Retractatio agnussiana

Mă urmăreşte imaginea femeii căzută cu mâinile întinse pe prag. La uşa casei din care fusese scoasă şi dată spre desecrarea întregului ei trup. Dar sufletul? Ce mai rămăsese din ea s-a întors cu mâinile întinse, spre cei care îi erau apropiaţi, spre cei care nu-i erau străini, poate spre cel pe care, deşi îl părăsise, încă mai reuşea să-l iubească în ultimii atomi de suflet păstrând Chipul. Să nu fi făcut la fel Levitul dacă n-ar fi fost vreodată părăsit? Cine ştie… Oricum, dacă aş fi Dumnezeu, privind la aceste mâini întinse pe prag, aş iubi mai mult Omul pe care L-am făcut. Şi m-ar bucura mai mult Fiul Omului.
Spuneam ieri, adânc intrat în rol de Ydiota, că a-ţi trimite copilul la jertfă poate fi o tiranie a imaginii, sau a unei culturi care şi-a pervertit premisele. Vai, cât de mare prostie am putut să spun! Dar mă iert… Dumnezeu a ales să-Şi descopere lumii Fiul în acea cultură care a asimilat jertfa lui Avraam, în acea cultură în care Lot îşi oferise deja fetele fecioare spre jertfire, încă înaintea lui Avraam.
Nu ştim absolut deloc ce se petrecea în sufletele copiilor jertfiţi sau măcar pregătiţi pentru jertfă. Dar Dumnezeu şi-a trimis Fiul afară, în mijlocul gloatei setoase de sângele Lui, dornică de batjocură şi umilire, aşteptând cu nesaţ să-L vadă zdrobit, îngenuncheat de lipsa slavei pe care o clamase, pângărit de păcatul deznădejdii în faţa morţii, rămas fără puritatea şi aura Fiului unul născut, prihănit prin recunoaşterea părăsirii. Şi ştim că El s-a dus la Cruce nu doar cu supunere, ci şi cu Dragoste pentru Tatăl şi pentru cei care urmau şi urmează să-I amestece sângele cu sudoarea zi de zi, clipă de clipă. Ştim că ne-a lăsat încrederea şi pacea Lui, în simplitatea de necuprins a ideii că putem amesteca sângele Lui cu al nostru, pentru a deveni un singur sânge, care nu mai trebuie vărsat în veci de veci. Putem? Da, El poate, şi dacă El e în noi şi noi suntem în El, vom putea împreună cu El. Simplu… Mă duc să-mi fac analizele.