Recapitulare (I)

(Decembrie 2008)

Ce vreau să transmit prin blogul ăsta? O primă recapitulare:

OBSESII

-Obsesia desăvârşirii pe care ne-o cere Isus, la care probabil că nu putem ajunge decât devenind El.

-Obsesia smereniei.

-Obsesia limbajului vag, incomplet, înşelător, dar şi posibil deschizător către idei şi asociaţii importante; obsesia rădăcinilor consonantice şi a vocalizării pe marginea lor; obsesia sensurilor multiple, tensionate, convergente, opuse.

-Obsesia adevărurilor opuse şi aparent contrarii, reprezentând de fapt un singur punct pe axa adevărului, la fel cum în fizica cuantică două subparticole care se depărtează la infinit una de cealaltă continuă să se comporte ca o unică entitate.

-Obsesia faptului că Binele şi Răul sunt în mâna lui Dumnezeu, care face ce doreşte cu aceste concepte pe care şarpele ne-a păcălit că le cunoaştem.

-Obsesia alegerii permanente, consecinţă a pseudocunoaşterii noastre, jertfă continuă oferită spre cercetare Celui preaînalt.

-Obsesia faptului că Dumnezeu cercetează inimile noastre pentru a vedea nu ce credem că ar fi Bine sau Rău în fiecare situaţie concretă, ci mai ales ce am dori să fie, pe ce pariem cu toată averea.

-Obsesia fundamentalismului lui Isus, care ne cere să ducem totul până la limita extremă a intensităţii, purităţii şi smereniei; obsesia că un adevărat fundamentalism înseamnă cu totul altceva decât suntem obişnuiţi să credem; obsesia unei logici speciale, radicale, ne- sau supra-omeneşti, în Evanghelii.

-Obsesia de a afla voia Tatălui; obsesia de a şti ce ar face Isus acum, aici, în locul meu.

-Obsesia inconsistenţei şi inconsecvenţei noastre.

IDEI

-Ceea ce ne poate face liberi şi consistenţi acum, aici, este comuniunea vie cu Isus.

-Credinţa trebuie să fie mai mult decât un crez, din care doar unele lucruri, eventual, le înţelegem cu inima.  Ceea ce nu înţelegem, sau nu credem încă, poate fi mai important decât ceea ce am înţeles deja, şi nu putem ascunde de El adevărul inimii noastre.

-Credinţa ne este şi ne va fi pusă la încercare. Dacă nu vom fi pe-aici când urâciunea pustiirii va fi pusă în locul cel sfânt, nu trebuie să fugim de nici o astfel de încercare, chiar şi imaginară. Trebuie să rămânem singuri şi goi, fără versete, fără pace, fără mângâiere, şi să vedem dacă ne putem păstra credinţa în cele nevăzute, în ciuda tuturor celor ce se văd şi se vor vedea — poate curând.

-Anizotropia valorilor pe cele două axe: pe verticală, într-un fel de la Cer la pământ, şi altfel de la pământ la Cer; pe orizontală între semeni. Chiar dacă ni se descoperă pe alocuri, nu putem folosi pe orizontală aceeaşi măsură cu cea aleasă de El pe verticală. Consecinţa cea mai importantă: suntem cu toţii fraţi, deşi ni se pare că nu putem avea acelaşi tată.

-Avem nevoie de tradiţii, dogme, doctrine şi sisteme doar pentru a ne da seama ce simplu e, de fapt, totul în creştinism: să faci ceea ce ar face Isus, pentru că El face mereu numai voia Tatălui. Ceea ce trebuie să înţelegem este persoana Lui, restul priceperii poate să lipsească. Dar mai trebuie să şi facem ceea ce am înţeles.