Credincioşie abisală

Luca 15:14
După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Atunci s’a dus şi s’a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimes pe ogoarele lui să-i păzească porcii.
Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mîncau porcii, dar nu i le da nimeni.

Nu-mi pot imagina că n-ar fi putut să ia singur din roşcovele pe care, cu credincioşie, ar fi trebuit să le dea porcilor. Credincioşie la un om depravat? De ce nu, dacă a suferit îndeajuns… Dar nu hrana îi lipsea cel mai mult, ci faptul că nimeni nu-i dădea ceva din inimă, că nimeni nu-l vedea decât ca pe un obiect. De ce nu a făcut şi acest minor şi ultim pas, de a fura din hrana porcilor? Cum s-a născut în el credincioşie? – poate din lipsa dragostei sau măcar a unei înţelegeri reci, superficiale, distante: „Ăstuia i-o fi foame, să-i azvârl o bucată de pâine!”… Din nou extrema cădere atinge piscul: credincioşia unui destrăbălat faţă de un om care-l lăsa să moară de foame şi-l trata mai rău ca pe un animal? Da, chiar aşa, credincioşia în cele mici ca şi în cele mari… Nu e posibilă o altfel de credincioşie. Dar atunci şi-a dat probabil seama cui o datora de la început, şi cine era cel care i-ar fi dat-o înzecit înapoi, din dragoste. Cel care i-a dat averea fără să crâcnească, din credincioşie, deşi era viu şi nu ar fi trebuit s-o împartă.