Cuminte prin deşertul raţiunii

(Very old stuff – Teleios period…)

Am început un dialog cu domnul Teodor Chioreanu, şi cred că este mai bine să-l deschid şi altora, dacă interesează cumva. Desigur, pentru acest tip de dialog s-ar potrivi mai degrabă un forum, dar nu am aşa ceva la îndemână pe platforma WordPress.

Plecând de la pagina “Recapitulare ”:

T.C.

Dupa ce am citit “Despre autor”, iata-ma la prima “Recapitulare”. Interesante si atractive ideile Dvs. mi-ar place sa stam de vorba mai mult. De aceea am indraznit sa va ‘vizitez’, chiar daca intr-o zi de sarbatoare. Sper sa fiu primit. Va denumiti “fundamentalist”, dar inteleg, un fundamentalist ‘linistit’, adica unul care nu vrea sa intre cu avionul in niste turnuri ale altora. Deci am scapat de o grija. Apoi ziceti “s-a nimerit sa fiu catolic”. Dar oare sunteti catolic numai pt. ca s-a nimerit, un catolic ‘din intamplare’ deci, sau pt. ca ati fost destinat sa fiti asa? Mi-a placut mult fraza “Ratiunea ma poate ajuta in incercari, cand credinta, nadejdea, dragostea sunt in pericol.” Ceea ce inseamna ‘intotdeauna’, nu? Sigur ca o credinta golita de rational devine animalica, adica se transforma in altceva (lucru, din pacate, prea des intalnit la crestinii nostri) totusi, v-as intreba cum interpretati celebra zicere “Cred, pt. ca e absurd”?

Teleiosepithimia
Stimate domnule Chioreanu,

… [mă simt] fundamentalist în sensul de a căuta extremele intensităţii, purităţii şi supunerii (vezi postarea “Logica radicală, atenţia extremă, mila infinită”).

Turnurile altora mă interesează, mă atrag şi mă fascinează, vreau să le înţeleg ocupanţii, să învăţ cât pot de la ei, să mă pun în pielea lor, să luminez cauzele pentru care nu pot fi alături de ei ca locatar, dacă nu cumva stau deja pe la subsoluri fără să-mi dau seama. Nu mi-e teamă să intru prin vizuine şi cotloane neprimitoare, dacă sunt dat afară însă, îmi pare rău că nu pot să-mi termin cercetarea.

În comentariile la “Contradicţii convergente” arăt că nu mă feresc să accept predestinarea (recent am aflat că sunt într-o companie ilustră, cu Origen, Calvin, Luther…), deci “s-a nimerit”, la fel ca şi “soarta” sau “norocul” înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu.

Dacă la catolici raţiunea are mare trecere, atunci s-a nimerit bine, pentru că sunt destul de raţional în majoritatea timpului şi în majoritatea abordărilor “la rece”. Dar pe mine raţiunea creierului nu mă poate duce sau readuce la credinţă, şi când spun că mă salvează în încercări, nu o face prin “raţionamente” care redescoperă roata, ci prin funcţia de temperare a disperării, ca furnizor de lucruri deja clare, bine stabilite şi arhivate “în siguranţă”. Corabia se scufundă, e noapte, dar mintea îţi spune că pe hartă ţărmul era aproape, deşi nu-l vezi şi poate că te-au dus curenţii în larg fără să ştii. Şi sari în apă înotând spre zgomotul talazurilor ce se sparg, asta e tot ce mai poţi face. Patetic, dar destul de aproape de adevăr. Deci, la mine e vorba nu de acea raţiune care poate spune “Dumnezeu există şi voi fi mântuit pentru că…”, ci de o voce care spune “Tu ştii că El există, I-ai simţit atingerea şi suflarea, e viu, nu uita asta tocmai acum, chiar dacă poate nu te va mai scoate şi de aici”.

N-aş zice că întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea sunt în pericol, să nu uităm clipele de har. Câteodată sunt convins că doar pentru ele merită să trăieşti, că tot restul vieţii trebuie îndurat sau bifat (că doar nu totul e suferinţă, mai e şi mult timp mort) ca să ai parte de ele.

În privinţa credinţei fără raţiune, mă gândesc la martiri, sau la toţi cei care totuşi cred, deşi sunt în nişte situaţii inumane, dezagregante, anihilante, animalizante. Suferinţa, care bănuiesc că nu are vreo limită exterioară fiinţei, dat fiind că există situaţii şi acţiuni care urmăresc şi uneori reuşesc să o prelungească şi să o intensifice fără margini, te poate duce, cred eu, la o astfel de credinţă animalică, dar pe care nu o văd degradantă.

V-aş ruga să-mi explicaţi mai pe larg la ce anume vă referiţi în privinţa multor creştini care au o astfel de credinţă golită de raţional, poate reuşim să cădem de acord. Sigur, pentru orice om e greu să ştie ce este adevărata şi buna credinţă, pentru că standardul e stabilit de Isus, în termeni nu foarte clari din punct de vedere raţional — pentru că, dacă eşti raţional, n-ai să ceri niciodată unui munte să se arunce în mare, deşi poate eşti convins că se va întâmpla chiar aşa. Dar din moment ce Isus nu a cerut pietrelor să se transforme în pâini, de ce am cere noi unui munte să provoace un tsunami? Pe de altă parte, Isus a cerut pâinilor să se înmulţească pentru a hrăni mulţimile, ceva ce era pe voia Tatălui. Raţiunea nu ne va putea însă spune niciodată să cerem înmulţirea pâinilor, şi poate nimic altceva vizibil şi palpabil, scanabil sau radiografiabil, pentru că, raţional vorbind, ar însemna să-l ispitim pe Dumnezeu să facă o minune la nivel “molecular”. În schimb, o credinţă iraţională, o credinţă a unuia care se consideră fiul Tatălui său, o credinţă a unuia care se ştie iubit de Tatăl său, s-ar putea să ducă la o astfel de cerere. Mă gândesc că nu degeaba adevărul iese şi din gura nebunilor, poate pentru că ei ar putea funcţiona numai cu acea raţiune a inimii ce ni se cere ca să înţelegem Biblia pe deplin. Nu ştiu dacă putem judeca ce fel de duh este acela care aduce credinţă unui frate de-al nostru, poate o credinţă pe care noi nu o înţelegem, pe care n-am experimentat-o niciodată, dar despre care nu ştim mare lucru…

Văd că ajungem pe acest fir la ideea că sunteţi oarecum împotriva extazului mistic, împreună cu unele manifestări ale acestuia — eventual la penticostali? Sper să mă ajutaţi să înţeleg mai bine, poate e vorba de altceva (mai ales că penticostalii nu sunt chiar atât de numeroşi pe la noi). Eu cred în- şi accept credinţa fără raţiunea creierului, pornită din- şi însoţită de raţiunea inimii. Iar despre o credinţă fără nici un fel de raţiune, nu văd alt caz decât suferinţa extremă, dar poate îmi spuneţi mai multe cazuri.

Dacă utilizez raţiunea creierului, “cred pentru că e absurd” înseamnă “cred tot ce este absurd”, ceea ce e chiar absurd. Dacă fac uz de raţiunea inimii, înseamnă în primul rând “cred deşi e absurd”, sau gândurile oamenilor sunt mult mai prejos decât gândurile lui Dumnezeu, iar ceea ce inima îmi spune că trebuie să cred este un lucru absurd în ochii oamenilor care nu L-au simţit (încă, şi poate nu o vor face niciodată) pe Dumnezeul cel viu şi adevărat în inima lor. Cu cât e mai absurd pentru creier, cu atât s-ar putea să fie mai aproape de adevăr, dar nu în orice condiţii, ci numai dacă inima se află sub har.

Ce este harul? Spuneţi-mi mai întâi părerea dumneavoastră, eu trebuie să mă mai gândesc un pic. S-ar putea să ajungem mintenaş în acea buclă infinită, tipică pentru ceea ce raţiunea creierului e în stare să facă din materia primă cu care o hrănim.

………..

Pentru mine, harul este încredinţarea că eşti în pace cu Dumnezeu, sau că Îl iubeşti suficient ca să simţi că înţelegi voia Lui, sau că te iubeşte şi te acceptă aşa cum eşti, sau că pur şi simplu nu mai contează nimic altceva decât că El există şi este viu, sau că… Mai sunt şi altele. DAR, toate astea sunt doar încredinţare, aşa ceva are şi un terorist înainte de a se hotărî să izbească un turn cu avionul. Proba că a fost har ceea ce ai simţit se poate afla numai în roade. Dacă roadele sunt bune sau rele, din păcate nu putem stabili noi întotdeauna — poate pentru că şarpele a minţit, poate pentru că Adam şi Eva doar au muşcat, nu au mâncat până la capăt, poate pentru că Dumnezeu nu vrea să dea cunoştiinţă decât celor aleşi. La fel ca în cazul teroristului, balanţa se află în mâna lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Dacă ne gândim bine, primul terorist cunoscut a fost Samson, cel ce a prăbuşit clădirea peste el însuşi şi duşmanii lui, care se pare că erau şi ai Domnului. Samson a cerut puterea aceasta de la Dumnezeu, şi a primit-o. Asta ar putea fi un mod de discriminare, pentru că forţa necesară pentru a pilota un avion într-o anumită direcţie nu este deloc uriaşă, mai ales dacă ai grijă să ai şi ceva droguri sau alcool în sânge. Mai rău e că între mulţi din cei care mor în turnuri şi duşmanii Domnului se pot găsi unele asemănări, şi la limită toţi putem fi duşmani ai Domnului dacă nu ascultăm poruncile Sale. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, roadele nu sunt date o dată pentru totdeauna, ci se pot degrada sau înnobila în funcţie de atitudinea noastră ulterioară momentului de har, sau funcţie de alegerea conştientă pe care o facem, ca jertfă adusă Domnului. Şi în cazul teroristului, acestea din urmă operează cu succes, aducând bucuria împlinirii.

………..

Veţi spune, poate, că dragostea trebuie să facă separarea. Dar există şi dragoste lovită de nulitate, sau chiar malefică. Se poate ucide din dragoste? Probabil că da — dacă ne gândim la eutanasierea bolnavilor terminali sigur că da. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Teroriştii ucid din dragoste pentru Dumnezeu. Şi atunci?

Ne întoarcem la raţiunea pură şi lăsăm harul agnosticilor, care cred că realitatea e o iluzie…

De aceea, nefiind sănătos să duci raţionamentele până la capăt, rămân(em) în suspans. Copiii nu fac raţionamente, şi nu degeaba spune Isus atât de multe despre ei. Copiii nu-şi pun problema dacă au sau nu au har, de unde vine, şi ce vrea de la ei. Iubesc primitiv, poate, dar au un instinct infailibil. De multe ori mă gândesc la cum ar fi arătat lumea dacă în loc de ştiinţă şi tehnologie am fi ales să ne dezvoltăm intuiţia, o logică precum cea a Mântuitorului în loc de cea booleană (poate mai fuzzy…), cum ar fi fost să învăţăm să ne folosim şi restul de 90% din capacitatea creierului…

Văd că mi-am furnizat singur un alt caz de credinţă fără raţiune — credinţa copilărească.

T.C.

Niste imprejurari deosebite, independente de vointa mea, m-au facut sa va raspund cu mare intarziere, motiv pt. care imi cer scuze. Am vrut sa avem aceste dialoguri pt. ca, eu fiind un cautator setos al lui Dumnezeu, ma folosesc de orice ocazie care mi se iveste, si, iata, acum Acel Dumnezeu mi-a dat posibilitatea sa vorbesc despre El cu cineva pe care nici nu il cunosc, si totusi il cunosc destul din ceea ce am citit din ce a scris el ca sa-mi dau seama ca voi avea ce invata. Pt. ca imi dau seama, cu multa placere si nu cu spaima, ca invatand din ce in ce mai multe despre Dumnezeu imi raman din ce in ce mai multe de invatat. “De Dumnezeu ne apropiem nu mergand, ci iubind ” spune Augustin, si are mare dreptate, iubirea adevarata de Dumnezeu fiind aceea care trebuie sa ne indrume pasii in cautari. Dar cat de ‘rationala’ poate fi o mare iubire? Sau gresesc daca spun ca aceasta iubire cu cat e mai “nebunatica”, cu atat e mai rationala? Pe Dumnezeu Il iubesc altfel decat imi iubesc aproapele? Pe plan omenesc se intampla de cele mai multe ori ca celor din afara unor mari iubiri, acele iubiri sa li se para absurde, dar celor din ‘interior’ totul este (nu pare) cat se poate de normal. Eu il iubesc mult pe Dumnezeu, Dvs. la fel, altii si altii la fel. Cat de personale sunt aceste iubiri? Sau pana unde sunt ele personale, si apoi devin comune? Dvs. vorbiti despre ratiunea creierului ca fiind ceva si ratiunea inimii ca fiind altceva. Dar oare chiar pot fi ele separate? Poate iubi numai creierul fara ‘participarea’ inimii? Sau daca se intampla asa, mai putem vorbi despre iubire? Deci putem crede ca un terorist a ucis din iubire? Dvs. il invocati pe Samson. Privind din perspectiva noastra lucrurile, asa este, Samson a fost implinitorul unei chemari divine. Dar daca am fi fost contemporani ai lui, sau daca el ar actiona acum cum a actionat atunci, cum ni s-ar parea? Ne-ar fi f. greu sa-L deslusim pe Dumnezeu in fapta lui Samson. Eu n-as face o separare intre ratiunea creierului si aceea a mintii, daca una dintre ele lipseste nu mai putem vorbi de ratiune. Chiar si (mai ales) in cazul faptului de a crede in mutarea unor munti. Pt. mine n-are nicio importanta daca un munte este aici sau dincolo, pt. mine e important ca acel munte este acolo unde a vrut Dumnezeu sa fie. Daca imi cere mie sa il mut, credinta mea imi da puterea sa inteleg ca o pot face, altfel nu mi-ar cere-o Dumnezeu. Deci chiar daca muntele ramane pe loc, eu sunt convins ca l-am mutat. Cred, pt. ca este absurd. Este oare aceasta credinta a mea copilareasca, pt. ca e fara ratiune? Da si nu. Da, pt. ca este intr-adevar copilareasca, si nu, pt. ca este intradevar rationala.

Ma opresc deocamdata aici, sper sa nu fi fost prea incalcit in expunere.

Teleiosepithimia
Stimate domnule Chioreanu,

Ca în orice comunicare interumană, o să avem ceva de furcă! Rezultatul poate fi oricare dintr-o paletă ce începe de la a rămâne amândoi pe poziţiile iniţiale (cu ideile posibil mai clare, sau chiar puţin “fisurate”), trece prin întâlnirea undeva “la mijloc”, şi sfârşeşte în (inter)schimbarea poziţiilor noastre. Asta e, din moment ce nu putem decât transmite prin limbaj ceea ce simţim şi gândim fiecare, şansele rămân oarecum limitate…

Spuneţi în ultimul mesaj:

“Dvs. vorbiti despre ratiunea creierului ca fiind ceva si ratiunea inimii ca fiind altceva. Dar oare chiar pot fi ele separate?”

Probabil că nu pot fi separate, pentru că ne mişcăm într-un continuum raţiune-iubire, cu doi poli ideali (probabil imposibil de izolat în stare pură). Dar, în ceea ce priveşte ceea ce vreau să spun, este important următorul verset.

Matei 13:15

Căci inima acestui popor s’a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.`

Pentru mine, a înţelege cu inima este ceva total diferit de a înţelege cu mintea (creierul, intelectul). Fariseii înţelegeau, dar nu cu inima, sau cu o inimă impură şi depărtată de Dumnezeu. De aceea şi spune Isus “Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe,` n’aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi.” — este exact aceaşi situaţie ca la terorişti.

Înţelegerea inimii operează cu alt material decât intelectul, de aceea anumite pasaje din Biblie le înţelegi cu inima doar în anumite condiţii, iar această înţelegere nu este imuabilă şi repetabilă asemeni unui raţionament. A înţelege cu inima înseamnă pentru mine a ajunge într-o anumită stare sufletească, pe care intelectul o “fotografiază” pentru referinţă ulterioară, ca pe un bun câştigat. Dar una este să ştii că ai o cutie de bomboane, şi alta este să guşti din ele. Dacă îţi aduci aminte de ele, le poţi simţi gustul ca şi cum ar fi real, dar tot nu e la fel cu a le gusta efectiv (=a simţi har, a simţi iubire).

Spun că raţiunea inimii nu operează cu acelaşi material, pentru că nu e vorba de concepte clare, noţiuni, cuvinte, idei limpezi, ci de o mare de intuiţii, imagini, senzaţii inefabile, sugestii, asociaţii — nu numai de idei, ci şi de toate cele enumerate anterior. În acest sens, un exemplu ar fi aserţiunea că un program de calculator nu (cred că) poate produce concordanţe biblice valide pentru inimă, pentru că de foarte multe ori sensurile importante sunt ascunse printre cuvintele versetelor, iar firul conducător care le leagă peste cărţi şi Testamente este, cred eu, unic pentru fiecare din noi, dat fiind că fiecare extrage — infinitezimal sau chiar grosier — alte sensuri, sau în alte rapoarte de intensitate şi valoare. Aici este clar că şi intelectul se amestecă, uneori copios, pentru că şi procesele mentale de tip raţional produc sau accentuează diferit, la rândul lor, material pentru inimă, de tipul amintit mai sus.

Deci, cred am putea cădea de acord că amândoi numim raţiune acele procese care, utilizând în proporţii diferite cele două tipuri de “materiale”, duc la un rezultat, pe care bănuiesc că îl dorim amândoi a fi iubire de Dumnezeu, sau har. De fapt, partea pur intelectuală nu poate duce decât indirect la acest rezultat, prin ceea ce “serveşte” inimii.

Mai spuneţi :”Dar cat de ‘rationala’ poate fi o mare iubire? Sau gresesc daca spun ca aceasta iubire cu cat e mai “nebunatica”, cu atat e mai rationala?”.

Aici nu v-am înţeles. Poate vreţi să spuneţi că o astfel de iubire ar trebui să fie în mod programat “nebunatică”? Sau poate că o iubire care se manifestă în mod absurd (să zicem prin atentate teroriste sau crimă) este de fapt doar raţională, sau nulă — închinare la idoli? Aştept o indicaţie.

Dumneavoastră păreţi a pleca de la premisa că nu se poate ucide din iubire, ci doar din (prea multă şi greşit folosită) raţiune, sau doar din ură. Pot accepta această premisă pentru terorişti (slavă Domnului, nu ştiu exact ce simt ei), pentru că mi se pare foarte posibil ca prezumtiva, marea iubire pentru Dumnezeu să treacă pe un plan cu totul secundar, lăsând locul principal urii nestăpânite pentru duşmanii închipuiţi sau reali ai celui iubit. Dar pentru alte cazuri? Să zicem, Calvin… Nu putem nega nici că L-a iubit pe Dumnezeu, nici că a trimis un om la moarte pentru că avea păreri diferite despre El. Nu putem şti dacă există o legătură cauzală între cele două, dar se poate presupune măcar o încercare de autojustificare, în lipsa unei consistenţe şi coerenţe a omului Calvin.

Oricum, a ucide din iubire este ceva cu totul legat de jertfă, şi chiar de Jertfa de pe Cruce cred eu, prin aceea că a-ţi da viaţa pentru cei iubiţi este cel mai mare lucru (Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi). Indiferent de valoarea vieţii în ochii lui Dumnezeu, nu nimicirea sau prezervarea ei contează cel mai mult, ci voia Sa. De aceea l-am adus pe Samson în discuţie, pentru că la el acea putere supraomenească a revenit prin intervenţia lui Dumnezeu — cel puţin aşa interpretez eu. Dacă plecăm de la ideea că altcineva i-a redat acea putere, sau că a făcut gestul final cu propria-i forţă, atunci sigur că Samson recade în gheena teroriştilor obişnuiţi. Dar nu prea mai are sens povestea lui… Nici nazireatul în sine nu este ceva magic, care să confere puteri doar prin simpla aderare. Totuşi, episodul Samson poate avea un sâmbure mesianic — în negativ fotografic, dar despre asta poate altă dată.

Nici eu nu spun că putem face o separare între cele două raţiuni, a creierului şi a inimii, dar despre o pondere diferită, preeminenţă sau predominanţă cred că se poate vorbi, în momente diferite. De asemenea, părerea mea este că m-aş putea lipsi bucuros de prima, dacă aş avea-o pe a doua din belşug. Treburile au început să ni se încurce de la pomul cunoştiinţei, iar cei care îl neagă pe Dumnezeu nu o fac fără a fi raţionali, ci poate fiind doar deşertic de raţionali — zicând că e normal ca o fiinţă să-şi dorească un Creator care să dea un sens existenţei, chiar dacă Acesta e inexistent. În scena din Eden, au lipsit şi raţiunea şi iubirea duse până la capăt, dar iubirea de Dumnezeu ne-ar fi salvat, pe când raţiunea nu prea cred (mai degrabă frica pe baze raţionale…).

,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.“ Kardia, Psyché, Dianoia. Poate că sufletul aici înseamnă chiar amestecul intim şi inseparabil al iubirii cu raţiunea, ca o (con)topire a celor doi poli opuşi. Tot mi-aş dori să hrănesc Kardia cu ce află Dianoia… Nu văd de ce copilul mai are indispensabilă nevoie de cunoaştere dacă stă la sânul mamei sale, doar dacă creşte şi află lucruri care îi mângâie inima, păstrând-o la fel de curată. A, dacă aşa e jocul şi astea-s regulile, n-ai încotro, trebuie să te descurci cu ambele, dar s-ar putea să ai de lucru cu Dianoia să nu te facă ateu sau creştin de “situaţii de urgenţă”.

În ultimul dvs. paragraf nu înţeleg mai multe lucruri. Folosiţi ideea că Dumnezeu spune cuiva ce să facă. În afara celor care aud voci şi au viziuni extatice — pe care nu le contest sau minimalizez defel — nu văd cum putem noi, ceilalţi, să aplicăm raţionamentul care urmează. Ar fi bine să-l aplice teroriştii, dar nu o prea fac.

Dar paragraful respectiv înfige pumnalul exact în inima credinţei. Pentru că Isus mai mult ca sigur nu s-a referit la munţi decât ca parafrază pentru lupta noastră zilnică cu noi înşine, şi/sau cu duhurile ce ne stăpânesc. Iar unii dintre noi vedem şi gândim că nu putem fi desăvârşiţi, dar Dumnezeu ne-o cere ultimativ. Muntele nu se mişcă, dar dacă noi am crede că s-a mişcat deja, am intra în Împărăţie.

Vă felicit dacă aşa stau lucrurile pentru dumneavoastră, şi tare mi-aş dori să ajung şi eu acolo… Pentru asta ar trebui să mă lepăd de ochi, de mâini, de creier mai ales, şi să rămân doar cu inima, în har.

Dar văd că folosiţi raţiunea pentru a vă convinge că ceea ce nu se vede s-a întâmplat — Dumnezeu a cerut-o, deci trebuie să credeţi că o puteţi face — El nu trişează şi nu cere imposibilul doar ca să ne piardă. Nu s-a mişcat, dar totuşi sunteţi convins că s-a mutat. Aici mă pierdeţi, pentru că logica mi-ar spune: nu s-a mişcat încă, o pot face, dar încă nu am destulă credinţă.
?

T.C.
Pt. ca v-am ramas dator, imi continui eu comentariul. Cred ca ati inteles din cele de pana acum ca eu nu sunt dintre aceia care-si fac din ratiune altar, dar nici dintre aceia care o exclud total din credinta. Primii transforma ratiunea intr-un dumnezeu, o scot din lumea Dumnezeului Bibliei, crezand apoi ca pot face orice cu ea. Asa a vrut sa faca Napoleon, cu ajutorul Codului pe care l-a elaborat, a vrut sa faca din ratiune o religie. Si a gresit. Ceilalti, cei care se dispenseaza total de ratiune, cred apoi ca pot face orice cu credinta astfel dobandita. Gresesc si ei. E irational sa gandesti despre crestinism ca poate fi o credinta nerationala. Desi nu vedem lucrurile in care credem, avem o incredere neclintita in ele, in menirea lor si in menirea noastra. Pt. a pricepe cum se cuvine acest adevar trebuie sa ne folosim si mintea, si inima. Sigur ca acest rationament al meu are un capat, si daca m-as incapatana sa trec dincolo de el mi-as bulversa intreaga credinta. Prefer sa raman, linistit, dincoace. Adica prefer sa raman copilul despre care vorbeste Isus, atunci cand este vorba despre ceea ce, eventual, se intampla dincolo de marginea constienta a ratiunii mele, dar ma indarjesc sa devin cat mai intelept (filozof?) atunci cand este vorba despre ceea ce vad ca se intampla cu siguranta dincoace de acea margine. Vreau sa-mi intaresc credinta neclintita in lucrurile pe care nu le vad intarindu-mi intelegerea asupra acelora pe care le vad, si deci le pot pricepe. Poate gresesc gandind asa …???

Teleiosepithimia
La ultimul dumneavoastră comentariu nu pot răspunde decât că sunt 100% de acord. Dacă mai are rost, spuneţi-mi ce credeţi şi despre al meu. Se pare că, de fapt, eram foarte aproape de la început.
T.C.
Ma bucura mult acest dialog, va citesc pe Dvs. si ma inteleg mai bine pe mine, corectandu-ma acolo unde inainte nu vedeam necesitatea unor corecturi. Iata, Dumnezeu lucreaza si asa… Unii resping categoric internetul, poate ar trebui sa citeasca aici…

Matei 13:15 eu il citesc asa: sa vada cu ochii, sa auda cu urechile, sa inteleaga cu inima inseamna, impreuna, sa priceapa cu creierul. Participarea (in cote diferite, dar totusi participare) creierului in procesul cunoasterii, ratiunea deci, este, inainte de orice, personala. Despre ratiune este vorba si atunci cand descoperim niste intelesuri minunate in spatele unor cuvinte, dar si atunci cand (oameni fiind, si nu animale) savuram mancarea preferata. Eu, de ex. ma bucur mai mult de cuvinte, fara a exclude insa bucuria mancarii, altcineva se bucura mai mult de mancare, fara a exclude bucuria cuvintelor. Sunt cazurile normale, anormal mi se pare a fi atunci cand cineva neaga prezenta ratiunii in ambele cazuri, sau in vreunul dintre ele, sau in multe altele, asemanatoare sau nu, acestora. A simti inseamna a exista, gandesc, deci exist inseamna si simt, deci exist. Iar constiinta de a exista include in mod obligatoriu ratiunea. Credinta fiind cea mai inalta forma a constiintei de a exista, include cu atat mai mult ratiunea. Si astfel, ajung la Mat.13:16 – “Dar ferice de ochii vostri ca vad; si de urechile voastre ca aud.” Este interpretarea pe care o dau eu. Mai departe: ma pot vedea, pe mine, ochii cuiva, mutand un munte? Greu, greu de tot. Dar ma pot vedea, pe mine, ochii mei mutand un munte? Greu, dar totusi mai usor decat ochii altora. Mi-ar fi mult prea usor sa inteleg mutarea acelui munte numai ca un simbol al luptelor mele zilnice cu mine insumi. Sigur, este si asta, dar nu numai atat. Petru nu a crezut ca poate umbla pe apa, si era sa se inece… Atata de grea e credinta incat, uneori, devine absurda. Stiu ca nu voi ajunge niciodata sa cred suficient de convingator ca pot pasi pe valuri fara sa ma scufund, si totusi cred. Isus Cristos a fost om, si a pasit pe valuri, deci ce ma impiedica pe mine s-o pot face si eu? Ceea ce l-a impiedicat si pe Petru, teama, dar eu cred ca nu atat teama de a pasi, ci teama de a ma scufunda daca o fac. Ceea ce inseamna ca credinta exclude teama. Dvs. spuneti: “Muntele nu se misca, dar daca noi am crede ca s-a miscat deja, am intra in Imparatie.” Iar eu spun: iata! am mutat muntele! Spun pt. ca am facut-o.

Referitor la ratiunea unei iubiri careia eu i-am zis ‘nebunatica’, am vrut sa spun ca ratiunea trebuie sa o cautam, si pe cat se poate, sa o gasim in chiar menirea lucrurilor. O mare iubire, cu cat este mai nebunatica devine cu atat mai mare, deci mai rationala. Bine-inteles, si reciproca este valabila: adica nefiind in niciun fel, nici vreun gest al oricarui terorist rational, el nu mai poate invoca iubirea ca motivatie a gestului lui. Este parerea mea. S-ar putea sa gresesc in expunerea ei, si deci sa ma fac greu inteles. Sau s-ar putea chiar sa nu am dreptate? Cred totusi ca nu. Iubirea lipsita de ratiune devine altceva, se transforma in ura. “Se transforma” nu e chiar bine zis, pt. ca ea ramane ceea ce a fost de la inceput. Aici ar fi poate loc de a discuta ce intelegem fiecare, eu si un terorist, prin ratiunea iubirii. Aproape toti teroristii, sau simpatizantii lor, invoca iubirea atunci cand vor sa-si justifice gestul, si ma acuza pe mine ca nu inteleg despre ce este vorba. Pt. ei, eu, neintelegand terorismul, devin un terorist, iar ei, care-l inteleg si il aplica, mari credinciosi.

Docamdata atat, vom mai vorbi.

Teleiosepithimia
Puteţi, vă rog, să-mi daţi nişte exemple referitor la cei care “neaga prezenta ratiunii in ambele cazuri, sau in vreunul dintre ele, sau in multe altele, asemanatoare sau nu, acestora”? Deocamdată nu ştiu la cine vă referiţi, oricum cred că sunt puţini şi izolaţi în extrema pe care au ales-o, sau la care au ajuns conduşi de ceva pe care eu m-aş feri să-l judec deocamdată. Îi simţiţi ca pe un pericol actual? Întreb cu atât mai mult cu cât spuneaţi în intervenţia iniţială că sunt mulţi printre creştinii noştri.

Am impresia, şi vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, că uneori, în ceea ce spuneţi, termenul de raţiune este mai aproape de “conştiinţă” sau “conştienţă”, în ideea că nici credinţa nu ar trebui să te “răpească” complet, stergând cu buretele tot ce ştii sau ar trebui să ştii. Probabil că o astfel de stare e periculoasă, din cauză că nu mai există o instanţă “rece” care să se întrebe dacă nu cumva eşti stăpânit de un emisar al întunericului, îmbrăcat în haină de lumină. O astfel de rătăcire se întâmplă, cred eu, tuturor şi foarte des, dar nu neapărat la amplitudini catastrofale (dacă nu se instalează ca permanenţă, bineînţeles). E suficient să ne uităm puţin în jur, şi să vedem creştini adevăraţi care uită câteodată de dragoste din pricina unei credinţe prea arzătoare, care li se pare atât de adâncă încât îi face să calce în picioare victime colaterale. Din acest punct de vedere, într-adevăr, înţeleg şi eu pe deplin preocuparea dumneavoastră, care privită astfel devine chiar primordială în viaţa creştină. Dar aştept mai multe detalii cu privire la cazurile extreme.

Spuneţi că Isus a fost om, dar tocmai partea dumnezeiască l-a făcut să păşească pe ape. După cum spune Ps. 82:

“Sînteţi dumnezei, toţi sînteţi fii ai Celui Prea Înalt. Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.”

… sau vă veţi scufunda dacă încercaţi să mergeţi pe ape. Dacă am crede ce spune psalmistul, am şti (am fi conştienţi) că (în anumite condiţii obligatorii) putem merge pe ape, că tot ce vom cere cu credinţă vom căpăta. Dar, în acelaşi timp, tot cu sprijinul raţiunii care să ne tempereze reacţiile, poate nu am cere să cadă foc din cer peste alţi oameni, nici putere pentru a dărâma sau ucide, ci putere pentru a lumina, dezlega şi vindeca. Dacă ceri cu maximă credinţă lucruri pe care nu le-ar cere Isus niciodată, sigur raţiunea şi dragostea te-au părăsit, sau poate s-au preschimbat de-a dreptul în nebunie şi ură.

Mulţumesc şi eu pentru acest dialog.

T.C.
“Credinta nu ar trebui sa te ‘rapeasca’ complet, stergand cu buretele tot ce stii sau ar trebui sa stii.” Sigur ca da, ba mai mult, credinta ar trebui sa fie aceea care sa ne imbogateasca permanent cunostintele, si, prin efect, constiinta. Se intampla insa asa cu noi, crestinii? Eu cred ca nu, si sunt de acord cu Dvs. se intampla multe rataciri. Dar eu cred ca unele dintre ele au si efecte catastrofale. Ma refer la mult prea numeroasele dezbinari din cadrul crestnismului. Diversitate? Da! Dar de ce dezbinare? Ne-am unit, ne unim noi crestinii mult prea usor in jurul unor persoane care, la un moment dat, vin cu noi interpretari date unor vechi cuvinte din Biblie. Dar daca stau bine si ma gandesc, aceste lucruri trebuie sa se intample, pt. ca numai asa Anticristul isi poate croi drum pana la noi, sau pana la ei, la acei crestini care vor fi contemporanii lui. Ar trebui sa vorbim asadar despre amplitudinea acestor dezbinari. Vorbind despre ea, ajung sa va raspund la intrebarea Dvs. referitoare la cei care, zic eu, neaga necesitatea prezentei ratiunii in orice demers crestin, si nu o fac neaparat direct. Las la o parte istoria, cand, la un moment dat a aparut cineva cu lozinca “Sola Biblia” dar “Sola Biblia” numai dupa ce citim tezele elaborate de el. Astazi, aud si citesc peste tot pareri lipsite de logica(deci, de sustinere biblica) despre nasterea din nou, despre botez, despre numele Iehova, despre vorbirea in limbi, despre sf. moaste, despre euharistie, despre post, despre spovedanie etc. … etc. Si n-ar fi nimic rau daca ar ramane numai niste pareri, dar sunt atat de ‘cu adresa’ incat, auzindu-le, de cele mai multe ori pot ghici carei grupari crestine ii apartine respectivul sustinator al unei pareri, sau a alteia.

Teleiosepithimia
Stimate domnule Chioreanu,

Problema asta pare imposibilă… Necazul e că tuturor ni se pare că avem susţinere biblică, altfel probabil că am tăcea cu toţii şi nu s-ar auzi decât versete — dar şi aici sunt probleme imense de manuscrise, de canoane, de traduceri… Când spuneţi “astăzi”, nu trebuie să uitaţi că “erezia” apăruse de pe vremea lui Paul (Pavel…). Ne etichetăm între noi, ne declarăm unii pe alţii eretici, ne afurisim, anatemizăm sau excomunicăm încă de la Înălţarea Domnului Isus. Aveti mare dreptate să opuneţi diversitatea dezbinării, dar din păcate nu cred să fi fost vreodată pace deplină şi iubire frăţească între toţi creştinii, poate doar declarativ. Păreri diverse şi opuse au fost şi vor exista întotdeauna, dat fiind natura Scripturii, şi mai ales a Evangheliei, dar multă lume pare să fie convinsă că există o singură cale corectă, iar cei care nu o aleg sunt judecaţi — nu doar în sensul de evaluaţi, cântăriţi, analizaţi, ceea ce ar trebui oricum să se întâmple, ci uneori se decide în numele lui Isus care ar trebui să fie verdictul la Judecata finală. Deşi e destul de limpede pentru raţiune că fiecare ar putea deţine o părticică de adevăr, că fiecare poate scăpa unele faţete ale acestuia, că unora ni se potrivesc nişte căi care altora le sunt inabordabile, ţinem în continuare la ideea de Biserică sub forma unei organizaţii exclusiviste şi destul de rigide, care se apără de contaminare cu mijloace care uneori se depărtează de iubirea frăţească, până acolo încât ecumenismul (în sensul acelei credinţe pe care o dorim cu toţii, nu în sensul înregimentării sub un anumit drapel) devine un pericol şi duce la excluderea oricărui dialog, şi prin asta la refuzarea ajutorului între fraţii momentan despărţiţi de idei opuse.
E mult de discutat pe această temă, şi multă pasiune se dezlănţuie, mai ales când se ajunge la emiterea unor judecăţi de valoare asupra părerilor noastre şi ale altora. Pasiunea, din păcate, poate duce la estomparea raţiunii…

T.C.
Am ajuns la a discuta despre dezbinari pornind de la discutia despre ratiunea credintei si iubirea celor credinciosi. Credinta care gandeste, ne-a putut ea aduce la o realitate de-ne-gandit? Pareri diverse si opuse vor fi fost, vor fi fiind, dar unde ne lasam iubirea? Nu cred ca putem invoca ne-intelegerile aparute pe vremea lui Pavel spre a le justifica, fie chiar si cat de cat, pe acelea de acum. Faptul ca unii o luam la dreapta si altii la stanga, daca am ramane in iubirea care ne leaga prin Isus Cristos, nu poate fi comparat cu respingerile, unele pline de ura, dintre diversele denominatiuni crestine de astazi. Parerile diferite asupra interpretarilor pe care unii sau altii le dam Evangheliei, daca ar ramane ‘doar’ niste pareri, ne-ar imbogati cunostintele despre Cuvantul lui Dumnezeu, lucru care se intampla insa in mult prea putine, si deci, usor de trecut cu vederea, cazuri. Ba, uneori, toleranta e catalogata drept slabiciune si cedare in folosul ‘celorlalti’. ‘Ceilalti’ care sunt, aproape intotdeauna, cei multi si gresitori, fata de noi, care suntem putini si adevarati. Si atunci, unde este ratiunea, in cate directii o putem noi spulbera, admitand ca fiecare dintre ele e purtatoarea unui fir de ratiune? Iar daca ar fi asa, oare nu tocmai ratiunea ar trebui sa ne indemne la unitate? (o unitate in diversitate, bine-inteles) Nu se intampla asa, si daca nu se intampla asa, unde si cum putem deslusi Biserica lui Cristos? In fragmentele acestea de ratiune, care nu vor nicicum sa devina Ratiune? Cui foloseste, i-as zice chiar obscurantismul in care prefera, unii sau altii, sa-i mentina pe credinciosii lor, prin discursurile “anti-ceilalti” pe care si le expun cu atata pasiune? Mi-a placut intotdeauna sa merg la diferite biserici crestine, dar de prea multe ori si in multe dintre ele, m-am simtit exclus prin faptul ca nu apartineam acelora. Primirea ‘cu bratele deschise’ era (este) un gest fals, pe care apoi il anulau prin cele spuse de la amvon. Da, aveti dreptate, “pasiunea, din pacate, poate duce la estomparea ratiunii…” Poate din cauza asta, pare problema dezbinarilor atat de imposibila? Nu stiu! Ma intreb, totusi, unde e iubirea? Si, mai ales, unde este teama de Dumnezeu?

Imi dau seama ca am cam deviat discutia noastra, dar m-am gandit ca este bine ca atunci cand vorbim despre ratiune si iubire in lumea noastra crestina, sa nu pierdem din vedere aceste realitati.

Teleiosepithimia
Mi se pare că aveţi foarte multă dreptate, şi acum am reuşit să înţeleg mult mai bine ce spuneaţi la început. Nu ştiu dacă am deviat, poate am dus mai departe una din ramificaţiile posibile ale discuţiei. Neclarităţile dialogului nostru îşi au originea şi în limbaj, ca de obicei. Dacă citeşte numai ultima dvs. frază, nimeni nu va considera că nu foloseşte raţiunea din plin în credinţa pe care o are. Toţi termenii gen suflet, inimă, raţiune, duh, psihic, cunoaştere ş.a.m.d. sunt vagi, înseamnă altceva de la caz la caz sau pentru fiecare din interlocutori. Dar efortul definirii termenilor este prea mare, dacă l-am face de fiecare dată poate am constata că ne înţelegem cu toţii chiar foarte bine — şi viaţa nu ar mai avea atâta farmec… dureros?
T.C.
Chiar daca, iata, nimeni nu se aseaza, de vorba, la masa cu noi, mie imi face placere sa continuam discutia. Vreau acum sa dau o sustinere biblica a celor afirmate pana acum. Eu cred ca putem vorbi despre doua aspecte ale credintei: credinta vie si credinta moarta. Dincolo de interpretarile care se dau asa-numitei ‘divergente de pareri’ dintre Pavel si Iacov cu privire la credinta, as vrea sa-l folosesc pe ultimul pt. a-mi ilustra punctele de vedere. Stim contextul, adica faptul ca multi iudei deveniti crestini, erau invatati de catre iudismul istoric sa adere mental si cultural la religia inaintasilor lor, la o ascultare care avea in vedere mai mult implinirea practica a unor cerinte decat relatia personala cu Dumnezeu. Iacov aduce in fata acelor iudei, deci si a noastra, tabloul unei credinte vii si a unei credinte moarte: Iacov 2:8 – “Daca impliniti Legea imparateasca, potrivit scripturii: ‘Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti’, bine faceti.” dar Iacov 2:12 – “Sa vorbiti si sa lucrati ca niste oameni care au sa fie judecati de o lege a slobozeniei” pt. ca Iacov 2:14 – “Fratii mei, ce-i foloseste cuiva sa spuna ca are credinta, daca n-are fapte? Poate credinta aceasta sa-l mantuiasca?” Eu inteleg de aici ca fapta si credinta sunt de nedespartit. Numai infaptuirea legii nu mantuieste (Gal. 2:16; Efes. 2:8), mantuirea o primim prin har divin (Fapt. 13:38), dar harul primit, pentru ca sa fie har, trebuie sa genereze fapte.

Teleiosepithimia
Nu vă plângeţi încă, să vedem dacă de acum nu “reuşim” să supărăm mai multă lume… Intrăm pe un teren din ce în ce mai alunecos, cu mare potenţial conflictual.

Mi se pare că această problemă, a îndreptăţirii prin credinţă şi a valorii faptelor pentru mântuire, chiar nu ar trebui să ne dezbine, deja e clar că părerile s-au armonizat, eventual au rămas unele accente diferite. Sigur că această dispută a avut o importanţă mult mai mare pe vremea Reformei, dar în zilele noastre nu cred că se mai justifică aşezarea în tabere opuse din cauza ei, cu atât mai puţin acuze reciproce.

Cu voia dumneavoastră, eu nu aş putea spune că “Sola Scriptura” a fost sau este doar o lozincă, mai ales la vremea la care a apărut, când totuşi catolicismul avea nişte probleme reale, iar “hemoragia” de adepţi nu a avut numai cauze superficiale — a existat şi există dorinţă sinceră de a părăsi forme decăzute în speranţa atingerii miezului adânc şi incandescent al religiozităţii. Dacă toate tradiţiile şi dogmele bisericilor din toate timpurile şi locurile ar fi avut cu adevărat în vedere să nu se depărteze de litera şi mai ales de spiritul Scripturii, nu cred că ar mai fi fost atât de multe şi de adânci schisme şi reforme, iar noutăţile şi contribuţiile s-ar fi integrat sau dezintegrat la fel de natural ca şi aberaţiile şi ereziile. Am subliniat punctele nevralgice, pentru care de fapt se luptă toată lumea, sperând că le controlează.

Nu sunt adeptul infailibilităţii absolute a nici unei adunări omeneşti, deşi ştiu că dacă cel puţin doi oameni cer împreună, cu credinţă, un lucru în numele lui Isus, îl capătă. Cred că toate alegerile umane ar trebui validate prin roade. A spune că Duhul Sfânt a inspirat o adunare să facă un anumit lucru ar trebui totdeauna validat cu testul Turnului Babel — din păcate nu prea ne stă în putinţă aşa ceva, mai ales când efectele sunt depărtate în timp. La Babel nu s-au separat cei răi de cei buni, ci toată adunarea s-a atomizat din cauza unei idei greşite. Aici e marea problemă, cine şi cum detectează ideile greşite, cine şi cum apără adunarea de ele, cine şi cum readuce totul pe calea cea bună, după ce a stabilit care este aceasta… Nu poate fi democraţie, nu pot fi tolerate aberaţiile şi devierile maligne, nu trebuie uitată dragostea frăţească, nu trebuie să judeci pe fratele tău dar trebuie să alungi negustorii din Templu (probabil că Luther asta a vrut mai întâi)…

Foarte multe constrângeri pentru un despot luminat, dar pentru o organizaţie sau adunare devine chiar şi mai complicat. Dacă presupunem că totdeauna conducătorii sau adunările au fost luminate de Duhul Sfânt, prezentul ar trebui să fie mulţumitor. (Este?) Dar mai vine cineva cu alt conducător sau altă adunare, bazându-se tot pe iluminare şi adevăr. Nu văd de ce nu ar putea avea cu toţii dreptate (eu cel puţin cred că adevărul e ceva mult mai complex decât alb sau negru), sau de ce nu s-ar putea înşela cu toţii. Fiecare însă crede că adevărul e mai degrabă la propria tabără — ceea ce, dacă lucrurile s-ar opri aici, nu e rău deloc. Ideal ar fi, poate, ca după ce fiecare a ajuns la propriul adevăr, să se uite şi la ceilalţi, poate văd ceva bun, de împrumutat, de îmbunătăţit, de corectat… Apoi, dacă la vecini e chiar de rău, o misiune de pace cu sugestii şi îndemnuri frăţeşti poate i-ar scoate din marasm… Dar în general, chiar şi aşa ceva (utopic…) e de regulă interpretat ca atac sau prozelitism, iar acesta e totdeauna considerat ceva rău, deşi, dacă te gândeşti puţin, poate că nu trebuie să faci proces de intenţie celui care, cu bună intenţie, ar vrea să te salveze (deşi poate nici nu eşti în pericol — intenţia contează). La fel de rău privit e şi ecumenismul de toate taberele — cum să facem compromisuri cu adevărul, cu duşmanul, cum să ne lăsăm conduşi de nişte orbi? În toate astea e ceva adevărat, ceva bun, dar şi ceva fals, periculos. Cum, cine le poate cântări corect? Şi dacă o face cineva, va fi oare ascultat?

Isus nu cred că ne-a îndemnat să lepădăm nici Legea, nici faptele ei. Putem noi judeca ce se va întâmpla cu toţi împlinitorii Legii? Sau cu cei care nu sunt nici măcar evrei? Cred că putem spera, cu umilinţă, că dacă facem doar unele şi pe altele le lăsăm nefăcute, vom fi totuşi iertaţi şi mântuiţi, prin har. Nu toţi pot fi evrei creştini, plini de har şi împlinitori ai Legii, dar asta nu ne face pe noi mai buni, ci ar trebui să ne smerească.

Părerea mea!

T.C.
Tocmai la aceasta ma gandeam si eu cand am redus formularea “Sola Scriptura” la o lozinca: nu poate nimeni sa detecteze greselile unor idei, nu are cum. Stim bine ca intentia celor care spuneau ‘Sola Scriptura’ a fost, este si astazi, aceea de a spune: “Biblia nu asa cum ziceti voi, Biblia numai asa cum zicem noi.” Era sortit inca de la inceput, prin chiar mesajul lor, ca aceste schizme, aceste rupturi acuzatoare, sa fie insotite de ura si intoleranta. Nu putem combate intoleranta printr-o alta intoleranta. Sigur ca multe traditii si dogme s-au indepartat, de-a lungul vremilor, de litera si spiritul Scripturii, dar onorandu-le pe cele adevarate, caci nimeni nu poate nega existenta lor, ar fi trebuit macar ele continuate si intarite. A nega o intreaga dogma acuzandu-i partile negative, inseamna a o inlocui cu o alta dogma, care inca de la inceput e purtatoare de microbi, prin modul de afirmare a ei. Cand se intampla asa, Duhul Sfant se retrage. Apoi, Duh Sfant fiind, revine si incearca sa mai repare cate ceva, dar noi, oamenii, ne invartosim sa stricam, repede si repetat, ceea ce vrea Spiritul Sfant sa repare. Si asa am ajuns la situatia de astazi, cand unele predici in unele biserici crestine sunt mai mult spectacole decat momente solemne, momente de prezenta a Spiritului Sfant. Am ajuns astazi sa vad cum oameni ai bisericilor sustin, afirmand ca au acoperire biblica, mutatii precum homosexualitatea, casatoria intre pers. de acelasi sex, adoptarea unor copii in ‘familiile’ astfel formate. Si ei chiar cred ca au dreptate. Nu sunt un acuzator al homosexualitatii, ma straduiesc sa o inteleg, unii homosexuali sunt oameni exceptionali pe plan profesional sau artistic, altii au fost asa de-a lungul istoriei. Dar simt ca ei devin agresivi fata de mine, atunci cand vor sa fie mai mult decat sunt. Iar ceea ce am spus despre homosexualitate pot sa spun despre orice alte realitati intalnite astazi in bisericile crestine. Adica, unele idei sunt evident nebiblice, dar pt ca nu avem filtru pt. strecurarea lor, se propovaduiesc. Vor zice unii ca Biblia ar trebui sa fie filtrul, punct de vedere pe care eu nu-l sustin, pt. ca el ar slabi prea mult Cartea noastra Sfanta. “Numai Biblia” e o formulare care, prin frumusetea si esenta ei, ar trebui sa fie purtatoare de mult Duh Sfant. Eu insa nu o vad asa. Pt. ca sa poata fi implinit atat de hulitul ecumenism, ar fi nevoie intr-adevar ca Duhul Sfant sa lucreze in toate bisericile. Nu o face, si nu o face nu din vina Lui, ci din vina noastra. Este un adevar care spune multe…

Teleiosepithimia
Întru totul de acord cu dumneavoastră.

Totuşi, vedeţi de cât de multe cuvinte a fost nevoie pentru a ne înţelege corect şi (aproape) complet gândurile? Pentru asta e nevoie de disponibilitate şi răbdare, printre altele. Dar toţi avem câteodată porniri nestăpânite, cauzate de ceea ce ni se pare că ar vrea celălalt să spună, ceva ce ni se pare (câteodată şi este) ofensator. Greu de păstrat echilibrul, mai ales când temele sunt incendiare.

Mie mi se pare — poate că greşesc, desigur — că pentru deviaţiile grosiere se poate folosi liniştit Sola Scriptura. A vinde iertarea păcatelor şi mântuirea pe bani e ceva destul de clar depărtat de Biblie încât să încercăm o corecţie astfel. Problemele mai delicate apar când ne depărtăm unii de alţii plecând de la interpretări subtile, unele probabil imposibil de tranşat altfel decât ca opţiune. De cele mai multe ori astfel de chestiuni nici nu sunt esenţiale, dar ajung să ne despartă. Şi mai grav e când sunt în joc tradiţii şi opţiuni iniţiale, pe care acum fiecare tabără se simte obligată să le apere cu îndârjire, să le justifice prin Biblie. Totdeauna se vor găsi texte care să apere astfel de opţiuni şi să le condamne pe ale altora. Mai trist e să vezi cum se manevrează pentru a neutraliza textele care condamnă propriile opţiuni, încurajându-le pe ale altora. Asta chiar că n-ar trebui să se întâmple. Şi, după umila mea părere, ar trebui să avem măcar o ierarhie a autorităţii textelor biblice, în lipsa unui har deosebit (şi din păcate neverificabil) de a integra şi înţelege Biblia ca un tot. Dacă avem o scrisoare în care ni se spune că nu trebuie să vorbim cu un eretic decât de maximum două ori, şi aplicăm acest text fără a ţine cont de Evanghelia în care vorbeşte chiar Isus, mie mi se pare că avem o problemă. La fel şi dacă există un text în care se spune cum trebuie să se îmbrace sau tundă credincioşii şi îl aplicăm de parcă nu ar mai exista şi alte texte sau totul ar depinde de asta, ba chiar ajungem la dispute şi o risipă de energie spirituală absolut de necrezut pentru a impune o anumită conduită rigidă, uneori uitând complet de iubirea frăţească.

Am ajuns cumva cu discuţia într-un punct în care părem a spune că, pentru a ne închina cu toţii în Duh şi adevăr, ar trebui să fim în afara bisericilor actuale, sau în toate deodată, sau în ceva ce nu există încă? Dar ce este de fapt o biserică, ce este Biserica? Am apelat la dl. E.Vaisamar pentru ajutor, dar dânsul din păcate (de fapt din fericire pentru multă lume) e foarte ocupat.

T.C.
Eu sunt sigur ca Dvs. cunoasteti raspunsul la intrebarea “ce este Biserica”, sau poate fi gresit raspunsul Dvs.? Sau raspunsul meu, sau al oricarui cititor al Bibliei? Nu cred. Cand am in vedere comunitatea de oameni care frecventam Biserica mea, de ex. raspunsul meu e: ’si aceasta e o Biserica’ si eu ma bucur enorm ca fac parte din ea, pt. ca stiu si simt ca acolo Il am, mai aproape decat in oricare alta parte, pe Dumnezeu. Luate separat, fiecare Biserca crestina este o Biserica, potrivit Bibliei. Ceea ce inseamna ca in interiorul acelei comunitati se intampla lucruri frumoase, lucruri spirituale, ca in acea Biserica oamenii ei simt prezenta Spiritului Sfant. Marile probleme apar atunci cand ajungem sa discutam despre spiritualitatea Bisericii mele in comparatie cu spiritualitatea altor Biserici crestine, de un alt cult. Atunci cei mai multi enoriasi se retrag, lasand in fata numai pe aceia dintre ei pe care ii stiu ei capabili de a purta astfel de discutii. Pana aici totul e bine. Vin ‘ceilalti’ si, cu Biblia in mana, incep discutiile. Adica, incep divergentele. Incepe raul. Toti uita ca ar trebui sa avem o singura Biserica, asa cum avem un singur Domn. Ceea ce vreau sa spun este ca orice biserica crestina este Biserica mai ales in “lipsa” altor biserici crestine. Si, fereasca Dumnezeu sa se incinga discutiile!!! Se poate ajunge chiar la jigniri. Oare nu denota aceste realitati, zic eu evidente, faptul ca turma crestina nu are un pastor, un singur pastor, pamantean? Putem vorbi de ecumenism in lipsa acestuia?

De aceea spun: eu ma inchin in Duh si adevar in interiorul Bisericii mele, as vrea sa ma inchin si ‘in afara’ ei, adica intr-o alta biserica crestina, dar cei de acolo ‘au grija’ sa nu ma lase sa o fac. Va povestesc o intamplare traita de mine: eram intr-o biserica adventista, la sfarsit, cei care au dorit, au putut scrie un biletel in care sa puna o intrebare referitoare la subiectul discutat atunci. A fost vorba despre cruce si semnificatiile ei. Am scris si eu o intrebare: exista vreo deosebire intre lemnul crucii lui Cristos si lemnul celorlalte doua cruci de acolo? Dupa ce a citit-o pastorul, inainte de a-si putea formula raspunsul, unul dintre participanti a sarit ca ars, zicand ca cel ce a formulat o astfel de intrebare trebuie dat afara, pt ca e un ‘nelegiuit’. De aceea spuneam ca eu numai in Biserica mea simt ca Il am aproape pe Dumnezeu. Ceea ce nu inseamna ca nu-mi place sa intru in alte Biserici, imi place si o fac, dar numai in Biserica mea ma simt mai aproape de Imparatie. Sigur ca este f. greu ca, din aceasta democratie a noastra, sa vorbim despre Imparatie, n-au niciun element de asemanare; sau, poate, singura asemanare ar trebui sa fie cea spirituala?

Teleiosepithimia
S-ar putea ca de aici să plece multe probleme: deosebim o biserică (dar nu cea adevărată), o Biserică (din cele adevărate), sau Biserica (singura adevărată).

Dacă aplicăm criteriul recunoaşterii creştinilor după iubirea dintre ei, atunci poate ar trebui ca ecumenismul să fie la mare preţ. Ne temem foarte mult însă de contaminare, de confruntarea ideilor, de compromis, deşi părem să avem păreri foarte solide. Nu pare logic — cu cât sunt mai solide cu atât mai puţin ar trebui să ne temem. Iar din confruntare nu neapărat noi ar trebui să ne schimbăm ideile, poate o fac ceilalţi, şi asta ar trebui să fie spre binele lor, nu-i aşa? Atunci de ce să le refuzăm portiţa de scăpare? Nu-i iubim suficient ca să încercăm măcar să-i scăpăm din greşeală? Dacă vor prozelitism, de ce nu ieşim la luptă ca să învingă prozelitismul nostru, care se presupune că duce la salvare? Un argument contra demersului ecumenic ar fi că aduce multă discordie şi tulburare în multe tabere — nu în toate, şi asta ar trebui să ne pună puţin pe gânduri, pentru că are o semnificaţie. Orice semnificaţie, însă, poate fi făcută praf şi pulbere de procese de intenţie şi pledoarii care să întineze totul, la asta toţi suntem specialişti.

Aţi adus în discuţie şi cea mai spinoasă dintre probleme, aceea a unicului păstor pământean. E posibil să fie adevărat ceea ce spuneţi, dar această problemă ridică valuri de furie şi indignare de îndată ce este pomenită, şi ar putea fi de fapt o sabie cu două tăişuri pentru ecumenism. Dacă au apărut discuţii între apostoli pentru poziţia în împărăţie, ce să ne aşteptăm în privinţa poziţiei de păstor pământean? Mă tem că orice gest al Papei, orice cedare, orice compromis, orice act de slujire, nu pot avea efectul de unire al bisericilor (sau Bisericilor) într-o singură turmă cu un singur păstor pământesc. Dacă a existat vreun astfel de Papă, capabil de jertfă, atunci probabil că e vorba de Ioan Paul II. Din păcate, nu a avut puterea să facă mai mult decât a făcut. Dacă ar fi făcut mai mult, mi-e teamă că ar fi fost în van. Deşi lumea chiar tânjeşte, are nevoie, într-adevăr simte lipsa unor păstori care să facă gesturi de statură profetică, care să vorbească, să ridice glasul, să lupte cu adevărat, să însufleţească mulţimile în speranţa că putem vedea din nou poporul lui Dumnezeu adunat şi strigând într-un glas, lucrând şi plângând împreună ca pe vremea lui Ezra. Reprezentanţii bisericilor sunt parcă prea timizi, prea raţionali uneori, prea temători de puterile veacului, deşi au în stăpânire puteri uriaşe. Dar dacă scânteia se aprinde numai de Sabat sau Duminica, flacăra mai pâlpâie un pic până Luni, toată lumea se ascunde prin case sau la serviciu, căutând pacea sau măcar liniştea şi rutina…

Concluzionând, mă tem că ecumenismul ar avea mult mai mult succes în absenţa problemei păstorului unic… Nimeni nu-l vede smerit, slujind tuturor, toţi îl văd ca pe un şef care vrea să le impună lucruri greşite. Foarte greu de schimbat această impresie.

Ar mai fi două mari, foarte mari probleme. Prima mi se pare a fi faptul că şi catolicismul ar trebui să privească cu mai mare atenţie la ce spun alte biserici, şi să facă şi (mai mulţi) paşi vizibili spre acceptare şi ajustare, sau măcar doar acceptare. A doua ar fi tendinţa, destul de criticată, de a aduce biserica “în pas cu vremea”. şi deschiderea spre ştiinţă. Personal nu văd ceva rău în asta, o fac şi alte biserici, dar unora le lasă impresia că se pierde ceva esenţial, sau chiar se deviază periculos.

Nu ne-aţi spus care a fost reacţia pastorului, poate conta mai mult decât cea a celui indignat. De ce era indignat, întrebarea avea cumva o anumită tentă contrară mersului discuţiei?

T.C.
Ajungand aici, ar fi bine sa ne continuam discutia intrebandu-ne: care e ratiunea, si unde e iubirea? Incercand sa aflu raspunsul la aceste intrebari, care trag dupa ele alte multele la fel, m-am gandit la reprosurile pe care Isus le aducea celor sapte biserici, deci nu uneia care sa le cuprinda pe toate, ci fiecareia in parte, si fiecareia alte reprosuri. Ceea ce poate insemna ca observatia cu barna si paiul este valabila nu numai pt. indivizi, ci si pt. comunitati. Si mai poate insemna ca ar trebui sa avem doua perspective asupra bisericilor noastre, una privindu-le dinspre noi, dinspre oameni si cealalta privindu-le dinspre Dumnezeu. Poate daca am incerca, daca ar incerca toate Bisericile sa faca efortul si sa se gandeasa, deci sa rationeze, la felul cum este fiecare dintre ele, privita si vazuta de Dumnezeu, crestinismul ar fi mult mai luminat, mai purtator de har, mai bogat, Duhul Sfant ar lucra cu mult mai mult spor, pt. ca bucuria Lui ar fi mult mai mare. Si pastorul unic ar lucra mai cu spor, si cand spun ‘pastor unic’ nu ma gandesc neaparat la o singura persoana, ci la mai multe, care insa sa actioneze ca si cum ar fi una singura. Si primul pas, se pare cel mai greu de facut, precum acela de la inceputul oricarei calatorii, ar fi o reala recunoastere reciproca, deci un respct reciproc. Pare un limbaj de lemn, dar nu e. Si o data aceasta ratiune simpla si atat de crestina, a respectului reciproc, pusa in practica, iubirea ar aparea de la sine, in mod natural, deci adevarat, deci cu-adevarat de la Dumnezeu. Nu ca Dumnezeu nu ne-ar da-o si asa, ne-o da, si inca mai multa decat am merita, numai ca noi o risipim in sapte vanturi. Acuma, unii spun ca se intampla asa cum se intampla tot ce se intampla, pt. ca asa trebuie sa se intample. In parte sunt de acord cu aceasta, dar numai in parte, pt. ca ma gandec ca nimeni nu il opreste pe fiecare dintre noi (si Dumnezeu ar fi ultimul care s-o faca) sa aleaga ‘tabara’ buna, din care sa se uite cu drag la celelalte tabere. Cam asa vad eu ratiunea si iubirea in bisericile noastre de astazi.

Va spun acum care a fost reactia pastorului in intamplarea despre care v-am povestit: a oprit imediat orice discutie. Bineinteles ca in acel moment toate privirile, unele evident pline cel putin de reprosuri tacute, s-au indrepatat spre mine si spre sotia mea, eram singurii “straini” de acolo, dar eram acolo la invitatia pastorului. Contextul era o discutie despre relicvele sfinte ale crestinismului. Va marturisesc ca desi m-au deranjat mult acele priviri, ma urmaresc si acum uneori -poate pana cand le voi fi pricepand rostul- am mai mers la acea Biserica.

Poate ar trebui sa va spun acum cate ceva si despre mine: nu sunt catolic, nici ortodox nu sunt, dar pt. ca de vreo cativa buni ani simt o atractie deosebita pt. catolicism, m-am hotarat sa merg acolo. Acuma, va spun drept, mi-ar place s-o fac fara sa mai fiu botezat, am fost odata botezat in Cristos, in numele Tatalui, al Fiului si al Spiritului Sfant, si eu asa vad problema botezului. Pt. ca la mine in oras, Turda, exista greco-catolicii, am vorbit deja cu preotul, de fapt eu frecventez de mai mult timp aceasta Biserica, el mi-a spus ca, daca eu asa vreau, el e de acord cu mine, si chiar mi-a dat o ‘rezolvare’ pe care eu o gasesc rezonabila, mi-a zis ca intr-o duminica, inainte de impartasanie, va anunta in Biserica despre dorinta noastra, deci a mea si a sotiei mele, si ii va ruga pe credinciosi sa ne lase sa ne impartasim noi doi primii.

Am parcurs textele pe care mi le-ati propus, dar drept sa va spun, nu m-au entuziasmat, poate pt. ca am avut tot timpul impresia ca le-am mai citit; nu exact pe acelea, dar ceva f. asemanator lor. Daca nu m-au entuziasmat, inseamna ca nu mi-au prea placut. Chiar nu inteleg sarguinta unora de a recladi constructia, folosind aceleasi materiale, dar aranjandu-le altfel, ei nu-si dau seama de pericolul ca noua constructie sa arate diferit? Sau poate chiar asta vor… ? Atunci de ce sa ne mai ascundem dupa deget, cand mult mai folositoare ar fi sinceritatea? Pentru ca, oricum, Dumnezeu ne vede, ne citeste pana si gandurile pe care nu le gandim dar am fi instare sa le gandim. Eu ma gandesc ca, totusi, luand ce-i bun de la cei vechi, bunul nostru ar fi mai bun. A critica nu trebuie sa insemne a desfiinta. Au facut greseli multe si mari cei vechi, dar au facut si multe si mari lucruri bune. Deci m-as astepta ca astfel de texte sa cuprinda si variante. Uneori le cuprind, si cand le citesc ele ma entuziasmeaza. Sigur ca textele despre care vorbim nu sunt ‘acuzatoare la vedere’, ceea ce nu inseamna ca nu sunt acuzatoare. A fost simtamantul meu atunci cand le citeam.
Teleiosepithimia
Fiţi binecuvântaţi cu mult har şi pace!
În problema botezului, am şi eu aceeaşi impresie. Cum ar fi să ne botezăm de mai multe ori, când botezul ar trebui să reprezinte intrarea în alt fel de viaţă, o altă naştere, o schimbare profundă? Nu putem duce botezul, ca ritual, în derizoriu, dacă trebuie să constatăm că un botez anterior trebuie refăcut? Botezul şi căsătoria ar trebui făcute o singură dată, cel puţin aşa cred. Ambele sunt peste puterile firii omeneşti, pentru că ar trebui să ducă la curăţie, pocăinţă, credincioşie, dragoste şi multe altele — dar fără întoarcere, fără căderi sau slăbiciuni, fără renunţare şi uitare. O dată ţi se spune “Du-te, dar să nu mai păcătuieşti”. O consistenţă probabil imposibilă pentru oameni — poate greşesc judecând după puterile mele prea slabe.
Înţeleg reacţia dvs. la textele propuse. Eu apreciez textele care lasă tuturor o şansă, care nu sădesc doar nelinişte şi disperare, sau conştiinţa superiorităţii definitive şi irevocabile, ori siguranţa că toţi cei rătăciţi sunt deja pierduţi dacă nu regăsesc calea pe care autorul deja se află. Nu putem noi şti aşa ceva, nu noi deschidem sau închidem căi de mântuire, iar căile noastre sunt oricum mult sub cele ale lui Dumnezeu. Şi textele despre care vorbim conţin idei categorice, dar mi se par mult mai blânde, mai tonice. Cineva care caută mai binele, afirmă că asta e natural — nu că e un semn că nu ai ajuns unde trebuie –, că oriunde ai fi ajuns poţi aspira să mai urci un pic. Dacă nu ai unde să-ţi pleci capul, s-ar putea să fii împreună cu Isus.
O discuţie foarte aprinsă în care următorul comentariu mi s-a părut interesant:

Ilie Şuţu:

“Cred ca unul dintre cele mai grele lucruri este a spune adevarul fara patima atunci cind esti sau ai fost ranit. Un lucru este clar:daca nici la pocaiti nu se poate spune adevarul , atunci unde? Cu toate astea vine o vreme in care esti nevoit sa constati ca simpla lui enuntare (cu sau fara patima)nu rezolva nimic si ai doua alternative :sa taci sau sa actionezi conform convingerilor pe care le ai. Una din solutii ar fii sa parasesti sistemele care nu pot fi reformate si sa incepi sa zidesti pe temelii noi.Sunt tot mai convins ca viitorul apartine partasiilor mici (gen biserici de casa ) care prin multiplicare sa ajunga sa impinzeasca orasele cu biserici mici si vii unde slujitorii pot sa si cunoasca oile pe nume si unde slujirea n-ar mai deveni o meserie ci o chemare.”

Cât de mare diversitate există în gândirea omenească — de la biserica universală la bisericile de casă… De altfel la catolici cuvântul de ordine este întărirea slujirii creştine în familie.

Cred că ştiu ce v-a deranjat la unul din textele d-lui Branzai (”Totusi noi stim ca nu va exista o Biserica mondiala ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14). Din aceasta cauza, “Biserica Catolica” (care inseamna tocmai o Biserica in care trebuiesc inclusi toti oamenii) este o utopie periculoasa.”). Nu ştiu dacă e adevărată definiţia dată de dânsul Bisericii Catolice — în esenţă eticheta nu ar trebui să fie “mondială”, şi nici “obligatorie pentru toţi”, ci universală. Conotaţia “răspândită în tot Universul sau Universurile” din care se trage “mondială” este mult mai neadecvată decât “în care toţi să se simtă acasă şi împreună cu Isus”. Eu nu susţin că acum este valabilă această stare, la fel cum nu cred că bisericile ortodoxe ar trebui să fie foarte liniştite (Eugen Serea ştie acest lucru, şi e foarte ortodox…). De fapt, toată lumea chiar are de ce să caute mai binele — desăvârşirea, aşa cum ne-a cerut Isus.
E foarte adevărat că, (şi) în viaţa laică, am simţit de multe ori cât e de valabil şi principiul “Mai binele e duşmanul binelui”. Totuşi, nu cred că se aplică simplist la credinţă. Dreapta socotinţă a lui Steinhard cere să fii înţelept în orice situaţie, dar nu să abdici de la ideal, ci să ai uneori (şi) răbdare, în speranţa că vei afla o cale de a depăşi obstacolul următor. Dacă ştii că în spatele lui va fi altul, asta nu trebuie să te facă să renunţi.
T.C.
Ce m-a nedumerit, ce ma nedumereste la neoprotestanti este siguranta lor ca sunt deja mantuiti. Eu depun eforturi mari spre a-mi merita mantuirea, dar cu cat sunt mai mari eforturile cu atat mai mare devine nesiguranta ca nu fac destul, nelinistea ca nu voi apuca sa fac ce stiu ca trebuie sa fac. Dar afirmatii de tipul: ‘pana astazi am fost un mare pacatos prin toate cate le faceam, astazi L-am intalnit pe Cristos, m-am nascut din nou, de astazi sunt mantuit pt. ca l-am primit pe Cristos in viata mea’ sunt pt. mine de neinteles. Sa fie aceasta diferenta dintre catolicism si pocaiti: nesiguranta vs. siguranta? Prima aducatoare de framantari, cautari, rugaciuni, dragoste, milostenie cea de-a doua de linistiri, cautari, rugaciuni, dragoste, milostenie? Un citat dintr-o postare de mai sus: “daca nici la pocaiti nu se poate spune adevarul, atunci unde?”

Faptul ca spunand ‘catolic’ trebuie sa intelegem ‘universal’ nu ar mai trebui sa constituie pt. multi o nelamurire, toti crestinii suntem de acord cu universalitatea credintei noastre, deci cu catolicismul ei. Nu in sensul de doctrina, bineinteles, dupa cum nu in sensul de doctrina ar trebui sa intelegem cuvantul ‘pocait’, lucru care se intampla insa si el de multe ori. Se incurajeaza, prin neexplicare, prea mult confuzia semnificatiei unor termeni. Daca vreti, cautarea desavarsirii, ar putea include si astfel de explicatii.

Teleiosepithimia

Într-adevăr, şi eu am avut discuţii despre siguranţa mântuirii, şi mi-am dat cu părerea de mai multe ori, în consens cu dumneavoastră. Dar nesiguranţa nu e chiar absolută la catolici (nu ştiu dacă aţi citit la http://danutm.wordpress.com/2008/09/20/darul-mantuirii), şi nici siguranţa prezentă chiar la toţi neoprotestanţii (cred că mai mult la baptişti, dar nu sunt sigur care dintre ramuri). Căutarea şi savurarea păcii ar trebui, poate, să aibe limite, oricum nu ar trebui să ajungă mai presus de căutarea şi îndurarea sau extazul adevărului, de setea după desăvârşire. Iar a te considera mântuit mi se pare a ieşi din smerenie, este cu totul altceva decât a spera că vei fi… Toţi creştinii ar trebui să caute pocăinţa, poate mai ales catolicii şi ortodocşii, pe care apasă o vină cu atât mai mare cu cât se consideră mai îndreptăţiţi în credinţa lor, de care nu s-au îngrijit îndeajuns ca să rămână sau să devină universală. În acest sens, mă şochează neplăcut să aud, la catolici, “convertire” în loc de “pocăinţă”.

Anunțuri

11 răspunsuri to “Cuminte prin deşertul raţiunii”

  1. Camix Says:

    Ştiu că dialogul vostru a avut loc înainte de, poate, multe altele în care întrebările pe care le ridic să fie deja discutate, dar dacă vei considera că nu e prea useless,

    Consideri că ceea ce a făcut Samson atunci ar mai putea avea loc azi şi să poată însemna iubire? Apoi, ce părere ai despre axa sau axele raţiunii şi iubirii? Se află pe aceeaşi axă ambele sau fiecare e independentă de cealaltă? Adică dacă creşterea uneia o descreşte pe cealaltă.

    Faptul că unii dintre noi ne considerăm deja mântuiţi – pentru că aşa am fost încredinţaţi prin ceea ce ne-a fost lăsat scris – nu ar trebui să ducă sau să însemne lipsă de smerenie. Pe post de „coborâre a tensiunii” după bucuria de a fi mântuit, ar trebui să fie mereu nevoia şi porunca de a rămâne în voia Lui, de a ne întreba mereu dacă alegem după voia Lui, de a ne pocăi atunci când Îl întristăm.

    Într-adevăr nu e acelaşi lucru cu a spera că vei fi mântuit, însă poate nu ar trebui să fie nici prea departe; da, evanghelicii cred în triada aceea de mântuiri: am fost (în jertfa înfăptuită în trecut de Cristos), suntem (în sensul că oricând păşim în lumea cealaltă, El ne-a încredinţat că avem viaţă veşnică, că suntem consideraţi curaţi, deşi nu suntem curaţi) şi vom fi mântuiţi (după Judecată), deci cumva acestea trei ar trebui să se completeze. Dacă mai crezi la fel ca atunci când ai scris, crezi că nepotrivită e siguranţa mântuirii în sine sau asocierea ei cu lipsa de smerenie a celor care cred că nu este nimic de corectat la ei?

    • Agnusstick Says:

      Dragă Cami, trebuie să recitesc, nu mai ţin minte ce credeam atunci şi trebuie să retestez ceea ce cred acum, prin imersie ceva mai jos de suprafaţă. Revin după actualităţi…

    • Agnusstick Says:

      A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă, probabil, a iubi voia Sa şi a avea încredere că este sinonimă cu Binele. Tu de fapt întrebi dacă voia lui Dumnezeu diferă azi de cea de pe vremea lui Samson… Cred că da, diferă la nivelul nostru de înţelegere, în plan fenomenologic, şi ştim din ce cauză – Timpul a fost sfâşiat precum catapeteasma Templului, iar inima lui Dumnezeu ni S-a revelat. Dar, de la nivelul Celui Preaînalt, diferenţa probabil că dispare. Poate că Dumnezeu ar fi vrut ca Samson să facă asemeni lui Avraam, să negocieze numărul de filisteni drepţi minim necesar îndurării. Poate că Dumnezeu ştia că nu sunt destui filisteni drepţi, şi atunci i-a redat puterea. Dar ştia şi de ce filistenii nu erau drepţi, şi de ce nici evreii nu erau, nici măcar Samson pe care-l iubea. Poate că filistenii nu L-au avut pe Isus care să se roage pentru ei înaintea Tatălui, aşa cum ucenicii ceruţi de Satan au avut, iar duşmanii lui Samson au fost daţi pieirii fizice şi veşnice. Dar celălalt Isus, cel din veşnicii, poate că S-a rugat deja pentru ei, ştiind că îi va judeca după ce a trăit ca om, dar prin harul primit de la Tatăl prin Duhul Sfânt. Din cauza Lui, a lui Isus Cristos, ceea ce pe vremea lui Samson putea însemna împlinire, azi nu mai poate însemna decât rătăcire, pentru că Isus ne-a arătat destul de limpede că El nu poate aduce moartea. Dacă vrem să fim în El şi El în noi, moartea este ceva fără altă putere decât umilirea cărnii, pe care El deja a făcut-o, îmblânzind-o în căldura voiei Tatălui pentru totdeauna. Şi, pentru că Isus Cristos ne-a arătat că identitatea este relativă în sfinţenie, moartea înseamnă orice ucide harul, iar harul este dragoste.

      • Agnusstick Says:

        Să nu mă întrebi de smochin… oricum nu are carne şi sânge, dar îl plâng şi aşa.

        • Camix Says:

          If I get this right, cred că acolo unde nu se plânge propriul smochin e o problemă, oricum mai mare decât dacă nu ar avea carne şi sânge. Aşa că ne vom aduna mai mulţi să plângem.

      • Camix Says:

        Mulţumesc pentru pătrunderea aceasta în lucruri care mi-au dat de frământat, îmi convine această frământare. Întrebarea mea venea din greutatea de a împăca dragostea cu moartea, însă răspunsul tău a ţintit mai bine gândul meu decât felul în care am formulat întrebarea.

    • Agnusstick Says:

      Nu mai cred că dragostea şi raţiunea sunt pe aceeaşi axă. Cred că împreună formează un compas cu care măsurăm lumea la care avem acces, cunoscând-o. Deschizând cât mai mult compasul, cunoaştem mai mult, avansăm mai rapid dacă acceptăm să schimbăm din când în cînd baza. Fixând un braţ într-un punct, stăm pe loc. Suntem fiecare dotaţi cu compasuri mari sau mici, profesionale sau de jucărie, asimetrice sau bine proporţionate.
      (Nu e ideea mea la origine, am primit-o.)

      • sam Says:

        „A înţelege cu inima înseamnă pentru mine a ajunge într-o anumită stare sufletească, pe care intelectul o “fotografiază” pentru referinţă ulterioară, ca pe un bun câştigat.”

        Te-am citat pentru că fraza asta mi-a explicat mie mai bine ce voiam de fapt să înțeleg din ceea ce ai vrut să spui.

        E și motto-ul meu și talantul pe care-l vreau înmulțit de zece ori. Numai așa se pare că reușește Șefu să mă mai țină în radar.

        Thanks bro for clarifying this

        Nice chat btw
        Tks Cami for unveiling it

    • Agnusstick Says:

      În problema siguranţei mântuirii totul este foarte personal, orice forţare din exterior se zdrobeşte de un zid sau poate sfărâma ceva fragil. Nu am nici cea mai mică intenţie de a acuza pe altcineva în afară de mine de lipsă de smerenie, mai ales că pentru mine obsesia paralizantă sau delirul smereniei sunt un rău nenecesar, în măsura în care a fi creştin înseamnă a FACE cu dragoste şi cunoştinţă voia Tatălui, asemeni lui Isus Cristos, nu a crede ceva anume (în afara unui minim esenţial) sau a simţi neştiut de nimeni.
      Deci, nu, nu mi-am schimbat poziţia, dar este ceva strict personal şi asumat cu riscurile de rigoare şi conştient. Nu pot avea siguranţa mântuirii pentru că nu ştiu care-mi sunt limitele, şi nici la ce încercări mă va supune Dumnezeu, nici de la ce încercări va hotărî că nu trebuie să mă ferească. Mă consider vinovat nu doar de păcatele pe care le-am făcut sau le voi face cu siguranţă, ci şi de cele pe care le-aş fi putut face dacă Dumnezeu nu m-ar fi oprit. Nu pot să consider că Judecata Fiului lui Dumnezeu este ceva formal, cu final cunoscut în dreptul meu, pentru că îmi doresc ca şi genunchiul meu să se plece înaintea Lui atunci, şi anume nicidecum altfel decât al restului Universului.

      • Camix Says:

        Mă simt neputincioasă în a mai adăuga ceva la toate astea, oricum aş vrea să fii încredinţat că nu bănuiam să ai intenţii acuzatoare faţă de vreo confesiune, voiam doar să înţeleg mai bine cum vezi tu problema şi probabil să nuanţez puţin ce cred eu.
        Chiar dacă siguranţa ta arată altfel, nu sare de la loc, ci dimpotrivă îmi oferă un cadru în care să-i fac loc ca o necesitate şi mă coboară înaintea Lui ca şi cum acela e, de fapt, cel mai dulce şi sigur loc.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: