Adevărul care ne scapă

Nu mă număr printre cei care pun la îndoială Holocaustul, nici măcar anvergura şi dimensiunile sale.

Dar trăiesc într-o ţară… de vis. În vis ai deseori senzaţia de realitate, dar uneori persistă o umbră de îndoială, de parcă ceea ce vezi şi ce se întâmplă nu poate fi chiar aşa. Câteodată e de bine, pentru că visezi lucruri groaznice, alteori e de rău, pentru că îţi falsifică fericirea. Mie mi se întâmplă mai rar ultima variantă, fericirea din vis este pură şi intensă, fără pată.
În ţara noastră de vis cu greu poţi îmblânzi realitatea, în mai toate sensurile acestei propoziţii, inclusiv din punctul de vedere al manejului de circ. Ştiu că animalele se îmblânzesc şi în altă parte, fără finalitatea spectacolului, dar parcă circul se potriveşte mai bine aici, în acest text.
La noi nu mai poţi stabili ce este real şi ce nu, ce este adevărat şi ce nu, ce este integral adevărat şi ce este numai 10% adevărat, ce este minciună crasă şi ce este greşeală fără intenţie, ce s-a întâmplat (dacă cumva chiar s-a întâmplat) şi ceea ce nici gând să se fi întâmplat. (Dar s-ar fi putut întâmpla. Sau nu s-ar fi putut absolut deloc întâmpla, din motive obiective. Aici mă refer la distanţe de minimum 1000 km între oameni şi locul faptei, şi diferenţe de minimum 72 de ore între evenimente şi naşterea sau ieşirea din spital a participanţilor, plus altele asemenea.)

Adevărul se poate transforma foarte uşor în ceva total nefolositor, ba chiar foarte nociv, mai ales dacă nu convine. Culmea e că minciuna poate fi extrem de utilă, poate chiar salvatoare. Iar nevoia de a arăta adevărul întregii lumi te poate face să foloseşti minciuna. Care, dacă e descoperită, poate duce la îngroparea şi murdărirea adevărului, în loc să-l facă pe acesta să triumfe.

Reuşiţi să aplicaţi cele de mai sus în viaţa reală? Sper că da, dar nu e esenţial.

De unde mi se trage? Am fost la Auschwitz. Trăiesc în România.

Pe drumul către Auschwitz, în autocar, am văzut un film sovietic dedicat subiectului. Văzusem numeroase imagini din cele folosite în procesul de la Nürnberg, dar acum am devenit dureros conştient de faptul că fuseseră filmate de americani. Pelicula sovietică m-a şocat prin… cuminţenie. Şi nu numai.
Nu toţi deţinuţii filmaţi după eliberare arătau foarte rău – unele femei erau chiar grase de-a binelea, nu doar plinuţe, şi călduros îmbrăcate. Asta m-a uimit – încercam un fel de dezamăgire din cauză că suferinţa şi mizeria surprinse pe peliculă nu erau la nivelul aşteptat. Era vorba de cel mai celebru lagăr de exterminare, şi totuşi nu mă aşteptam să fiu nevoit să fac raţionamente şi calcule – prizonierii filmaţi sosiseră mai de curând, iar în ultima perioadă a războiului condiţiile din lagăr se îmbunătăţiseră din nevoia acută de forţă de muncă. Nemţii distruseseră dovezile genocidului, dar sovieticii au filmat documente şi planuri ale crematoriilor şi camerelor de gazare. Totuşi, la Auschwitz a scăpat un mic complex de exterminare. Alt şoc: prizonierii de la Birkenau au fost aduşi la Auschwitz pentru că erau condiţii mai bune, iar pavilioanele lagărului, construite din cărămidă, au fost transformate în spital. Mai târziu, când aveam să intru în pavilioanele respective, nu mă aşteptam să găsesc clădiri în toată regula, cu două etaje, pereţi vopsiţi în ulei cenuşiu, scări cu balustradă metalică, ciment pe jos şi chiar şi sobe de teracotă, în care deţinuţii puteau face focul. Atmosfera vizuală seamănă foarte mult cu cea a clădirilor în care făceam orele de „atelier” şcolar, dând la pilă ca nişte deţinuţi timp de 6 ore. Nu pot să spun că mi-a stricat, dar în pauze jucam fotbal.
Filmul continuă destul de liniştit, dramatic dar nu izbitor. O femeie arată trupelor sovietice locul în care fuseseră îngropaţi o mulţime de evrei împuşcaţi cu câteva zile înainte de eliberare. Se prezintă o groapă comună, mai exact un şanţ imens plin cu cadavre. Observ că acestea, deşi dezgropate de curând conform comentariului (nu ştiu dacă şi conform realităţii), nu au nici o urmă de pământ pe haine. Medicii sovietici fac autopsii, fără mănuşi şi măşti de tifon, pe cadavrele în descompunere, din care unele erau probabil purtătoare de germeni şi paraziţi. Cadavrele nu prezintă rigor mortis, ba unele sunt chiar elastice. Dar de fapt nu sunt medic, şi încerc să-mi fixez clar în minte chestia asta. Mai încerc chiar să-mi aduc aminte cum plângeam în tinereţe la unele filme de război. Am îmbătrânit, şi nu pot suporta ca adevărul să devină prejudecată sau propagandă.
Încep scene cu examinarea de către comisia sovietică a celor pe care se făcuseră experimente medicale. Aici nu mi se pare nimic ciudat, este destulă suferinţă, umilinţă şi zdrobire, chiar dacă filmul este vechi şi oamenii se mişcă rapid şi întretăiat, ca într-o comedie mută.

Generalul sovietic care răspundea de zonă decide să se facă un film special cu scena eliberării lagărului, pentru că filmul real nu este corespunzător – oamenii erau prea slăbiţi ca să se mai bucure, ca să le mai pese de ceva, ba chiar se temeau puţin de eliberatori. În consecinţă, regia impune ca, în spatele porţilor cu sârmă ghimpată, să aştepte înfriguraţi o mulţime de deţinuţi, privind cu sufletul la gură apropierea, în pas de defilare, a unui impecabil detaşament de elită sovietic. Atenţie… Stai! Se desprinde un plutonier şi smulge lacătul. Şepcile prizonierilor sunt aruncate în sus de bucurie, se văd feţe vesele, se ghicesc urale, şi ordinea detaşamentului se destramă într-o îmbrăţişare generală. Se pare că filmul nu a mai fost folosit niciodată de către sovietici – dar acum mi se pare foarte util.

Ni se spune că foarte mulţi prizonieri au murit după eliberare. Dar au supravieţuit şi câteva zeci de copii născuţi chiar în lagăr, ascunşi de mamele lor prin cotloanele barăcilor de la Birkenau, în care SS-ul nu intra niciodată de scârbă. Vedem înmormântări ale victimelor eliberate, ni se traduc versuri din Kaddish, dar este o versiune cu circulaţie în spaţiul anglo-saxon. Domnul să te ascundă sub aripile Sale, şi să-ţi arate cărarea către viaţa veşnică.

Comentariul spune că mulţi supravieţuitori şi-au pierdut orice sens al valorii, plăcerea de a trăi, emoţiile care ne fac umani. Mă izbeşte ideea lipsei de valoare a omului în ochii omului, a lipsei de valoare a vieţii în ochii celui care o trăieşte sau o poate zdrobi. Ce valoare mai au toate gândurile, dorinţele şi sentimentele noastre de zi cu zi, dacă primim vestea că, de mâine, tot ce putem lua cu noi este o valiză. Apoi aflăm că ne despărţim şi de familie, urmând fluturarea unui gest care ne triază, ne alege, ne pune pe direcţie. Aflăm şi că trebuie să rămânem goi, într-o cameră fără ferestre. Acum vedem pe cei din jur cum cad la pământ sau se luptă să ajungă la gura ventilatorului din tavan, pentru o ultimă gură de aer sau Zyklon B. Următoarea suflare de viaţă ne va fi ultima, dar ne este foarte valoroasă, dăm cu pumnii şi coatele, ne căţărăm pe cei morţi, împingem şi zgâriem pe cei încă vii. Deci ea, suflarea noastră de viaţă, are valoare până la capăt pentru noi. Iar omul de la pupitru ne oferă suflare de moarte, urăşte viaţa noastră, ne doreşte moartea deşi îi cam încurcă socotelile şi îi va spurca aerul şi pământul, îi va umple depozitele cu tone de păr, tone de haine vechi şi mustind de sudoarea noastră inutilă, haine mirosind a noi, a casa noastră de pe urmă, a ultima mâncare gătită împreună, mirosind aşa cum copilul ne recunoaştea şi în somn iar câinele încă de la capul scării. Mii de păpuşi şi jucării stricate. Tone de pantofi desperecheaţi, mii de ochelari, sute de cârje şi picioare de lemn, mii de perii şi piepteni, mii de căni, ibrice şi ulcioare – tot ce mai aveam prin noi, pe noi şi în ultima valiză în care ne-au încăput nevoile esenţiale. Dar ultima nevoie este de suflare de viaţă, ultima valoare pentru noi este chiar viaţa, viaţa noastră care nu mai face doi bani în ochii oamenilor, până nu o vor transforma în dejecţii şi deşeuri mai mult sau mai puţin refolosibile.

Cu asta am plecat de la Auschwitz, nu cu îndoială, nu cu un adevăr discutabil la infinit, ci cu o idee netransmisibilă, nedemonstrabilă, insesizabilă şi inefabilă ca un mister. Adevărul este persoana care ne preţuieşte dar/şi care ne scapă.