Matei şi Satan

6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Ciudat… Parcă nu-l văd pomenit pe Satan! Prin om vine prilejul de păcătuire. Mâna, piciorul, ochiul, inima omului sunt de vină, lipsa lui de voinţă, lipsa lui de atenţie, marea lui lipsă de dragoste şi ascultare.
De ce n-ar fi aşa? În Cartea lui Iov, Satana nu avea alte puteri asupra acestuia decât de a-l lovi cu nenorociri de tot felul. Dar nu avea puterea de a-l face pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu, să-L urască pe El şi toată Creaţia care se întorsese parcă împotriva unui singur om. Toată plăcerea Satanei şi ţelul său e să alegi singur Răul, nu prin telecomandă. Din moment ce el e însărcinat cu Răul, ce rost ar avea să o mai dovedească încă şi încă o dată, făcându-i pe alţii marionete? Dar făcându-i fii şi adepţi, asta da plăcere!
Satana nu a avut puterea de a-i afecta lui Iov, direct şi după bunul plac, voinţa, ascultarea, supunerea, smerenia, nici puterea de a-i apleca inima spre (mai) rău. Putea, bănuiesc, să-i întunece sau să-i ia în stăpânire mintea (e tot un fel de boală…), dar nu a făcut-o, şi Biblia nu ne spune de ce. Nu cred că nu i-a dat prin cap aşa ceva, văzând că nu prea-i iese planul…

Suntem, deci, mult, cu mult mai puternici decât Satana! Gândiţi-vă numai:

El ne poate lovi cu tot felul de nenorociri exterioare, dar noi avem puterea de a rezista, de a nu părăsi ascultarea de Dumnezeu, de a alege binele, aşa cum ne pricepem, chiar dacă suntem loviţi din toate părţile.
El ne poate omorî chiar, dar atunci noi nu avem vină! El ne poate poseda, dar atunci noi suntem nevinovaţi de tot ce facem sub puterea lui! Dovadă e că, dacă ne lasă în pace, ne putem întoarce la Dumnezeu cu smerenie.
El nu poate şi nu vrea să facă binele. Noi, uneori, da! Noi îl putem sluji pe Dumnezeu cu bucurie, cu har, cu pace, cu iubire, dar bietul de el… Vai şi amar de capul lui! (Aşa-i trebuie! Îi place…)
Cât de mare este puterea noastră faţă de a lui! Şi ne mai temem? Pe noi ne iubeşte Dumnezeu, ne poate sta alături, chiar în mod vizibil, dacă vrea! Dar el e singur, doar cu fiii şi adepţii în care nu are nici o încredere (îl pot părăsi oricând…) şi nici siguranţa că se vor “perfecţiona” vreodată sub puterea lui, ajungând la întunericul perfect, veşnic şi necruţător. Noi am putea ajunge să strălucim ca Soarele în Împărăţie, pentru câteva vorbe spuse la timp!

Matei 17
15 Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă.
16 L-am adus la ucenicii Tăi, şi n’au putut să-l vindece.
17 O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.
18 Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s’a tămăduit chiar în ceasul acela.
19 Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n’am putut să-l scoatem?
20 Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo`, şi s’ar muta; nimic nu v’ar fi cu neputinţă.
21 Dar acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post.

Acest soi de draci? Cred că Isus se gândea la acel soi de draci care nu ne trântesc pe jos în convulsii, dar reuşesc să ne facă să uităm cât suntem de puternici, să uităm că am putea şi noi face multe lucruri, dacă ne-am ruga şi am posti destul… Avem mintea întunecată, şi nu ne putem vindeca singuri, dar prin post şi rugăciune Îl chemăm în ajutor pe Cel care poate. După care, am fi gata să plecăm în lume, călcând peste şerpi, imuni la orice fel de venin şi otravă, dornici a ne pune mâinile peste bolnavi şi neputincioşi, spre însănătoşire.
Cât mai avem minte şi voinţă, la post şi rugăciune deci! Să nu uităm că, dacă suntem mai puternici decât Satana, asta nu înseamnă că nu putem fi chiar mai răi şi mai inventivi decât el…

Anunțuri

19 răspunsuri to “Matei şi Satan”

  1. A.Dama Says:

    Eu nu-s sigură, dar mă gândesc că nu putem fi mai răi ca Satan, fiindcă atunci când facem răul, acesta vine de la Satan însuși.
    Nu suntem independenți, deși ne-ar plăcea.
    Și mai am o întrebare legată de „fiii și adepții” Celui Rău.

    „Dar el e singur, doar cu fiii şi adepţii în care nu are nici o încredere (îl pot părăsi oricând…)”

    Dacă îl părăsesc, ce se întâmplă cu ei?

    • Agnusstick Says:

      Eu din Iov nu înţeleg aşa. Suntem tot atât de independenţi în a face binele cât şi răul, şi suntem permanent (fii de) Elohim şi fii ai oamenilor, dar putem fi şi fii ai lui Satan prin adopţie mutuală, de preferinţă temporară. Câtă vreme cunoaşterea nu ni s-a deteriorat maladiv, putem refuza orice ne trece prin cap că am vrea să facem, posibilitatea voinţei infinite există în noi teoretic, deşi carnea şi carnea duhului nu pot ţine pasul cu dragostea, voinţa şi cunoaşterea, cedând deşi ar fi putut să n-o facă. De aici şi o parte din vina noastră de neşters altfel decât prin intervenţia Lui. Partea mai mare sau mai mică? Pentru că mai e şi partea de vină provenind din lipsa dragostei cu toată puterea, şi din lipsa cunoaşterii cu toată puterea. Dragostea şi cunoaşterea nu ne stau în putere fără har, dar voinţa teoretic ar trebui. Este una din cauzele pentru care incriminarea obsesivă a faptelor este complet ilogică. „Dacă vrei, poţi” e adevărat când vrei suficient de puternic – fiind însă evident doar un element din cele puse pe cântarul Judecăţii. De ce n-ar face Satan numai lucruri „bune” o vreme, dacă prin asta ar reuşi să saboteze planul lui Dumnezeu? El nu poate aşa ceva, noi cred că da, fiind mai independenţi decât el şi mai malefici. Părerea mea… Şi asta vine tot din Iov: în locul lui aş fi simţit că Satan are dreptate să mă acuze, pentru că totuşi nu L-am iubit destul pe Dumnezeu. Marea vină rămâne în prea puţina dragoste, totdeauna. Şi totuşi, numai de dragoste suplimentară nu ne putem face rost singuri rămânând doar oameni, restul se poate perfecţiona plecând de la ce ne-a dat Dumnezeu.
      Dacă îl părăsesc, au două opţiuni. Să intre în nirvana, sau să fugă înapoi la Dumnezeul care i-a născut sau urmează să-i nască.
      Părerea mea…
      (Pentru care îmi cer scuze, dar există!)

      • A.Dama Says:

        Agnus tic,
        Suntem mai dependenți de rău decât de bine. Putem alege, când avem cunoașterea Lui. Este un verset interesant despre fiii lui Eli. Se afirmă despre ei că erau răi. Și apoi: „nu cunoșteau pe Dumnezeu.”
        Nu avem încotro, trebuie să fragmentăm. Nu orice cunoaștere e bună, după cum nici orice iubire nu e bună. „Iubirea de bani e rădăcina tuturor relelor.”
        Dacă aș avea măcar o referință biblică în care să ni se spună că-l putem depăși pe Șarpele viclean, pe Diavolul, pe Satana în răutate, aș subscrie la faptul că oamenii pot fi mai răi.
        Dar n-am găsit decât că „cel rău pregătește răul, zămislește nelegiuirea și naște înșelăciunea.” (Ps 7, 14) În toate acestea, recunosc lucrarea Celui Rău. Iar omul rău nu face decât să-l imite. (Nu am găsit nici pentru „imitare” un text scriptural, însă se zice despre cei care îl au ca tată pe Diavolul că vor să-i împlinească poftele.)
        Dacă, însă, iubirea de El (cu toată inima), cunoașterea Lui (cu toată puterea) lucrează într-un om, acela e bun. Da, sunt de acord că faptele nu trebuie incriminate așa cum e „tradiția” np. Faptele firii sunt plătite. Însă nu putem tolera cu mintea ca cineva, care are o credință mare, dar fapte condamnabile („prostituate și vameși”) să ajungă înaintea noastră în Împărăție.
        Legea ne place, la har ne blocăm. Sau el e bun câtă vreme ni se aplică nouă.
        Satana ne poate acuza de orice, dar nu ne acuză că nu-L cunoaștem pe El, fiindcă de la asta ne împiedică prin toate mijloacele. Și e inventiv, nevoie mare. Se face și înger de lumină.
        N-am găsit nici despre ce se întâmplă cu îngerii lui Satana și cu fanii lui… În nirvana nu cred, iar întoarcerea la Dumnezeu îi e cu putință doar omului viu. Așa cred. Îngerii răi nu mor, după cum nu mor nici îngerii buni…

        P.S. Nu-ți cere scuze pentru păreri! Vrei să încep și eu să mă scuz?

        • Agnusstick Says:

          Ei, tu nu ştii că eu nu fac exegeză şi hermeneutică? N-am nicio pretenţie la revelaţie extrascripturală, răspund pentru alegerile mele şi nu sfătuiesc pe nimeni să le repete.
          Nu trebuia să cauţi referinţe pentru ideea transcenderii răului, este mai mult o metodă de a ajunge la pocăinţă şi de a evita să dau vina pe Satan pentru ceea ce FAC, gândesc şi simt în inimă. Eu, numai eu, şi numai Lui am păcătuit pentru că nu L-am văzut în ceilalţi – din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea… E un text din liturghia nerecomandată celor cu anticorpi la catolicism. Dar raţional, speculativ vorbind, noi trebuie să fim mult mai răi decât Satan, pentru că facem răul dintr-o poziţie mai apropiată de Dumnezeu pe axa iubirii. Altfel, suntem nevoiţi să admitem că Satan îl iubeşte pe Dumnezeu, măcar un pic. Sau că noi avem o vină mai mare, pentru că-L iubim insuficient. Asta e, paradoxul Bibliei e că tot ce scrie în ea nu înseamnă nimic fără mintea şi inima noastră, care fac din ea mult mai mult decât o colecţie de versete. Şi aşa trebuie, suntem obligaţi să alegem şi judecaţi după eisegeza pe care o facem. Pretenţia exegezei infailibile ne arată cu degetul toată nesmerenia înaintea Totului Tot.
          Dar textul cu inima înşelătoare şi deznădăjduit de rea nu-i destul?

  2. A.Dama Says:

    Îmi cer iertare că am luat-o pe poteca exegetică, dar parcă nici să spun doar de la mine n-ar fi fost sănătos.:)
    Dacă-i așa cu faptul că Satana nu poate iubi, iar noi putem, hai să ne gândim și la credință. El crede, și se înfioară. Iar noi putem rămâne reci (și nemuritori).
    (Asta înseamnă a fi mai răi ca el?)
    De altă parte, dacă ne supralicităm vina, facem Jertfa inutilă.
    E nevoie de echilibru.
    Da, e sănătos să repetăm că n-am iubit suficient. Însă ar trebui să adăugăm că atâta Iubire ni s-a dat. Adică toată. Cu care n-am știut ce FACE. Și să ne întrebăm la câtă Atracție am răspuns.
    Ce e de făcut?
    Tăierea împrejur a inimii ar fi soluția. Așa ar deveni din ce în ce mai puțin înșelătoare și rea.

    • A.Dama Says:

      Dar nu știu dacă cineva poate da o descriere concretă a tăierii împrejur a inimii…

      • Agnusstick Says:

        Vindecătoru, că a făcut disecţie şi eventual chirurgie? Ca să-ţi tai inima împrejur cred că e nevoie de un efort imens de atenţie permanentă. Augustin zicea că interpretarea Scripturii se face ascultând ce-ţi spune Isus despre înţelesurile textului. Cam aşa şi cu înţelesurile fiecărei clipe trăite. Dar capacitatea de concentrare ne este LIMITATĂ (ca şi mintea), obosim… şi comutăm pe alte „posturi”, sau pe zgomotul de fond al Cosmosului.

        • A.Dama Says:

          Mi-ar plăcea mie așa precizie la vindecător: învățată direct de la Vindecător! Dar nu se mai poate „la zi”, numai „la distanță”.
          E bună rețeta august(in)ă. Și cea pau-lină: orice gând îl faci rob ascultării de Cristos. Și când mergi pe stradă, și când stai la coadă la bancă.
          Împotriva oboselii de-a supune orice gând, trebuie luat Iron (ie?).
          Cred că tăierea împrejur înseamnă separarea duhului de suflet. E dureroasă. Și e nevoie apoi de vindecare.

        • Agnusstick Says:

          Dacă pui accentul pe tăiere, da, poate. Dar ar trebui să fie o tăiere care nu e doar separare, ci să fie urmată de debarasarea de partea care nu mai merită păstrată. Părcă spuneai totuşi că după separare, sufletul e cel care va trebui mântuit, deci rămâne nearuncat. Dacă aruncăm sufletul şi rămânem doar cu duhul e ceva mai convergent. Dacă suntem fii, şi doar prin Sânge, durerea separării vărsând propriul sânge nu ne-ar mai fi imperios necesară pentru salvare. Ca semn ascuns, însoţit sau nu de o jertfă dureroasă, nu poate fi o cicatrice pe care o uiţi pentru că nu te mai jenează. Mai degrabă o operaţie pe cord deschis care te face să trăieşti cu mare grijă, un pacemaker căruia îi atârnă firele pe afară şi dacă le scapi nu mai face contact bateria…
          E bună şi imaginaţia, dar din când în când e ca o colivie cu peruşi peste care trebuie să pui o husă neagră, ca să tacă.

        • A.Dama Says:

          Nu cu vărsare de sânge, Agnusstick! Ar face ineficient Sângele.
          Martirii tăiați în două cu fierăstrăul aveau deja inima tăiată împrejur. Și nu muriseră pe când li s-a întâmplat prima tăiere.
          E limpede că e un semn ascuns. Nu mergem cu inimia la vedere. După cum…
          Separarea asta e și un fel de demontare (înciudare) a principiului plăcerii freudian. Să faci ce nu-ți place (constant și cu credincioșie. din drag (o stea) de El) presupune moartea. Chirurgul, operatorul e Duhul.
          După ce-a murit sufletul, este adus la viață. Așa se poate continua mântuirea lui. Cu moartea și învierea, nu s-a terminat procesul. Urmează ascultarea pas cu pas de Alt Stăpân. De-acolo încolo, sufletul face ce îl învață Duhul, fapte care vor fi judecate în vederea răsplătirii.
          Ceea ce e dificil e că nu avem un grafic al morții și învierii sufletului, al tăierii împrejur a inimii. Dovezile sunt „indirecte” (după roade… adică după ceva timp) sau vizibile doar în familie (de către cei inițiați).:)
          Cu imaginația, faci ce vrei! Și Cristos îi lăsa pe ucenici să zburde cu imaginația până ce le traducea câte o pildă…
          (Eu n-aș reteza din start mlădițele imagina(toa)re, cum face D.B.)

        • Agnusstick Says:

          Ah, literalismul ăsta măgulitor… Era vorba de fapt de durerea văzută ca plată şi răs-plată, nu de sângele fiziologic fluid sau coagulat. (Nu e neapărat nevoie să mori dacă pierzi sânge…) Ce spui despre neplăcere mi se pare OK, cu condiţia esenţială să nu depăşească o perioadă rezonabilă de timp, după care să se transforme în bucurie (şi totul să se repete eventual ciclic), ca semn al eficienţei chinului. Altfel, Maica Tereza şi-a tăiat puţin prea adânc inima împrejur, încât nu e clar dacă a înţeles cum se face.

        • A.Dama Says:

          Literalismul? Adică metaforele fluidiforme?
          Bine, e nasol dacă Maica Tereza s-a tăiat singură.
          Noi mergem la singurul Chirurg priceput. Poate lucra simultan cu sute și mii de pacienți. Nu obosește, nu ratează. Nu poate fi dat în judecată. Nu primește daruri. Rămâne în plata Domnului! 🙂

    • Agnusstick Says:

      Crede şi se înfioară, dar poate într-un sens diferit. Credinţa noastră are o urmă de speranţă indelebilă, a lui ar trebui să nu lase loc speranţei, ci doar groazei de pedeapsă – după o minte omenească „orthodoxă”, cel puţin. Dacă Satan crede cu speranţa mântuirii, e clar că poate fi „mai bun” decât noi. „Noi”, recte credinciosul mediu neuniversalist şi contraapocatastatic. „Mai bun” e un fel de vector compus (dumnezeieşte, deci formulele ne scapă) din valorile credinţei, nădejdii, dragostei şi bunătăţii. „Bunătatea” e probabil inversul cantităţii de suferinţă multiplicat prin cantitatea de fericire pe care o producem. Zic şi io…

      • A.Dama Says:

        Nu știu cum ai ajuns la tetradă…
        Te așezi adică? Dacă cetatea-i pătrată…

        Satan știe că e condamnat pentru totdeauna. Dar folosește la maxim timpul cât mai poate să zburde. E omenește să profite.:)

        • Agnusstick Says:

          Ai dreptate, o fi vreo reacţie adversă la principiul împărţirii universale în trei (ilustrat perfect la popaspentrusuflet: orice chestie are trei puncte, care se divid apoi fiecare în trei etc.). Da, aş putea renunţa la nădejde sau la bunătate. Dar aşa, e o sinteză ţoni-paul-ină împăciuitoristă, paradoxal pătrăţoasă.

        • A.Dama Says:

          Am crezut că se numește „teoria chibritului”.
          Dar dacă zici tu…
          Paradoxul e ok. Pătratul, încă nu. Nici rotundul.
          🙂

        • Agnusstick Says:

          Care-i problema cu teoria chibritului? E foarte bună, mai ales când eşti rătăcit în pădure fără mobil, şi mai ai doar unul singur.

        • A.Dama Says:

          Acolo-i practică, nu teorie, moncher!
          N-aș vrea să știu ce se întâmplă dacă și acela, ultim, dă rateuri. Îi cade vârful părții de sus, împărțite în trei părți: partea de sus a părții de sus a părții de sus etc.
          Eu zic că mai repede decât un chibrit se-aprinde rugăciunea.
          (Și nu mai contează dacă-i b, p sau c.)

        • Agnusstick Says:

          Bine, cum zici tu. Eşti cumva salvamontanistă prin Piatra Craiului? Ca să ştiu cum mă echipez în zona aia…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: