Firma NYCOMED, probabil în pregătirea lansării unui lanţ de farmacii destinate creştinilor fideli dolorismului, desfăşoară un percutant program publicitar în policlinici, profitând şi de aglomeraţia cauzată acolo de tot felul de viruşi.
Ce ne oferă aceşti adevăraţi prieteni ai credinţei? Un tratament în două faze, foarte uşor de aplicat fără niciun fel de asistenţă duhovnicească sau medicală.
Astfel, pentru a ne bucura de nici mai mult nici mai puţin decât de 8 ORE DE DURERE musculară sau articulară neîntreruptă, relaxându-ne în tot acest timp (deoarece efectul nu necesită efort suplimentar), este suficient să ne aplicăm un plasture! Atenţie, este vorba de PLASTURELE ROŞU. Simplu de reţinut.
Câteva explicaţii farma-copeici ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă.
Plasturele-minune (iată, există minuni în zilele noastre!) se aplică pe cap, într-o regiune cât mai cheală, având grijă ca suferindul să-şi păstreze facultăţile vizuale intacte. În clipa următoare, saicina şi glycol-salicilatul încep să dea naştere la dureri ameliorate, precum şi la fenomenul de disc-om-fort (voi contacta firma producătoare pentru elucidarea acestuia din urmă – cred totuşi că e vorba de întărirea senzaţiei de rotunjime, de plenitudine omenească din cauza durerii; este exclus să fie de fapt o greşeală de tipar, disconfortul ar putea apărea doar la slăbirea suferinţei, deci nu e cazul). Ce este şi mai minunat e faptul că, deşi plasturele e local, durerile apar în toată regiunea musculaturii, articulaţiilor şi tendoanelor (vă daţi seama, ce extaz pentru creştinii culturişti…). Trebuie însă respectată cu stricteţe contraindicaţia evidentă de aplicare în regiuni desecrate, întinate, ruşinoase: plasturele nu dă dureri în aceste zone penibile. În schimb, zona sacro-sacrată şi ceafa, mai ales (nu ştiu exact din ce motive, poate fiind diametral opusă frunţii), suferă intens. Ca un bonus malus, superba realizare farmaceutică oferă şi căldură, fierbinţeală, agitaţie pur spirituală (ştiut fiind faptul că telefoanele fierbinţi şi chatul impur sunt odioase grupului-ţintă).
Dar asta nu e totul! Aceeaşi firmă vine cu un alt plasture, PLASTURELE ALBASTRU, ce se aplică imediat după încetarea celor 8 ORE, da, 8 ore pline de arsură, la capătul cărora suferindul se simte uşor traumatizat, dar nu vrea să cedeze!
În mod cu totul incredibil, acest al doilea plasture face ca durerea să se conserve, îngheţând la intensitatea plasturată anterior!
Nu ştiu ce s-ar mai putea spune, decât că am impresia că cererea va depăşi cu mult oferta, deoarece suntem o ţară extrem de creştină şi ne perfecţionăm continuu. Dar pentru astfel de minuni, nu văd de ce nu am reveni la sănătosul nostru obicei de a ne lăsa sacoşa la coadă pe timpul nopţii.
27/01/2010 la 11:03 pm
Evident că n-au citit „lumea adam(a)ică”, unde le spuneam negru pe alb, roşu pe albastru la nevoie, cum e cu (dis)confortul. 🙂
Dacă nu încerci pe propria piele, nu te crede nimeni că faci contrapublicitate. Le dai oamenilor ceva ce n-ai încercat? 😛
Fidelitatea asta ai preluat-o din zona nibbeliană? BTW, când am comentat po(i)ema, am ignorat complet contextul care te-a determinat să o scrii. Uite că se poate şi aşa, să pricepi, fără intertext…
28/01/2010 la 12:14 am
S-a nimerit, ce să-i faci, să-mi cadă ochii pe poster… Zona asta deja nu mai e de câteva zile comică pentru mine, dar ideea de a face ceva ca să fii fidel durerii mi s-a părut că merită un tratament.
Chiar dacă pricepi, nu te crede nimeni că ai priceput exact, ceva-ceva tot trebuie (!) să-ţi fi scăpat sau să fi greşit. Şi atunci, mai scrii o poezie ca să-i încurci de tot pe critici.
28/01/2010 la 5:52 pm
Dacă ar şti criticii totul despre operă, s-ar anula principiul lui Eco: opera aperta.
Nu ştiu ce să zic despre fidelitatea faţă de suferinţă, decât că „omul durerii, obişnuit cu suferinţa” nu ne place neapărat. Ne place mai mult „cel ce a biruit lumea”. Nu şi tratamentul până a ajunge la această finalitate. Care presupune, inevitabil, tatonarea dintre hot şi cool. 😀