Simplitatea slăbiciunii

Marius Jugariu a postat mai demult un articol care mi-a dat o idee, venită pe firul logic al comentariilor. Era vorba de o găselniţă menită să-i încurce pe creştini, ceva cu o piatră atât de grea încât Dumnezeu nu ar putea s-o mişte – deci nu ar fi de fapt atotputernic. Găsisem un fel de răspuns, dar l-am uitat… Nu contează, oricum, pentru cine nu crede în atotputernicia Lui. Spuneam acolo că unii ar putea să întrebe, ca să ne încurce definitiv pe noi, cei care credem că avem credinţă, dacă Dumnezeu ar putea să se sinucidă. Răspunsul firesc ar fi nu, nu ar putea, pentru că El e însăşi Viaţa. Deci nu e atotputernic? Îi e frică de faptul că nu ar avea cine să-L învie?
Dar apoi m-am gândit că se poate spune chiar mai mult. Dacă noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, iar noi avem chef câteodată să ne sinucidem, şi unii chiar o şi facem, atunci şi pentru El s-ar putea să fie aproape la fel, dar la intensităţi cosmice. Poate că, văzând cât este de singur în Univers, în Universuri, că nu poate iubi pe nimeni, că nu este iubit de nimeni, s-a gândit să se sinucidă… Nu avea rost să fie. Dar, fiind chiar Viaţa însăşi, şi-a dat seama că poate crea fiinţe pe care să le iubească, şi care să-L iubească (înapoi, cum ar spune englezii). A făcut-o, şi acum nu se va mai putea gândi niciodată la aşa ceva, pentru că există atât de mulţi oameni care Îl iubesc, aşteaptă şi cerşesc dragostea Lui.
Deci nu mai e atotputernic, a lăsat dragostea să fie chiar mai puternică decât El. Sau poate El e însăşi dragostea? Dar e prea simplu…