2

Odihnă…

Nu simt deloc oboseală, pe ea am rostit-o împreună cu slăbiciunea şi somnul uitării de sine, pentru ca toată făptura să-mi simtă atingerea oricât mi s-ar împotrivi. Dar acum am nevoie să mă bucur de toate câte le-am făcut după voia ta. Când ne-am uitat atunci împreună la ele, te-am privit în ochi şi am ştiut că te bucuri împreună cu mine. Cât erau de bune toate… Dar acum, acum simt că…

Lipseşte ceva, da, lipseşte ceva ce este în noi dar nu am rostit încă. Aşa cum eu mă bucur că eşti  şi tu te bucuri că sunt, toate câte le-am făcut aş vrea să nu se mai sature unele de altele. Ba nu, aş vrea chiar să se iubească adânc unele pe altele, după asemănarea noastră… Să privească, să se vadă unele pe altele şi să se bucure. Nu, nu e de ajuns… Aş vrea să ne iubească! Da, iubirea ta îmi este totul, dar tu iubeşti şi ce am făcut şi voi face eu, iar tot făcutul e parte din tine. E aşa de simplu… Am nevoie să mă iubească tot ce e din tine, aşa cum eu iubesc tot ce eşti. Îmi trebuie mai mult decât bucurie, am nevoie de bucuria iubirii împărtăşite, am nevoie ca făptura să-mi spună cuvintele şi gândurile tale, vreau să aud cum se bucură că tu, tu, tu eşti pentru ele şi pentru mine. Fiindcă totul este din mine şi eu te iubesc, totul trebuie să-mi vorbească despre tine. Să vorbească… Să cânte… Să înţeleagă. Să vină spre noi cu bucurie, din dragoste, aşa cum a fost făcut. Vreau ca dragostea să fie un cerc, nu doar fără sfârşit ci hrănindu-se cu sine însăşi.

Nu mi-ai spus un cuvânt, nu m-ai întrebat nici măcar din ochi… Eu am ştiut cum vrei să fac totul, iar tu ştiai că nu mă pot împotrivi, că nu vreau să mă împotrivesc, că iubesc voia ta, că sunt de fapt voia ta, că sunt tu. Ştiu că pătrunzi totul, că totul e fără de scăpare şi veşnic în tine, şi ştiu că vrei ca totul să afle cu bucurie că te poate iubi veşnic atunci când vei hotărî să devii totul în tot, în acel tot aşa cum îl doreşti, în acel tot care nu vrea scăpare şi pentru care veşnicia va fi acum. Ştiu că iubeşti devenirea şi sensul şi curgerea şi schimbarea şi înnoirea făpturii, pentru că arată spre mine, aşa cum tu nu poţi arăta pentru că eşti în mine tot timpul, adică acum. Ştiu că te bucuri de bucuria făpturii care vede şi înţelege şi acceptă şi iubeşte chinul sacru şi crud al devenirii, durerea încănebinelui, lipsa mea şi a ta care absoarbe totul spre noi, în vârtejul pătruns de el, scufundat în el, el, el cel care este ceea ce suntem noi împreună cu totul…

Da, voi rosti acum şi această făptură pe care o vrei departe de tine, alergând spre mine şi dorind să devină ceea ce sunt eu, ca să se bucure împreună cu noi de iubirea pe care o va putea pricepe numai când atunci va fi acum. Dar ca să simtă ce înseamnă lipsă şi ce înseamnă împreună, voi sfâşia această făptură, o voi desface în două, o voi despreuna mult mai adânc decât în carne şi vintre. Ca să simtă ce înseamnă să iubeşti împreună, voi face cele două părţi să-şi lipsească una alteia, le voi face să se-nmulţească în copii monstruoase prin lipsă şi prin nelipsă, le voi lăsa să reverse peste lume o unire nedesăvârşită care le va face setea de mine şi mai grea, le voi sili să caute mai departe decât în singurul trup pe care nu-l vor putea reuni nicicum, decât în noi. Le voi chinui cu dragostea ce nu le poate uni, ca să mă iubească cu bucurie, pentru că numai eu le pot uni cu tine.