Tragismul înţelegerii

–Frate, îmi pare foarte rău, rău de tot… Eşti pierdut, dar am să mă rog pentru tine ca să capeţi îndurare. Deşi mă enervezi câteodată extraordinar de tare!
–?
–N-ai nici o şansă, omule! Tu nu vezi? Deşi am impresia că ţii oarecum la Dumnezeu, sau poate chiar îl iubeşti în felul tău, ba chiar ai un aspect uşor pocăit şi te străduieşti (ha!) să nu păcătuieşti, problema mortală e că nu Îl iubeşti, nu îl respecţi, nu Îl slăveşti şi nu Îl înţelegi în felul meu! (Deci deloc, ce mai…) Şi nici nu crezi ca mine, nici nu gândeşti ca mine, nici nu faci şi nici nu spui ca mine! Totuşi, eu te iubesc (deşi câteodată zău că nu ştiu ce-mi vine să-ţi fac, să te trezeşti şi tu, că nu mai suport atâta adormire vinovată din lipsă de har – dar să te trezeşti la ce trebuie, nu la aiurelile tale omeneşti) şi, cum spuneam, am să mă rog pentru tine. Deşi, dacă e să fie şi să se aleagă praful… Domnul cu mila! Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Facă-se voia Ta, după cum ştim şi noi!
–Păi şi eu ce pot să fac?
–Absolut nimic, normal! Sau absolut nimic normal… Sau absolut normal, nimic… Mă rog, chiar dacă ai face ceva, faptele tale n-au nici o valoare, omule! Eşti vinovat, eşti condamnat, eşti pierdut! Dar eu am să mă rog pentru tine, poate că e o stare trecătoare şi ai să te trezeşti. Deşi eşti totalmente decăzut, depravat, terminat, şansa ta există.
–Păi şi eu de ce nu pot să mă rog?
–E o faptă, omule, n-are valoare! Ce, crezi că-ţi poţi cumpăra har rugându-te? Eşti penibil! Harul e gratis, dar nu e ieftin, înţelegi?
–Da, păi asta susţin şi eu, şi m-am zbătut să înţeleagă lumea asta păcătoasă şi să se pocăiască, să facă la fel ca mine… Auăleu… Să facă? Auăleeeeuuuu…
–Bine, lasă, luăm o pauză, că am de scris un eseu.
–Vreau şi eu să am voie, roagă-te pentru mine!
–Ai voie, mă, dar tu nu poţi să-L slăveşti pe Dumnezeu aşa ca mine, ai priceput?
–Bine, dar am voie atunci să copiez eseul tău şi să-l multiplic?
–Eşti… lent la minte? La ce ţi-ar folosi?