Despre mine

DESPRE MINE
[Octombrie 2008]

(…)

Vreau (aş vrea… nuanţa imperativă nu se potriveşte) sa fiu desavârşit, să fiu altfel decât sunt. Vreau să înţeleg cât mai mult. Dar, când încep să înţeleg, văd că totul e minunat, nimic n-ar trebui schimbat. Chiar şi eu însumi mă potrivesc destul de bine în peisaj, sunt o părticică acceptabilă din întreg. Dar apoi îmi dau seama că vreau să înţeleg de ce totul e aşa şi nu altfel, şi după un timp încep să nu mai înţeleg nimic, mai ales nu înţeleg de ce nu pot fi desăvârşit. Şi tot aşa…

Sunt catolic semi-practicant (adică fac doar o mică parte din ce ar trebui să facă un catolic, şi anume merg la liturghie Duminica), dar nu sunt de acord cu multe aspecte ale catolicismului, găsind însă şi multe lucruri bune, şi chiar oameni cu har. Am cunoscut (mai degraba am luat contact şi cu) alte culte (ortodox, adventist, penticostal, baptist, anglican), găsind şi lucruri discutabile, şi mulţi oameni cu har (cuvânt ambiguu în acest context, pentru că nu poţi experimenta ceea ce este în sufletul altuia, şi atunci îl cataloghezi după ceea ce poate aduce sufletului tău). Nu sunt deloc de părere că fiecare grup de două persoane care găseşte un număr de idei comune ar trebui să fondeze o nouă Biserică şi apoi să caute adepţi – aproape că se întâmplă aşa ceva, din fericire mai puţin pe meleagurile noastre. S-a nimerit să fiu catolic, se poate face pocăinţă adevărată în orice biserică care merită acest nume, se poate rătăci copios în orice biserică, structura şi ideile mele nu mă lasă să mă botez din nou sau să vorbesc în limbi, aşa că rămân pe loc în statistici, sperând să trec vămile văzduhului fără paşaport vizat de vreo autoritate ecleziastică.
Lista (larg deschisă) a lucrurilor pe care le cred (acum):

-La nivelul raţiunii, orice înţeleg, cred sau gândesc nu este definitiv, poate fi greşit, dar, deşi de mare importanţă (pentru că de multe ori se însoţeşte cu bucuria harului), nu-mi este indispensabil pentru mântuire. Totuşi, raţiunea mă poate ajuta în încercări, când credinţa, nădejdea şi dragostea sunt în pericol.

-Orice fac (cu tot sufletul, cu neatenţie – şi toată paleta intermediară) sau simt, deşi nu întotdeauna în armonie cu ceea ce înţeleg sau gândesc, poate fi determinant pentru mântuire, pentru că pleacă din adevărul inimii mele.

-Propria mea mântuire nu este ţelul final al vieţii mele, deşi nu mi-ar strica deloc. Nu vreau decât să împlinesc voia Domnului, oricare ar fi aceasta pentru mine, şi mi-aş dori să contribui la mântuirea celor aleşi, a celor ce-mi sunt dragi dacă se poate. Nu mi-e teamă să fiu ceea ce Domnul a hotărât să fiu.

-Atunci când îmi pierd consistenţa, când fac şi simt ceea ce de fapt urăsc, când nu mai am voinţă, îmi rămâne raţiunea ca singur colac de salvare, ca singură ancoră până se potoleşte furtuna şi trece încercarea.

-Mă simt obligat să fac în permanenţă alegeri, să-mi definesc poziţia faţă de orice dilemă, chiar dacă e clar că nu pot fi sigur că nu greşesc, iar uneori pur şi simplu nu ştiu ce să aleg. Trebuie să mă las cercetat de Dumnezeu, să nu mă ascund de teamă că voi alege greşit. Vreau să merg înaintea Lui (adică să vestesc că El vine, dar şi să nu mă ascund de ochii Lui) şi să fiu fără prihană.

-Deşi nu-mi pot controla existenţa, totuşi mă simt responsabil pentru ceea ce sunt. Am mare nevoie de consistenţă (ca să aleg doar ceea ce înţeleg şi simt), de har (ca să înţeleg şi să simt ceea ce-i este plăcut Domnului), şi de voinţă (ca să fac în permanenţă ceea ce am ales că ar trebui să fac).

-Orice dogmă, doctrină sau sistem este continuu sfidat să-şi recunoască slăbiciunea, pentru că i se oferă situaţii/dovezi în care/din cauza cărora ar trebui să aleagă altceva decât a hotărât că e valabil. Ca reacţie, se va lupta pentru supravieţuire, renunţând până la urmă (fără să recunoască vreodată) la adevăr, ascultare şi smerenie. Orice “decret” al unui astfel de sistem poate fi făcut de ruşine de către Dumnezeu în orice moment. Mai mult, chiar şi ceea ce era bun şi corect se poate clătina, oricând Domnul vrea să umilească lucrarea minţilor omeneşti, pentru că nimeni nu poate considera că lucrează cu inima neîmpărţită. Dacă ne cramponăm de un astfel de sistem cu orice preţ, ne păcălim conştiinţa ca să ne oferim o falsă siguranţă, să ne apărăm propria imagine şi senzaţia că ne controlăm parcursul. De fapt, ar trebui să ne predăm cu totul în faţa adevărului, oricât de umili ne-ar face.

-Sistemul meu, care asteapta sa fie sfidat ca si toate celelalte — La mine funcţionează deocamdată, până când Domnul va hotârî altminteri, următoarele premise de bază de la care se desfăşoară toate calculele:
-Dumnezeu e atotputernic
-Dumnezeu a creat totul
-Dumnezeu e viu, şi pe noi ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui.
Cu setul ăsta de postulate am ajuns şi pot ajunge, cu raţiunea inimii, nu cea ştiinţifică, la tot ceea ce cred acum. Par filosofico-matematice? Nu-mi pasă, m-am identificat cu ele în tot ce simt.

-Mă consider fundamentalist. Cred că Isus este fundamentalist şi vreau să-l urmez.

================================================================================

RECAPITULARE I
[Decembrie 2008]

Ce vreau să transmit prin blogul ăsta? O primă recapitulare:

OBSESII

-Obsesia desăvârşirii pe care ne-o cere Isus, la care probabil că nu putem ajunge decât devenind El.

-Obsesia smereniei.

-Obsesia limbajului vag, incomplet, înşelător, dar şi posibil deschizător către idei şi asociaţii importante; obsesia rădăcinilor consonantice şi a vocalizării pe marginea lor; obsesia sensurilor multiple, tensionate, convergente, opuse.

-Obsesia adevărurilor opuse şi aparent contrarii, reprezentând de fapt un singur punct pe axa adevărului, la fel cum în fizica cuantică două subparticole care se depărtează la infinit una de cealaltă continuă să se comporte ca o unică entitate.

-Obsesia faptului că Binele şi Răul sunt în mâna lui Dumnezeu, care face ce doreşte cu aceste concepte pe care şarpele ne-a păcălit că le cunoaştem.

-Obsesia alegerii permanente, consecinţă a pseudocunoaşterii noastre, jertfă continuă oferită spre cercetare Celui preaînalt.

-Obsesia faptului că Dumnezeu cercetează inimile noastre pentru a vedea nu ce credem că ar fi Bine sau Rău în fiecare situaţie concretă, ci mai ales ce am dori să fie, pe ce pariem cu toată averea.

-Obsesia fundamentalismului lui Isus, care ne cere să ducem totul până la limita extremă a intensităţii, purităţii şi smereniei; obsesia că un adevărat fundamentalism înseamnă cu totul altceva decât suntem obişnuiţi să credem; obsesia unei logici speciale, radicale, ne- sau supra-omeneşti, în Evanghelii.

-Obsesia de a afla voia Tatălui; obsesia de a şti ce ar face Isus acum, aici, în locul meu.

-Obsesia inconsistenţei şi inconsecvenţei noastre.

IDEI

-Ceea ce ne poate face liberi şi consistenţi acum, aici, este comuniunea vie cu Isus.

-Credinţa trebuie să fie mai mult decât un crez, din care doar unele lucruri, eventual, le înţelegem cu inima. Ceea ce nu înţelegem, sau nu credem încă, poate fi mai important decât ceea ce am înţeles deja, şi nu putem ascunde de El adevărul inimii noastre.

-Credinţa ne este şi ne va fi pusă la încercare. Dacă nu vom fi pe-aici când urâciunea pustiirii va fi pusă în locul cel sfânt, nu trebuie să fugim de nici o astfel de încercare, chiar şi imaginară. Trebuie să rămânem singuri şi goi, fără versete, fără pace, fără mângâiere, şi să vedem dacă ne putem păstra credinţa în cele nevăzute, în ciuda tuturor celor ce se văd şi se vor vedea — poate curând.

-Anizotropia valorilor pe cele două axe: pe verticală, într-un fel de la Cer la pământ, şi altfel de la pământ la Cer; pe orizontală între semeni. Chiar dacă ni se descoperă pe alocuri, nu putem folosi pe orizontală aceeaşi măsură cu cea aleasă de El pe verticală. Consecinţa cea mai importantă: suntem cu toţii fraţi, deşi ni se pare că nu putem avea acelaşi tată.

-Avem nevoie de tradiţii, dogme, doctrine şi sisteme doar pentru a ne da seama ce simplu e, de fapt, totul în creştinism: să faci ceea ce ar face Isus, pentru că El face mereu numai voia Tatălui. Ceea ce trebuie să înţelegem este persoana Lui, restul priceperii poate să lipsească. Dar mai trebuie să şi facem ceea ce am înţeles.

SIMPLIFICARE I
[Iulie 2010]

Dogma necesară şi suficientă: Mântuitorul Isus Cristos este Dumnezeu, Fiul Celui Preaînalt, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl cel atotputernic, veşnic, viu şi adevărat.
Studiul continuă.