravnicul necredincios avea, ca şi mulţi dintre noi probabil, doi stăpâni. Ce logică ar fi avut ca stăpânul care dorea să-i ia isprăvnicia să-l laude că a lucrat înţelepţeşte? Al doilea stăpân, cel cu lauda, era de fapt foarte mulţumit pentru că ispravnicul reuşise să-i piardă şi pe bieţii datornici, dintre care nici unul nu pare să fi sărit înapoi ca ars la propunerea de a-l înşela pe stăpânul cel bogat (şi bun, da, bogat şi bun, se poate!!!). Nu ni se mai spune nici ce au făcut de fapt datornicii necinstiţi după ce ispravnicul a fost dat afară, dar nu prea cred să-l fi primit vreunul în casă — seamănă prea mult cu sluga nemiloasă după ce tocmai fusese iertată de datorie.

Un element foarte important mi se pare faptul că de obicei ne gândim la bogăţie doar sub aspectul său material — de unde şi naturala asociere cu Mamona, stăpânul cel rău.  Dar dacă pilda se referă (şi la) har, la bogăţia Duhului? Atunci stăpânul cel bun era atât de bogat încât din averea sa toţi ispravnicii ar fi fost datori să împartă fără bani şi fără plată. Dar acel ispravnic necredincios a făcut ceva pe deasupra (încălcând principiul exactităţii în lucrare — Da, da; Nu, nu, tot restul…): i-a momit pe datornici să creadă că-l pot păcăli pe Creditor, le-a dat o cale de a-şi micşora datoria. Datoria nu e o vină, e mai mult o povară, şi toţi au trişat… Vii, ceri cu împrumut ceva de care ai mare nevoie, dar eşti fericit de orice portiţă de scăpare ca să nu înapoiezi ce ai luat, poate cu adaos. Ar fi ceva de exploatat la ideea asta, nu-i aşa?

Ai primit bani sau lucruri, ar trebui să înapoiezi la fel sau cu cămată; ai primit har, trebuie să se întoarcă la stăpânul său cu roadă.

Dacă ar fi vorba de bogăţia Duhului, Luca 16:9 vine cu argumente, pentru că Isus sprijină fapta ispravnicului de a răspândi din bogăţia stăpânului său, iar bogăţia în duh este totdeauna nedreaptă, pentru că nu o merită nimeni, mai ales când e dăruită ca o verigă de aur într-un lanţ coclit. La fel şi dacă ar fi vorba de averi, dar cu sensul de a le pune în slujba Duhului.

Ispravnicul necinstit pare să fie un gestionar al averii altuia, care este lăudat pentru că lasă şi altora din bogăţia stăpânului său. Mamona îl laudă pentru că trişează, Isus îl aprobă pentru că transferul de bogăţie este o lucrare. Când spunea “Faceţi-vă prieteni”, El se adresa probabil fiilor luminii, nu celor ai veacului. Dacă s-ar fi adresat ultimilor, ar suna ca un îndemn la păcat. Sau, în cel mai rău caz, vorbea şi către cei care se trezesc deodată că ar vrea să fie fiii altCuiva, dându-le o cale.

Luca 16:10 şi 16:11 mi se par oarecum de sine stătătoare, şi se aplică la fel de bine celor două feluri de bogăţii.

Cu Luca 16:13 încep mari probleme pentru biata noastră minte şi pentru bietul nostru suflet. Acest verset parcă ne cere o evaluare, o judecată, un verdict, aplicabil nouă şi celorlalţi. Nu judeca, dar judecă-te! Judecă, pentru că altfel poţi cădea în plasa ispravnicului necredincios, sau poţi lua mărul din mâna Evei…

Aici poate că merită făcut un efort “matematic”, cred eu foarte rodnic.

Nu poţi sluji la doi stăpâni, pentru că…  Discriminantul este iubire/ură, sau afect/indiferenţă.

Să luăm toate cazurile posibile.

A)-Urăşti pe Cel bun şi iubeşti pe cel rău.

B)-Urăşti pe cel rău şi iubeşti pe Cel bun.

C)-Oarecum iubeşti (un fel de J’aime les sardines) pe Cel bun şi nu dai mare importanţă celui rău (dar nici prea multă atenţie, ceea ce poate fi… de rău!).

D)-Eşti îndatoritor cu cel rău şi nu pui (destul) preţ pe Cel bun.

Să facem zoom.

Cazul A pare să fie, să zicem, al unui satanist convins. Dar NU poţi sluji astfel la doi stăpâni, de fapt slujeşti aparent numai celui rău. Dar nu cumva te păcăleşti singur, pentru că de fapt cel rău este subordonat, poate fără să vrea, Stăpânului  atotputernic? Poate că Acesta te foloseşte ca material didactic pentru ceilalţi datornici…

Cazul B pare soluţia ideală de a intra în topuri. Dar NU poţi sluji astfel la doi stăpâni, sau mai bine zis cazul e totuşi trecut la categoria “aşa nu”. Oare nu cumva tocmai pentru că nu ar trebui să URĂŞTI nimic? Mai ales dacă cel rău îşi face şi el treaba cu conştiinciozitate (pedant?) şi eficienţă, sub privirea Celui atotputernic — al cărui plan nu-l pot înţelege prea uşor datornicii, scutiţi sau sub povara întreagă.

Cazurile C şi D, ale “căldiceilor”, par perdante tocmai din cauza insuficientei temperaturi faţă de izvorul cel bun, a lipsei de atenţie, a alegerii greşite, a unei scări inverse a valorilor. Ambele cazuri te plasează în categoria celor care-l slujesc de fapt pe Cel Bun, dar nesatisfăcător, neperformant  (C), sau pur şi simplu ca pion fără pricepere, carne de tun (D). Toată familia lui Iov…

Cazul neprezentat în pildă? Iubeşti pe Cel bun, fără să urăşti nimic, pentru că El e UNUL, SINGURUL, TOTUL, de la El toate purced, El le lasă să fie posibile. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: