În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta – poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui – să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles – îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai „frumos” aşa…

Anunțuri

29 răspunsuri to “În luptă cu ficţiunea obligatorie”

  1. Teofil S Says:

    Interesantă răsturnare în oglindă. Prea personală pentru a deveni o chestie generală, dar suficient de generală pentru ca și persoanele individuale să se poată recunoaște în ea.

    E o atenuare critică a textului meu. Critică prin însăși asumarea la care recurgeți. Astfel de reacții însă îmi… convin, dacă mi se permite. Am certitudinea că nu voi fi luat de bun în mod excesiv și exclusiv. Nu cred, e drept, că dumneavoastră v-ați fi aflat în pericolul de a mă lua ca autoritate, dar mă tem că există acest pericol la unii dintre cititorii care au ajuns pe blogul meu.

    Acest tip de răspuns – ca al dvs – poate veni însă din două părți: 1. din conștiința de sine sau 2. din revoltă față de textul meu. Prima mi se pare în mod cert superioară celei de-a doua. De ce spun asta? Probabil tot din teama de a nu stârni furtuni prea mari în sufletul unor oameni naivi sau inocenți.
    La dvs cred că e vorba de prima sursă. Atunci de ce spun asta? Păi, poate fiindcă mă frământă și acum am reușit să-i dau glas. Așa că n-are rost să vă mai spun să n-o luați personal. Mă găzduiți cu o lamentație, ca să nu vă mai autoflagelați când vi se pare că scrieți prea lung sau prea îndrăzneț la mine pe blog 😉

    • agnusstick Says:

      De ce nu, orice entitate (avatar?) care emană adevăr ar trebui luată ca autoritate. Din păcate, adevărul seamănă cu o persoană cunoscută la o petrecere, cu care am schimbat cărţi de vizită, apoi am vorbit la telefon, ne-am întâlnit la o cafea, ne-am dat seama că e atrăgătoare, ne-am căsătorit, apoi a început să ne supere cu diverse pentru că nu suntem cum doreşte, însă sperăm să ne închidă ochii şi să ne fie alături pentru totdeauna, chiar pe lumea cealaltă. Cu neadevărul nu ajungem prea departe în relaţie, pur şi simplu îl ignorăm, sau ne enervează şi-i dăm papucii mai devreme sau mai târziu, pentru că nu ne potrivim, şi ne mai şi bârfeşte după asta pe la prieteni că habar n-avem ce-am pierdut. E grav de tot, pentru că în materie de căsătorie e de gustibus.
      Cine nu e naiv? A fi pervers sau machiavelic e o formă de naivitate în orice caz în context religios, dar critica am impresia că se referă mai mult la cei care se autoevaluează din prea puţine şi rigide perspective, ieşind bine tocmai prin exacerbarea unor minusuri şi plusuri convenabile. Se „mulează” pe un formular de evaluare, care devine singurul disponibil. Toţi avem tendinţa asta, inocentă, dacă reuşim să găsim formularul-minune şi suntem lăsaţi în pace. Nu cred că e o vină asta, ci un dar disponibilitatea de a fi mereu în examen. Iar inocenţa se probează când nu suntem lăsaţi în pace, de alţii sau de propria conştiinţă. De aceea m-au bucurat foarte mult reacţiile, pe care nu le speram. Totuşi, nu suntem toţi la fel de dotaţi cu orice, nici cu putinţa de a înţelege, deci cei ce nu înţeleg rămân inocenţi şi sinceri. Nu ştiţi mulţi oameni care îşi iubesc soţii, oricât ar fi aceştia de urâţi pentru alţii?
      Vă mulţumesc pentru lamentaţie, a fost tonică. M-a apucat jalea, adică, pentru că nu sunt destul de inocent.

  2. Marius David Says:

    acum simt că zbor cu două aripi NOI și EU. Ar putea fi noi fără eu și ar putea fi eu fără noi?
    cred ca ambele discursuri isi au legitimitatea si din dreptul lui Noi si din dreptul lui Eu.

    • agnusstick Says:

      Ar putea fi un EU fără NOI, dar săracul de EL cred că n-ar şti pe ce lume minunată se află! Sau oribilă? Mă rog, singura şansă ar fi să se vadă din întâmplare în oglindă şi să constate că nu e suficient, că nu are cum să se întrebe cine e pentru că nu l-a învăţat nimeni să vorbească. Şi aşa, a ajuns singur la conceptul de NOI (dacă nu-l confundă cu un multi-EU din cauza mai multor oglinzi de pe insulă).
      Îmi pare bine că zbori, Marius, şi ai şi aripi noi. Crezi influenţat, sau zbori influenţat? Emoticon zâmbăreţ ca să ascund că nu ştiu cine e Martin Buber! Noroc cu Mr. G., la care am să apelez cât de curând.

      • Marius David Says:

        Ba stii cine este Martin Buber. Sigur!

        Citeste aici. Vei citi intr-o singură seara!
        Dar sint sigur ca vei reveni la acest text. Asa ca salvează-l!
        ti-as fi trimis o copie, daca n-as fi pierdut-o pe a mea.
        Vei gasi acolo si locul lui Eu.

        Sa vezi cit este de influentat Staniloae in teologia sa de Buber. Teologia sa trinitara este schematizata pe Eu-Tu-El, o triadă buberiana.

        • agnusstick Says:

          Recunoscător, Marius, îţi sunt eu, ţie. Este primul text filosofic care mă face să plâng de bucurie. Dar sigur n-am citit destule, şi nu sunt necesare toate. Ideal, din ce în ce mai puţine.

      • agnusstick Says:

        Marius, nu apare veriga în comentariul tău. Te rog să mai faci o încercare. Mulţumesc.

      • Marius David Says:

        dar acum?

  3. Marius David Says:

    Am uitat: influentat de Martin Buber.

  4. sam Says:

    „Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…”

    tentativa de traducere in limba samită:

    te simti impins, probabil de constiinta, sa dai o marturie pentru binele aproapelui nu pentru al tau desi nu te-ar deranja sa fie ambele. Nu ai satisfactia recompensei pentru ca ea (recompensa) este auto-administrabila (presupunand ca nu ai fir direct cu Shefu). Cerc vicios

    Intrebare: crezi ca „simtul” asta e organic, innascut, iar cazul de fata este doar particular celor care se molipsesc de boala crestinismului (apropo de povara de care spuneai)?
    Daca da, este tendinta de a expune permanent pe cei din jur la „simtirile” noastre o folosire abuziva a acestui organ?
    Se poate interpreta ca fiind un strigat dupa ajutor ascuns sub masca ofertei evanghelizatoare? Sau o oferta de impartire a bunurilor si spatiului spiritual cu cel de langa noi atunci cand „povara” crestinismului devine insuportabila?
    Etc.

    • agnusstick Says:

      Da Sam, într-adevăr, am avut întotdeauna oroare de do ut des. Deşi sunt destul de laş, sunt mai aproape de samurai decât de rob – categoriile astea se suprapun parţial. (Btw, ai văzut filmul Ghost Dog? E de acţiune, nu e pentru penticostali şi baptişti… deşi poate, cine ştie.) Cerc vicios? Mă întreb dacă există aşa ceva, pentru că mi-L reprezint abstract pe Dumnezeu (câteodată e nevoie şi de asta, în perioadele când mă copleşeşte ca fiinţă vie) printr-un cerc de rază înfinită. Eu sunt pe un punct al cercului, şi la El nu pot ajunge decât dacă plec simultan în ambele direcţii, ca să ajung la punctul diametral opus. Punct care se mişcă pe cerc, odată cu mine, dar rămânând practic pe loc, din moment ce drumul până la El este identic.
      Mi-e greu să răspund la întrebările tale, pentru că tu implici oferta evanghelizatoare, iar eu nu am aşa ceva. Nu vorbesc despre Dumnezeu cu persoane fizice decât provocat sau întrebat – iar cu persoane virtuale doar dacă dau semne că îi vizitează fără ştirea lor, că ştiu ceva despre El (chiar şi alte clişee decât ale mele, să facem schimb) sau că vor să afle. Fetiţei mele i-am dat Biblia şi am aşteptat să mă întrebe ceva – în rest am făcut, sau am vrut să fac în aşa fel încât să fiu pe placul Lui, iar ea să vadă. Nu i-am vorbit mai mult de 30 de minute, adunate peste ani, despre Dumnezeu, dar când am făcut-o am încercat să o fac să ţină minte că El e viu şi că eu Îl iubesc. Nu crede că sunt nebun, că doar altminteri sunt cât se poate de normal, mai puţin copilăriile. S-ar putea să fie total greşit, dar asta am ales, şi din pricina propriei, traumatizantei educaţii catolice. Are bunici care pot să-i vorbească despre poruncile bisericii, despre ce şi cum trebuie să facă un creştin. Dacă vrea să meargă cu mine la biserică, vine fără să o forţez – pur şi simplu o întreb dacă vine, şi ea ştie că nu mă supăr dacă nu merge într-o Duminică, şi cred că ştie ce e mai important decât să bifeze o liturghie. Vreau să gândească singură, să facă propriile ei greşeli, să uite de Dumnezeu şi să se întoarcă la El. Erau şi alte posibilităţi, dar nu m-am născut într-o familie neoprotestantă şi trebuie să merg pe ţarina mea, nu mă pot paraşuta pentru un pod prea îndepărtat.
      Nu cred că simţul mărturiei este caracteristic doar creştinilor – la ei e în plus văzut ca o datorie. Dacă iubeşti (cuvânt mare, dar nu pot să parafrazez la ora asta) nişte fiinţe sau măcar ai bunăvoinţă şi solidaritate faţă de ele (ca să evit discriminările de gen), le spui şi lor ce ştii tu că le-ar plăcea sau face bine. Asta se aplică la restaurante, hoteluri, maşini, slujbe, acţiuni la bursă etc., dar şi în creştinism – unde se cheamă mărturie.
      Dar paleta de motivaţii este atât de largă, încât trebuie o analiză pe cazuri. Cred că abuzul începe, conform şi unei idei dragi ţie, odată cu excesul, dar şi cu neautenticitatea. Merită să expui pe cineva la o simţire care dă pe dinafară, altfel mai bine aştepţi o clipă de inspiraţie. Cum ar fi să ieşi din front ca să mobilizezi trupele la lupta finală, iar tu să caşti de-ţi trosnesc fălcile? Mai subtil, dacă faci anunţul ăsta armaghedonic din oră-n-oră, ca să iasă pasienţa trebuie să deţii oarece talente actoriceşti, sau să ştii o şmecherie care să te pună în priză dpdv psihologic. Tot şmecherie rămâne…
      Strigăt de ajutor ascuns în predici – recunosc o altă idee de-a ta. Posibil, aş vedea aşa ceva ca un strigăt către Dumnezeu, nu către oameni. Uite-mă Doamne, cât mă străduiesc pentru Tine! Dă-mi şi mie o dată măcar harul de a face totul uşor şi simplu, fără efort, cu pace şi poate chiar cu dragoste de toată mizeria către care predic! Altfel trebuie să te iubesc numai pe Tine, şi e inuman – ajută-mă!
      Să împarţi povara cu alt creştin, adică să ne încurajăm reciproc având aceleaşi probleme? Aici fiecare preia din povara celuilalt, sau mai degrabă ambii mai dau jos din povară. Altfel, cazul în care oferi ceea ce ştii că e bun, din preaplinul tău, l-am trata deja.
      Am obosit… Hai să continuăm cu foc încrucişat, dacă crezi că e interesant.

      • sam Says:

        Ca de obicei tin greu pasul cu tine.
        Chestia cu evanghelizarea am preluat-o din citat, mi s-a parut ca despre asta e vorba in el. Of course stiu ca nu faci parte din categoria celor care fac bine cu forta 🙂 Nu eram sigur ca am inteles sensul lui „marturia pe care ar trebui s-o dau in fata oamenilor”. S-o lasam atunci te-ai explicat deja.

        Asa e sunt obsedat de ideea ca in esenta lumea e o jungla, oamenii sunt animale inteligente si contactele dintre ei incepand cu cele fizice si pana la conexiunile alea hiper-spirituale sunt, odata reduse la esenta si intentii, manifestari ale instinctului de conservare. Aici intra si formele puternic mascate de activitati pseudo-spirituale cumar fi misionarismul cu galeata si evanghelizarea in masa. Oameni bolnavi sau miopi spiritual ajung sa „ceara” ajutor oferind „bunuri spirituale” in stanga si-n dreapta ca un rege cu alaiul care arunca bani pentru a primi confirmarea multimii de statutul sau.
        Ceea ce ar putea introduce crestinismul este un fel de pervertire a acestui instinct (nebunia crucii?) Iti gasesti locul si sensul atunci cand ti-ai format ochiul si inima sa priveasca dincolo de aparente. La modul ideal crestinul care as vrea sa fiu e cel care nu vede nimic rau in jur ci doar neimpliniri, inadecvari. El nu evalueaza moral ci se „muta” in fiinta Celuilalt pentru a suferi cu el si a se vindeca astfel amandoi.
        Ideal am spus 🙂

        • agnusstick Says:

          Dragă Sam, mi-este familiară şi mie posibilitatea şi tentaţia demantelării fiinţei umane dusă la abator şi disecată – nu pentru hrană, ci pentru cunoaştere –, coborârea oricărei simţiri în instinct, voinţă de putere şi control absolut, detecţia înşelării şi a minciunii în orice gând sau vorbă, aruncarea ca dejecţii a intenţiilor şi aşa mai departe. Am practicat meseria asta destulă vreme, pe mine şi pe alţii. Cum ziceam şi pe blogul lui Teofil, acum pentru mine este mai importantă setea, nevoia disperată de har. Nu ca să uit din ce sunt alcătuit, ci ca să simt că El mă acceptă şi mă cheamă pe nume, sunt al Lui. Tot Buber…

      • agnusstick Says:

        Fain ideal, m-aş înscrie şi eu la cursuri…
        Btw: ţi-am trimis vreo două mesaje pe mail şi aştept nerăbdător un semn. Tx & br

  5. agnusstick Says:

    Citat irezistibil din „Eu şiTu”, legat de textul lui Teofil:
    „O ficţiune, oricît de nobilă, este un fetiş, cea mai sublimă convingere fictivă este un viciu. Ideile nu tronează deasupra capetelor noastre, după cum nu locuiesc în ele; ele umblă printre noi şi ne ies în cale; este de plîns cel ce lasă nerostit cuvîntul fundamental; dar mizerabil este acela care, în loc să-l rostească, i se adresează folosind un concept sau o parolă, ca şi cînd acesta ar fi numele lui!”
    Aici aş citi cuvântul „mizerabil” prin „demn de milă”, şi nu doar din delicateţe faţă de alţii, ci şi din înţelegere pe propria piele.

  6. agnusstick Says:

    Citat irezistibil din “Eu şiTu”, legat de textul lui Teofil:
    “O ficţiune, oricît de nobilă, este un fetiş, cea mai sublimă convingere fictivă este un viciu. Ideile nu tronează deasupra capetelor noastre, după cum nu locuiesc în ele; ele umblă printre noi şi ne ies în cale; este de plîns cel ce lasă nerostit cuvîntul fundamental; dar mizerabil este acela care, în loc să-l rostească, i se adresează folosind un concept sau o parolă, ca şi cînd acesta ar fi numele lui!”
    Aici aş citi cuvântul “mizerabil” prin “demn de milă”, şi nu doar din delicateţe faţă de alţii, ci şi din înţelegere pe propria piele.

  7. R. Says:

    „Despre aceasta vorbeşte cartea care mi-a schimbat viziunea şi m-a făcut fericită.”

    Dubios ca nu v-a schimbat viziunea si nu v-a facut fericita cuvantul lui Dumnezeu: Biblia. Ori insusi Dumnezeu.

    • agnusstick Says:

      Dragă R.,
      Îmi pare bine că mă mai vizitezi, mai ales că o faci destul de rar, şi deşi stilul tău nu pare totdeauna prietenos, nici Dumnezeu nu pare aşa totdeauna, şi nici nu ne-a cerut să minţim, ci să fim de partea adevărului. Iar tu faci exact asta, după puterile şi priceperea ta, care pot fi peste ale noastre. Trebuie însă să spun ceva, pentru că şi tu, şi omul în trecere sunteţi prin preajmă şi nu-mi sunteţi deloc indiferente. Nu ca apărător al celui slab, nu ca smeritor al cerui care se crede prea puternic. Nu ştiu exact din ce poziţie… Oricum, respect ceea ce a găsit cu cale să facă Dumnezeu, aşa cum a făcut-o cu acest om, în trecere ca şi mine. I-a dat o cale, poate nu cea mai scurtă şi mai dreaptă, dar pe ea a fost suferinţă şi sete de Dumnezeu. Drumul nu s-a terminat, şi chiar dacă ni se pare că a rătăcit, putem să ne uităm mai mult spre destinaţie, decât spre început şi ezitări, putem să sperăm şi să amintim cu bucurie că dorinţa omului şi harul lui Dumnezeu se pot întâlni. Dacă există un păcat major într-o înţelegere greşită, cu atât mai mare poate fi minunea finală venită printr-o credinţă pe care numai El o poate cântări, la timpul potrivit, văzând ce vedem şi noi dar şi multe altele. Chiar dacă acest om în trecere ar fi în păcat şi eroare acum, iar noi am fi pe singura cale corectă, mi se pare o cruzime să-i reproşăm ceva ce nu a putut controla niciodată: dacă şi cum Dumnezeu a hotărât să-l mântuiască. Nu-i reproşăm, ci vrem să-l trezim spre binele lui? Contează sau nu cum o facem? Pentru cine contează mai mult? Suntem secure în mâna Lui, iar ceilalţi sunt copacii ce aşteaptă tăierea? Habar n-am, dar mi-aş dori ca, rămânând mai puţin bun decât El, să pot face mai mult bine în jurul meu fără să pricinuiesc durere.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: