Adevărul care ne scapă

Nu mă număr printre cei care pun la îndoială Holocaustul, nici măcar anvergura şi dimensiunile sale.

Dar trăiesc într-o ţară… de vis. În vis ai deseori senzaţia de realitate, dar uneori persistă o umbră de îndoială, de parcă ceea ce vezi şi ce se întâmplă nu poate fi chiar aşa. Câteodată e de bine, pentru că visezi lucruri groaznice, alteori e de rău, pentru că îţi falsifică fericirea. Mie mi se întâmplă mai rar ultima variantă, fericirea din vis este pură şi intensă, fără pată.
În ţara noastră de vis cu greu poţi îmblânzi realitatea, în mai toate sensurile acestei propoziţii, inclusiv din punctul de vedere al manejului de circ. Ştiu că animalele se îmblânzesc şi în altă parte, fără finalitatea spectacolului, dar parcă circul se potriveşte mai bine aici, în acest text.
La noi nu mai poţi stabili ce este real şi ce nu, ce este adevărat şi ce nu, ce este integral adevărat şi ce este numai 10% adevărat, ce este minciună crasă şi ce este greşeală fără intenţie, ce s-a întâmplat (dacă cumva chiar s-a întâmplat) şi ceea ce nici gând să se fi întâmplat. (Dar s-ar fi putut întâmpla. Sau nu s-ar fi putut absolut deloc întâmpla, din motive obiective. Aici mă refer la distanţe de minimum 1000 km între oameni şi locul faptei, şi diferenţe de minimum 72 de ore între evenimente şi naşterea sau ieşirea din spital a participanţilor, plus altele asemenea.)

Adevărul se poate transforma foarte uşor în ceva total nefolositor, ba chiar foarte nociv, mai ales dacă nu convine. Culmea e că minciuna poate fi extrem de utilă, poate chiar salvatoare. Iar nevoia de a arăta adevărul întregii lumi te poate face să foloseşti minciuna. Care, dacă e descoperită, poate duce la îngroparea şi murdărirea adevărului, în loc să-l facă pe acesta să triumfe.

Reuşiţi să aplicaţi cele de mai sus în viaţa reală? Sper că da, dar nu e esenţial.

De unde mi se trage? Am fost la Auschwitz. Trăiesc în România.

Pe drumul către Auschwitz, în autocar, am văzut un film sovietic dedicat subiectului. Văzusem numeroase imagini din cele folosite în procesul de la Nürnberg, dar acum am devenit dureros conştient de faptul că fuseseră filmate de americani. Pelicula sovietică m-a şocat prin… cuminţenie. Şi nu numai.
Nu toţi deţinuţii filmaţi după eliberare arătau foarte rău – unele femei erau chiar grase de-a binelea, nu doar plinuţe, şi călduros îmbrăcate. Asta m-a uimit – încercam un fel de dezamăgire din cauză că suferinţa şi mizeria surprinse pe peliculă nu erau la nivelul aşteptat. Era vorba de cel mai celebru lagăr de exterminare, şi totuşi nu mă aşteptam să fiu nevoit să fac raţionamente şi calcule – prizonierii filmaţi sosiseră mai de curând, iar în ultima perioadă a războiului condiţiile din lagăr se îmbunătăţiseră din nevoia acută de forţă de muncă. Nemţii distruseseră dovezile genocidului, dar sovieticii au filmat documente şi planuri ale crematoriilor şi camerelor de gazare. Totuşi, la Auschwitz a scăpat un mic complex de exterminare. Alt şoc: prizonierii de la Birkenau au fost aduşi la Auschwitz pentru că erau condiţii mai bune, iar pavilioanele lagărului, construite din cărămidă, au fost transformate în spital. Mai târziu, când aveam să intru în pavilioanele respective, nu mă aşteptam să găsesc clădiri în toată regula, cu două etaje, pereţi vopsiţi în ulei cenuşiu, scări cu balustradă metalică, ciment pe jos şi chiar şi sobe de teracotă, în care deţinuţii puteau face focul. Atmosfera vizuală seamănă foarte mult cu cea a clădirilor în care făceam orele de „atelier” şcolar, dând la pilă ca nişte deţinuţi timp de 6 ore. Nu pot să spun că mi-a stricat, dar în pauze jucam fotbal.
Filmul continuă destul de liniştit, dramatic dar nu izbitor. O femeie arată trupelor sovietice locul în care fuseseră îngropaţi o mulţime de evrei împuşcaţi cu câteva zile înainte de eliberare. Se prezintă o groapă comună, mai exact un şanţ imens plin cu cadavre. Observ că acestea, deşi dezgropate de curând conform comentariului (nu ştiu dacă şi conform realităţii), nu au nici o urmă de pământ pe haine. Medicii sovietici fac autopsii, fără mănuşi şi măşti de tifon, pe cadavrele în descompunere, din care unele erau probabil purtătoare de germeni şi paraziţi. Cadavrele nu prezintă rigor mortis, ba unele sunt chiar elastice. Dar de fapt nu sunt medic, şi încerc să-mi fixez clar în minte chestia asta. Mai încerc chiar să-mi aduc aminte cum plângeam în tinereţe la unele filme de război. Am îmbătrânit, şi nu pot suporta ca adevărul să devină prejudecată sau propagandă.
Încep scene cu examinarea de către comisia sovietică a celor pe care se făcuseră experimente medicale. Aici nu mi se pare nimic ciudat, este destulă suferinţă, umilinţă şi zdrobire, chiar dacă filmul este vechi şi oamenii se mişcă rapid şi întretăiat, ca într-o comedie mută.

Generalul sovietic care răspundea de zonă decide să se facă un film special cu scena eliberării lagărului, pentru că filmul real nu este corespunzător – oamenii erau prea slăbiţi ca să se mai bucure, ca să le mai pese de ceva, ba chiar se temeau puţin de eliberatori. În consecinţă, regia impune ca, în spatele porţilor cu sârmă ghimpată, să aştepte înfriguraţi o mulţime de deţinuţi, privind cu sufletul la gură apropierea, în pas de defilare, a unui impecabil detaşament de elită sovietic. Atenţie… Stai! Se desprinde un plutonier şi smulge lacătul. Şepcile prizonierilor sunt aruncate în sus de bucurie, se văd feţe vesele, se ghicesc urale, şi ordinea detaşamentului se destramă într-o îmbrăţişare generală. Se pare că filmul nu a mai fost folosit niciodată de către sovietici – dar acum mi se pare foarte util.

Ni se spune că foarte mulţi prizonieri au murit după eliberare. Dar au supravieţuit şi câteva zeci de copii născuţi chiar în lagăr, ascunşi de mamele lor prin cotloanele barăcilor de la Birkenau, în care SS-ul nu intra niciodată de scârbă. Vedem înmormântări ale victimelor eliberate, ni se traduc versuri din Kaddish, dar este o versiune cu circulaţie în spaţiul anglo-saxon. Domnul să te ascundă sub aripile Sale, şi să-ţi arate cărarea către viaţa veşnică.

Comentariul spune că mulţi supravieţuitori şi-au pierdut orice sens al valorii, plăcerea de a trăi, emoţiile care ne fac umani. Mă izbeşte ideea lipsei de valoare a omului în ochii omului, a lipsei de valoare a vieţii în ochii celui care o trăieşte sau o poate zdrobi. Ce valoare mai au toate gândurile, dorinţele şi sentimentele noastre de zi cu zi, dacă primim vestea că, de mâine, tot ce putem lua cu noi este o valiză. Apoi aflăm că ne despărţim şi de familie, urmând fluturarea unui gest care ne triază, ne alege, ne pune pe direcţie. Aflăm şi că trebuie să rămânem goi, într-o cameră fără ferestre. Acum vedem pe cei din jur cum cad la pământ sau se luptă să ajungă la gura ventilatorului din tavan, pentru o ultimă gură de aer sau Zyklon B. Următoarea suflare de viaţă ne va fi ultima, dar ne este foarte valoroasă, dăm cu pumnii şi coatele, ne căţărăm pe cei morţi, împingem şi zgâriem pe cei încă vii. Deci ea, suflarea noastră de viaţă, are valoare până la capăt pentru noi. Iar omul de la pupitru ne oferă suflare de moarte, urăşte viaţa noastră, ne doreşte moartea deşi îi cam încurcă socotelile şi îi va spurca aerul şi pământul, îi va umple depozitele cu tone de păr, tone de haine vechi şi mustind de sudoarea noastră inutilă, haine mirosind a noi, a casa noastră de pe urmă, a ultima mâncare gătită împreună, mirosind aşa cum copilul ne recunoaştea şi în somn iar câinele încă de la capul scării. Mii de păpuşi şi jucării stricate. Tone de pantofi desperecheaţi, mii de ochelari, sute de cârje şi picioare de lemn, mii de perii şi piepteni, mii de căni, ibrice şi ulcioare – tot ce mai aveam prin noi, pe noi şi în ultima valiză în care ne-au încăput nevoile esenţiale. Dar ultima nevoie este de suflare de viaţă, ultima valoare pentru noi este chiar viaţa, viaţa noastră care nu mai face doi bani în ochii oamenilor, până nu o vor transforma în dejecţii şi deşeuri mai mult sau mai puţin refolosibile.

Cu asta am plecat de la Auschwitz, nu cu îndoială, nu cu un adevăr discutabil la infinit, ci cu o idee netransmisibilă, nedemonstrabilă, insesizabilă şi inefabilă ca un mister. Adevărul este persoana care ne preţuieşte dar/şi care ne scapă.

Anunțuri

15 răspunsuri to “Adevărul care ne scapă”

  1. sam Says:

    Am recitit azi textul. Ca si la prima citire ma stradui sa-mi gasesc cuvintele si nu reusesc. Fie te-a impresionat prea mult ca ai uitat de public si ai spus tot fie te-ai gandit sa dai o mostra de ceea ce poti si nu vrei sa dai prea des
    Poza cu textul se aduna intr-o bijuterie.

    Daca as fi un mogul de blog as trimite link aici cateva zile la rand. Asa mai repet ultimul pasaj:
    „Adevărul este persoana care ne preţuieşte dar/şi care ne scapă”

  2. GoodGospel Says:

    Cand vezi lucrurile pe care le-ai descris tu, nu mai poti intelege definitia omului. Nu stii exact cat la suta este ratiune, compasiune si cat este salbaticie, spirit de turma.
    Oamenii asa cum ii stim din filme si din documentare par a se imparti in doua categorii, buni si rai. Adevarul este ca Unul singur este BUN.

    • agnusstick Says:

      Textul este şi aşa prea lung, dar ar mai fi fost destule de spus. De exemplu, ghidul polonez a insistat foarte mult pe marginea vieţii SS-iştilor care lucrau în lagăre. Comandanţii de lagăr trăiau, împreună cu familiile, la doi paşi, iar din locul în care copiii lor se jucau se puteau vedea un crematoriu şi câteva pavilioane pentru deţinuţi. Nici unul dintre SS-işti nu fusese criminal înainte de război, iar medicii care făceau experienţe pe deţinuţi erau foarte apreciaţi de către pacienţi. Mulţi SS-işti au preferat lagărul morţii pe front.

  3. Paul Gabor Says:

    Superb materialul, mi-am permis sa arunc si eu un ochi pe aici…

    • agnusstick Says:

      Mă bucură vizita dumneavoastră şi vă mulţumesc pentru cuvintele bune. Cât despre permisiune, e de fapt o invitaţie chiar şi la dialog – am să vă întorc vizita cât de curând şi poate mai vorbim…

    • Paul Gabor Says:

      Nimic nu este imposibil, ma bucura enorm locurile noi. Iar cand intalnesc si substanta, cu atat mai mult… Incantat…

  4. Camix Says:

    Ai avut nişte porţiuni în care mintea mea a făcut conexiune cu secvenţe dintr-un film recent revăzut (şi analizat la o lecţie), A beautiful mind.

    Adevărul care ne scapă (eliberează) şi care ne scapă printre degete, printre emoţii (până la un punct) şi care ne iubeşte:

    ” […] ce s-a întâmplat (dacă cumva chiar s-a întâmplat) şi ceea ce nici gând să se fi întâmplat.”
    Ei, bine, doctorul din film îi spunea nevestei lui Nash următorul lucru despre boala soţului ei, de-a dreptul tragic:
    „Dr. Rosen: Imagine if you suddenly learned that the people, the places, the moments most important to you were not gone, not dead, but worse, had never been. What kind of hell would that be?”.

    Unii au asemenea sentimente pentru că sunt bolnavi. Alţii – pentru că îi îmbolnăvesc nişte „unii alţii”. posibil şi acolo.

    Însă mi-am găsit şi eu să compar o realitate cu o ficţiune (deşi e o ficţiune doar parţial). 🙂

    • Agnusstick Says:

      N-am văzut filmul, pare interesant. Pentru mine contează foarte mult faptul că „ficţiunea” mi se pare foarte posibilă, şi nu pentru că am fost îndoctrinat de către iudeo-masoni, ci pentru că am trăit şi am văzut ce pot face oamenii, de orice naţionalitate. La noi însă, contaminarea realităţii cu ficţiunea este voită, tocmai pentru a submina realitatea, şi asta spune multe atât despre cei ce se ocupă cu inoculările, cât şi despre cei care le acceptă ca pe un drog, aproape cu bucurie

      • Camix Says:

        Înseamnă că suntem la etapa: preferăm ficţiunile reale mai degrabă decât realităţile fictive şi că e un semn bun acesta. Şi singurul posibil. azi, cel puţin. Pentru că oricum sub haina ficţiunii se ascunde (uneori accidental, alteori voit) mult adevăr, iar sub haina realităţii se ascunde uneori nimic din ce e evident.

        că de-asta zicea careva: „arta e o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul”. sau chiar „adevărul se spune deseori în glumă.
        Am ajuns să avem nevoie de atât de multă… hm.. perspicacitate, discernământ, jonglerie chiar (?) să vedem adevărul acolo unde nu pare a fi. Şi cine ştie dacă vrem, iar apoi cine ştie cât putem.

        Apropo de film: e bazat pe viaţa reală a unui premiat cu Nobel, John Nash. si a luat ceva Oscaruri.

        • Agnusstick Says:

          E greu şi imprudent să ai certitudini când mergi în mlaştină. Totuşi, intuiţa pare a funcţiona la unii doar în anumite situaţii, în timp ce în altele e subjugată de nişte pulsiuni. Altfel, cum s-ar putea să nu te laşi păcălit de escroci, dar de politicieni da? Sigur, nu toată lumea are radarul la fel de fin. Dar de ce e atât de răspândit un radar cu filtru colorat pe ecran?

        • Camix Says:

          Să fie din cauză că preferăm să fim minţiţi dăştept? 😆 Dacă tot ne duc cu zahăru, să fie un zahăr greu!

        • Agnusstick Says:

          Nu cred. Am impresia că ne place să fim minţiţi pasional şi complice, un fel de triunghi con-jugal la care să tragă mereu alţi boi. În sensul de diferiţi de noi înşine – noi cu distracţia, huiduielile şi satisfacţia că o-ncasează cine trebe, ca să se-nveţe minte să nu fie de partea cea bună, ca noi. Mergem până acolo încât acceptăm să ne fie nouă rău, dacă astfel le e şi altora care ne-au călcat pe bătături. În general, murim cu ei de gât – cu ăia care nu-s de părerea noastră, nu cu cei care se ocupă să ne învrăjbească.

  5. Agnusstick Says:

    [video src="https://agnusstick.files.wordpress.com/2012/09/j_j_goldman_francis_cabrel_comme_toi_videoipad.mp4" /]

    Elle avait les yeux clairs et la robe en velours
    A côté de sa mère et la famille autour
    Elle pose un peu distraite au doux soleil de la fin du jour
    La photo n’est pas bonne mais l’on peut y voir
    Le bonheur en personne et la douceur d’un soir
    Elle aimait la musique surtout Schumann et puis Mozart
    Comme toi…
    Comme toi que je regarde en bas
    Comme toi qui dors en rêvant à quoi
    Comme toi…
    Elle allait à l’école au village d’en bas
    Elle apprenait les livres elle apprenait les lois
    Elle chantait les grenouilles et les princesses qui dorment au bois
    Elle aimait sa poupée elle aimait ses amis
    Surtout Ruth et Anna et surtout Jeremie
    Et elle se marierait un jour peut-être à Varsovie
    Elle s’appelait Sarah elle n’avait pas huit ans
    Sa vie c’était douceur, rêves et nuages blancs
    Mais d’autres gens en avaient décidé autrement
    Elle avait les yeux clairs et elle avait ton âge
    C’était une petite fille sans histoire et très sage
    Mais elle n’est pas née comme toi ici et maintenant

    All about Jean-jacques Goldman: http://www.musictory.com/music/Jean-jacques+Goldman

  6. Camix Says:

    Am recitit textul ăsta. Se pare că uitasem ce ai scris, că m-am găsit cu un nod zgronțuroș în gât spre final. Am revăzut și ce am scris eu ca și comentariu, nu știu dacă aș mai avea de spus ceva în afară de emoție.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: