Premiul (tout, tout) lor

De când în tindă m-am ascuns
Jos, printre doniţe şi mături,
Taifasuri port, şi mi-e de-ajuns,
Cu melcul vagabond de-alături.

Domnea un abur rătăcit
În mintea lui neturburată
Când de cetăţi i-am povestit
Împărăţite altădată.

Acum tot melc sunt ca şi el
Încovoiat pe suprafeţe:
Eram, atunci, un menestrel
Cinstit, la hanuri, de iubeţe.

De toate luptele îi spun,
Învii turnire, jocuri, larme,
Şi mă cuprinde râs nebun
Când îl împing prin săli de arme.

Pierdut, priveşte orizont
De lăncii trase-ntr-o culoare,
Iar coarnele-i cu vârful bont
Ciocnesc armuri şi foişoare.

Ştiu c-ar dori demult să tac
Şi-ntors să intru în găoace:
Mă roagă umedul ortac
Să-l las cu balele-i în pace.

Dar eu întruna-i toc şi-i toc
La vremi dintâi, la vremi apuse,
Pân’ cade răsucit în loc
Şi geme podidit de spuse.

Atunci spre uşă îi îndrept
Auzul aţintit la şoapte,
–Afară-i – spun – e tot un sept
Cu roşii crengi muiate-n lapte.

Auzi? Grădinile foşnesc,
Râd doamnele în crinoline
Spre fluturele boieresc
Gonind cu plase serpentine.

Auzi? E muzică la bâlci,
Sunt caruseluri şi baloane.
Ai adormit sub piei şi gâlci
În aşternut de castelane.

(Leonid Dimov, Mistreţul şi pacea eternă – Epilog)