Atenţie! Părinţi!

Ieri am avut cea mai drăguţă liturghie de când mă ştiu… Şi una dintre cele mai zăpăcite. A făcut-o aşa o mogâldeaţă de băieţel de vreun an şi câteva luni, blonduţ, vesel şi plin de energie. De mers mergea chiar prea bine pentru puterile lui taică-său, care încerca să-l urmărească prin biserică fără să-i dărâme pe credincioşii mai anchilozaţi. Dar înţelepciunea familiei s-a arătat în faptul că maică-sa s-a aşezat în primul rând. Altfel, nu garantez că nu l-ar fi scăpat până la urmă în altar, deşi uşiţa stă închisă mai tot timpul – dar nu cred că era o problemă. Alergatul ca alergatul, dar eu unul am pierdut contactul cu închinarea din momentul în care puştiul a pus ochii pe o fetiţă cu vreo 5-6 ani mai mare ca el, cu părul castaniu foarte lung şi mătăsos, care se aşezase imprudent pe scăunelul de rugăciune de sub statuia Mântuitorului răstignit. Piciul s-a dus glonţ la fetiţă şi a îmbrăţişat-o cu mare drag, apoi a început să o mângâie pe păr foarte vesel. S-a aşezat, adică s-a trântit lângă ea, deşi încă nu-i făcuse loc, şi a continuat să o admire, privind-o cu nesaţ de la vreo zece centimetri. Din când în când, se mai uita spre taică-său cu un zâmbet radios, de parcă… mă rog, uite, am găsit-o! Copila era pur şi simplu împietrită, neştiind cum să reacţioneze. Până la urmă, tot foarte vesel, şi-a continuat incursiunile exploratorii spre zona altarelor, cu dese ruperi de ritm (probabil ca să-l obosească pe bietul său părinte, deja excedat). De vorbit nu vorbea decât cu „bebe”, „mami” şi „tati”, restul comunicării se făcea prin râs şi zâmbet.

Altceva nu mai ţin minte, decât că se mai uita din când în când şi la mine, bineînţeles tot zâmbind larg.