Matei 18 — Întrebări (2)

5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Oare ce fel de copilaşi se aflau în apropierea lui Isus şi a ucenicilor Săi? Probabil din cei mai umili, săraci, poate chiar orfani, fără învăţătură…
Credeau în El… Cum poate crede un copilaş, când credinţa e ceva atât de mare, de greu, de complicat, de înalt, de necuprins? Ştiau ce ar trebui să creadă şi ce nu? Oare cunoşteau scripturile, oare erau învăţaţi de cineva? Posibil, dar erau doar nişte copii, nu puteau înţelege mai mult decât nişte copii, nu puteau şti foarte multe detalii, nu-şi puteau pune foarte multe întrebări. Dacă auziseră scripturile, dacă li se vorbise de Mesia, asta fusese de ajuns ca ei să creadă că Isus era Acela care trebuia să vină, care să aducă ostroavelor vestea cea bună.
Vestea cea bună? Cât de puternic poate simţi un copilaş apăsarea păcatului, teama morţii, durata veşniciei? Ce este păcatul într-un copilaş? A simţi sau a face ceea ce i s-a spus că nu e bine. Dacă i s-a spus. Sau dacă simte singur că nu e bine, pentru că toţi avem Legea în inimă şi pe buze, de la început.
Dar Isus spunea tuturor celor pe care îi vindeca să nu spună mai departe. Oare le spunea copiilor că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Oare ei asistaseră la minunile Lui? Sau poate că, pur şi simplu, simţeau. Copiii nu pot păstra secrete, dar pe ei nu îi crede nimeni, cu atât mai mult când spun “L-am găsit pe Mesia, Fiul Celui Preaînalt!”. Ce ştiu copiii? Nu ştiu, dar cred… ce nu crede nimeni.
Dar, dacă ne gândim un pic, oare nu chiar TOŢI oamenii am fost, vor fi, asemenea acelor copilaşi? Nu chiar, pentru că, dacă Legea o avem cu toţii de la început, despre Mesia nu ni se spune tuturor, deci cum am putea crede în El? Atunci, de vină suntem tot noi, toţi cei care nu spunem despre Mesia tuturor copiilor aflaţi la îndemâna noastră. Deci toţi suntem vinovaţi, e vai de noi! Pentru că ne vedem de tot felul de treburi, în loc să umblăm în toată lumea după copilaşi, să le spunem despre Isus, dacă părinţii lor nu le spun la vreme. Sau nu îi convingem pe adulţi că trebuie să se facă din nou copii, şi să creadă în El! Prin noi toţi vin prilejuri de păcătuire, pentru că nu facem tot ce depinde de noi, sau chiar facem mult, mult mai rău, şi-i ducem la păcat pe copii, arâtându-le ce facem noi, care nu mai suntem copii, deşi am putea şi ar trebui să ne facem. Vai de noi, şi vai de lume!
Ce facem dacă ceea ce ne duce la păcat nu este vizibil, nu se poate amputa, scoate, lepăda, sau este unic, fără pereche, indispensabil vieţii? Creierul, de exemplu? Inima? Oraganele sexuale nu au nici o importanţă, liniştiţi-vă, fără creier şi inimă nu pot duce pe nimeni la păcat, doar, eventual, la epuizare. La fel pancreasul, splina, diverse organe şi glande ne-pereche. Poate măcar o parte din suflet — dacă admitem că locuieşte în inimă şi creier — se poate lepăda, prin lobotomie, ablaţie, protezare… Oricum, n-am auzit pe nimeni să predice lepădarea fizică, palpabilă, vizibilă, chirurgicală. Am auzit însă de o sfântă care chiar şi-a scos ochii. Mai mult nu ştiu, dar nu cred că a reuşit ce şi-a propus pentru viaţa aceasta, după câte am auzit despre diavol. O deplâng, pentru că bănuiesc că a suferit nu numai fizic, şi cred că nu mai era copil când a făcut-o. Poate trebuia mai întâi să-şi scoată un singur ochi, şi să vadă ce se întâmplă? Foarte probabil ar fi urmat al doilea. Sau poate sunt eu prea puţin copil? Dar cine dintre noi crede că, indiferent ce s-a întâmplat în mintea şi în viaţa ei după aceea, va fi aruncată în focul gheenei?
Versetele 5+8+9, împreună cu altele care vorbesc de cum se unesc doi oameni într-un singur trup, se pot citi într-un mod foarte surprinzător, ca şi cum ar fi gândite pentru cei divorţaţi care au un copil. În orice caz, şi pentru aceştia…