Un comentariu al Lect. drd. Florin G. Lăiu (Institutul Teologic Adventist, Cernica):
Da, pentru panteişti (diverse tipuri de orientali şi chiar de minţi occidentale, platonice) Dumnezeu este un fel de sumă a tuturor lucrurilor, o entitate impasibilă care se confundă cu universul.
Adevăratul Dumnezeu, Creatorul, nu este un supraom, ci este un adevărat Dumnezeu transcendent, dar în acelaşi timp imanent, un Dumnezeu condescendent, care se coboară la mintea creaţiei, ca să comunice pe limba noastră. Mai mult, El ne-a creat după chipul Lui, aşa că este de aşteptat să găsim un limbaj comun în ce priveşte caracterul, sentimentele, etc. Dimpotrivă, acel „absolut” la care se raportează panteiştii sau deiştii, este o enitate imperfectă, o simplă abstracţie impasibilă (ne-simţită), şi destul de neputincioasă, întrucât nu reuşeşte să Se coboare la nivelul creaturii. Dumnezeul Creator transcende orice discuţie despre absolut şi relativ, este mai mult decât acestea, este unic şi sfânt în relaţie cu alte divinităţi imaginate, şi este paradoxal în relaţie cu mintea care Îl caută doar prin demers filozofic. Dumnezeul biblic este paradoxal tocmai pentru că este absolut şi, în acelaşi timp, Se coboară în limbajul şi în spaţiul relativist pentru a ne contacta şi a comunica cu noi. El Singurul are cel mai minunat Nume: „Eu Sunt Cel Ce Sunt”, ca o provocare pentru toate celelalte divinităţi care au micul defect (şi totodată marele avantaj!) că ele… „nu sunt”.
În Chip co-răspunzător 
15/04/2011 la 9:16 pm
Uite raspunsul meu la acest comentariu si la tot ce se afla deasupra lui:
Cred ca lucrurile au scapat de sub control. Daca nu ma insel eu, Dumnezeu a fost cel ce a gasit „solutia finala” pentru popoare ce stapaneau Canaanul. Asa ca sa nu ne mai ascundem dupa deget. Dumnezeu este numit Domnul Ostirilor si pe multi i-a trecut prin ascutisul sabiei. Se pare ca nu este deloc limitat Dumnezeu de caracter si il foloseste cu premeditare pe cel asemanator omului. Doar nu ne-am fi dorit sa trimita predicatori care sa vesteasca exodul bastinasilor din locurile natale pentru a face loc hoardelor de evrei. Nu, Dumnezeu, ca si Hitler, a pus in actiune „solutia finala”.
16/04/2011 la 7:07 am
Iata si raspunsul:
„De sub care „control” zici că au scăpat lucrurile, şi care lucruri anume?
De ce te miri că Dumnezeu a găsit soluţia finală pentru canaaniţi? Moartea este soluţia finală a vieţii pentru toţi. A avea un cult al vieţii în timp ce ştim că ne paştea moartea, care este acceptabilă doar dacă viaţa este de proastă calitate, este un non-sens. Viaţa, în afara controlului lui Dumnezeu nu are sens. El oferă viaţa veşnică celor care intră în alinaţă cu El, care ţin partea Lui, care luptă alături de El. Restul, sunt creaturile Lui, dar creaturi devenite periculoase pentru ele însele şi pentru univers. Singura soluţie, după toate eforturile şi sacrificiile dumnezeieşti, este soluţia finală. Aceasta va fi soarta întregii lumi, cu excepţia celor care se împărtăşesc de spiritul / caracterul Creatorului.
Comparaţia cu Hitler este neavenită. Hitler a fost un spirit rătăcit care a abuzat de poziţia sa politică şi a distrus o mulţime de oameni nevinovaţi. Dumnezeu, chiar când distruge vreodată sau permite distrugerea, fără a ne da explicaţii, o face din motive diferite, o face în calitate de Creator, Salvator şi Judecător.
Da, este adevărat că El Se numeşte Domnul oştirilor şi că la sfârşit, la venirea Lui, după ce va fi dat lumii o ultimă avertizare şi chemare la pocăinţă, va distruge pe cei care au respins avertizările. Is 66:16; Iuda 1:5; Ap 14:18-20; 19:15-21.
Ce predicatori să le mai fi trimis canaaniţilor? Când cineva este în stare să sfideze şi moartea, şi evidenţa puterii supranaturale a unui Dumnezeu cu totul deosebit, la ce te mai poţi aştepta din partea lui?
„Locurile natale” ale canaaniţilor sunt de fapt parte din pământul al Cărui singur proprietar este Dumnezeu. Nici un popor nu are dreptul moral absolut asupra locurilor natale, decât faţă de alte popoare, dar nu faţă de Dumnezeu. Dumnezeu socoteşte pe toate popoarele ca străini rezidenţi în ţara Lui şi arendaşi ai pământului Lui (Lv 25:23).
Decât să-L judecăm pe Dumnezeu (fără a lua în seamă faptele Sale şi ale opoziţiei), mai bine ne-am supune puterii şi înţelepciunii Lui, pentru ca să avem parte şi de mila şi vinecarea oferite de El. Deratizarea nu este soluţia dorită de El, dar în cele din urmă, pentru mulţi va fi singura soluţie înţeleaptă. Să fim bucuroşi că evitarea acestei soarte este posibilă prin împăcarea cu El. ”
Eu spun ca nu prea e diferenta intre Hitler si Dumnezeu.
16/04/2011 la 2:17 pm
Numai Dumnezeu poate da un răspuns satisfăcător întrebării despre Rău, orice încercare omenească este sortită eşecului, pentru că nu face parte din regula jocului ca pionii să înţeleagă, pe parcurs, de ce Creatorul a ales asemenea reguli şi nu altele, de ce mută aşa şi nu altfel. Dar într-adevăr a ne ascunde după deget este inutil – dacă putem iubi Adevărul, adevărul despre Adevăr nu doare şi nu înfurie, lucrările Adevărului pot fi contemplate cu răbdare şi speranţă, aşa cum poţi privi un tsunami măturând totul în cale, neştiind dacă coaja de nucă de care te agăţi va rezista, mut în faţa unei atât de mari şi de neînţelese puteri care trezeşte revoltă sau adoraţie.
17/04/2011 la 8:33 am
Numai ca noi i-am oferit cu foarte mare darnicie mijloacele prin care El actioneaza fara sa-L fi intrebat daca este de acord sa uzeze de acestea.
L-am folosit in imaginatia noastra ca un criminal de razboi, un egoist, un sadic etc. Poate ar fi bine sa nu ni-L mai imaginam pe Dumnezeu ca fiind un om.
17/04/2011 la 7:19 pm
Nimeni nu ştie ce căuta Şarpele în Eden, încarnat în şarpe. Nimeni nu înţelege cu adevărat de ce Dumnezeu a lăsat să existe posibilitatea ca Adam şi Eva să cadă, iar faptul că au fost creaţi după Chipul şi asemănarea Lui nu i-a ajutat deloc. Deşi, poate, ne împinge pe noi să ne gândim cum am fi făcut (şi noi?) totul, scenariul, muzica, scenografia şi regia, dacă am fi fost în locul Lui, în porţiunea de veşnicie în care am fi stat pe gânduri ce fel de om să facem, cu ce fel de creatură ne-ar fi plăcut să înscenăm viaţa cu miza Vieţii. Atâtea lucruri care aduc îndoiala şi stupoarea, fie asupra atotputerniciei lui Dumnezeu, fie asupra modului în care Şi-o foloseşte ori o face uitată… E atât de greu să împaci un Dumnezeu aflat înafara Timpului, nemişcat şi neschimbător, cu Dumnezeul viu care urăşte, se înfurie şi se înduioşază, se răzgândeşte şi ezită, uită grozăvii şi-Şi aminteşte detalii aparent insignifiante, iubeşte până la sacrificiul de intra în propria piesă şi a duce rolul omenesc până la capăt, plânge pentru flămânzi şi descurajaţi, ameninţă cu blesteme îngrozitoare, promite în veşnicie ceea ce putea să ne dea de la început. Pedepsind stirpea celor care nu L-au ascultat nici măcar de frică, gata să şteargă omenirea de pe faţa Pământului şi totuşi răzgândindu-se pentru că din sămânţa lui Cain a putut să iasă şi Noe, cel atât de repede acoperit de avalanşa de păcate şi de ură de după primenirea prin potop… Şi deodată hotărându-Se, în plină degradare idolatră a omenirii, cu doar ici şi colo câte un Melchisedec căruia să merite să i se reveleze, să-Şi aleagă în sfârşit un om din care, dacă s-ar fi dovedit vrednic de har, să-Şi facă un popor curat. Şi iar eşec, şi iar părăsire şi idolatrie, iar ură şi neascultare. Din care totuşi Dumnezeu nu scoate nimicire, ci iată că pare să-I vină o idee nouă, atât de surprinzătoare tocmai pentru că o putea avea încă din Eden: blestemă Şarpele şi-L atârnă pe lemn, făcându-L steag de biruinţă veşnică, Calea către Viaţă. De parcă singur Şi-ar repara greşeala tinereţii, răstigneşte Răul pe care-l tolerează în această lume căzută, pentru ca să deschidă oamenilor propria Lui lume, din care greşeala a fost alungată tocmai prin moartea Lui. Lumea Lui a fost vindecată, şi acum ne aşteaptă acolo. Îl iertăm?
17/04/2011 la 10:26 am
Aş fi laicuit şi Etichetele, dar WordPressul a spus că e de-a dreptul exagerat să mai vreau Şi aşa ceva.
De acord cu perspectiva paradoxală pe care o are mister Lăiu după mai multe explicaţiuni necesare, fără de care era să mă gândesc la ură omenească. Totuşi, am nişte rezerve faţă de două chestiuni.
Una ar fi că poate era mai potrivit să caute un alt termen, şi nu răzbunarea lui Dumnezeu, poate şi chiar răs-bunarea e prea apropiat de primul ca să nu faci automat legătura cu pornirea omenească de a i-o plăti celui care nu procedează după cum vrem noi de dragul de a i-o plăti, adică uitând că e consecinţa normală pentru despărţirea lui de Dumnezeu şi cu o oarecare mâhnire că totuşi trebuie să se întâmple. Deci mă leg doar de ceea ce sugerează termenul, sugestie pe care apoi trebuie să te zbaţi (după cum s-a şi văzut în dialog) să o ştergi din mintea omului sau măcar reduci la o semnificaţie ceva mai diferită decât poate termenul.
Cealaltă ar fi că (şi asta mi-a displăcut mai mult) pare să aibă un dinte destul de mare împotriva făcătorilor de rău din istoria omenirii (dincolo de bucuria că Binele a triumfat), însă atât de mare încât să-l împingă a aştepta soluţia finală a lui Dumnezeu în privinţa lor cu sufletul la gură pentru a putea jubila că „i-a făcut-o, ha!”. Însă nu pot să nu mă gândesc că ni se spune că dincolo s-ar putea să fim surprinşi de cei pe care îi vom întâlni. Deci s-ar putea foarte bine ca cei care au făcut un rău teribil altora să se căiască în ultimul moment (precum tâlharul) şi să fie colegi de bloc cu noi acolo. Gândul acesta ar trebui, cred, că schimbe ceva. Sigur că jubilarea aceea e o reacţie care (nouă ne) vine în mod natural, dar nu cred că o putem califica decât ca firească şi nu e indicat să o înălţăm la rang de acceptabilă sau chiar recomandată.
Şi chiar dacă nu vom deveni colegi de bloc cu ei.
What do you think?
17/04/2011 la 10:28 am
dincolo de Bucuria că Binele va triumfa*
17/04/2011 la 8:11 pm
Pe mine m-a atras comentariul, nu articolul… Rupt din contextul urii divine, deşi nu complet, pentru că pledează pentru un Dumnezeu viu şi paradoxal, inuman dar hipertransultrauman, departe de impasibilitate, indiferenţă şi rece perfecţiune logico-filosofică. Nu e de mirare că domnul Lăiu, adventist fiind, tinde să imprime soteriologiei şi eschatologiei o atmosferă veterotestamentară. Dar pasajele din NT care o confirmă sunt incontestabile şi puternice. În privinţa satisfacţiei de a privi la înfăptuirea dreptăţii divine recunosc, nu mă încântă deloc ideea. Şi nici nu pricep, cu mintea de acum, cum aş simţi lipsa acestui spectacol sau m-ar putea bucura ceva „mai mult” decât mântuirea. Tot paradoxal, o astfel de gândire mă apropie de sfinţii bisericilor istorice, care par „mai buni” decât Dumnezeu pentru că se roagă pentru păcătoşi şi nu pedepsesc asemeni Lui. Dacă a fi mântuit înseamnă şi a simţi împreună cu Dumnezeu, însăşi ipoteza milei faţă de cei răi care trebuie pedepsiţi de îngerii răzbunării devine absurdă, păcătoasă, con-damnabilă. Însăşi ideea de a fi mai buni decât Dumnezeu şi mai răi decât diavolul arată cât de mult material divin se poate irosi în noi, şi cât a riscat Dumnezeu făcându-ne aşa şi nu altfel. Vezi şi ideea pazei angelice de la poarta Edenului, „pericolul” de a fructifica de capul nostru Pomul Vieţii, scurtcircuitând planul Său şi desfiinţându-I scenariul şi rolul.
17/04/2011 la 8:29 pm
Greşeala mea!, scuze pentru salata pe care am făcut-o în exprimare, mi-am dat seama de ce a ieşit chiar înainte de a răspunde tu. De fapt, voiam să spun că sunt de acord cu perspectiva lui Lăiu din pasajul pe care l-ai selectat asupra lui Dumnezeu ca fiind paradoxal.
Ceea ce a urmat a fost numai cu privire la articol+comentarii de dragul dialogului şi ideilor pentru că mi se păruse interesantă tema.
Cu restul voi mai reveni.
17/04/2011 la 8:58 pm
Mie îmi place salata, şi e şi sănătoasă ca garnitură. Interesantă, nu zic, dar extrem de periculoasă tema – că ne judecăm între noi e o joacă de copii pe lângă a-L judeca pe El… Cu Claudiu e altceva, el chiar trebuie s-o facă dacă vrea să aibă o şansă la skanderbeg cu Adevărul.
Totuşi, de ce plata păcatului ar fi doar moartea (iar a excalviniştilor ar fi doar apostazia sau secătuirea izvorului din adânc al Dragostei)? Pentru Cain n-a fost aşa, ci mult mai rău. Şi nici nu visa că ar fi Cine să-l răscumpere şi să-l vindece de neputinţa iertării. (Dar Claudiu e mai aproape de un Abel indignat că fratelui său Cain nu i-a fost bine primită jertfa…)
17/04/2011 la 9:46 pm
Cred că ai dreptate în mai multe puncte… Nu voiam să dau chiar în isusdulcită, in a-i considera pe cei care nu se bucură de răzbunarea Lui mai bun decât Dumnezeu însuşi, mă gândeam la un fel de delimitare între ceea ce poate face doar Dumnezeu şi ce avem voie noi; dar mi se pare că mă înşel asupra multor lucruri şi nu aş vrea nici să ajung să Îl judec pe El în vreun fel..
18/04/2011 la 9:16 am
Nu am intenţionat să te inhib, Cami, spune ceea ce crezi tu că e important la orice subiect (adică, nu mă lăsa să bat singur câmpii)! Nici nu te-am bănuit de diabet spiritual, am reexprimat doar atitudinile în antiteză – dar de câte ori nici nu ne dăm seama ce fel de atitudine avem, exact ca şi diabeticii care habar n-au că le-a crescut glicemia! Cred la fel ca tine în privinţa a ceea ce ne este permis aici, dar la capitolul „viitor de după” putem doar presupune, iar varianta propusă de domnul Lăiu e plauzibilă – deşi anticiparea bucuriei respective mi se pare de evitat cu orice preţ pe această lume.
18/04/2011 la 11:56 am
Nu mă gândisem deloc la viitorul de după vizavi de bucuria aceea, ci de prefigurarea ei în viaţă fiind, pe pământ, adică ce spui chiar în final. Poate nu mă exprimasem potrivit…
19/04/2011 la 9:44 pm
Am putea spune că e preferabil, totuşi, să fie ca un Abel indignat faţă de o altă situaţie? Bunăoară faţă de fiul cel mare care „eşti mereu cu noi” şi care e indignat din motive mai puţin nobile, pe binele fratelui său. Sau e tot atât de dificil în ambele?
18/04/2011 la 9:41 pm
Scriptura, sau mai bine zis mintea şi sufletul omului puse în faţa ei, lasă în suspensie o paletă foarte largă de posibilităţi aparent contradictorii. Se poate privi dinspre Bine, dinspre Rău, sau de dincolo de ele. Mântuirea, dacă e mai mult con-topire eschatologică în Dumnezeu, poate fi văzută ca un premiu special pentru cei aleşi care s-au trezit că au ales singura Cale (uneori cu supradeterminări omeneşti ale modului şi „tehnicilor” prin care asta se poate întâmpla), iar nemântuirea poate fi doar lipsa acestui premiu, menţiunile nefiind obligatoriu excluse. Pedeapsa poate fi cumplită şi obligatorie, sau doar prin lipsa Binelui mântuirii. Aleşii şi nealeşii nu pot fi complet (ne)vinovaţi de această selecţie divină, sau sunt doar piese dintr-un puzzle cu suflete pe care imaginea nu este cu autocolante, ci cu arhetipuri ineluctabile. Dacă s-a depus o piesă, locul este ocupat şi jocul se termină matematic la momentul completării tablei cu oameni de bine. Poruncile Lui nu pot fi respectate dacă nu ne echipează corespunzător cu ceea ce nu avem din start, acel ceva despre care toată lumea e de acord că avem mare şi permanentă nevoie ca să nu fim demni de ură. Sau pot fi respectate cu suficientă voinţă, ceea ce este de fapt semnul că ni s-a dat deja tot ce ne trebuie ca să fim OK. Dumnezeu este nemulţumit de noi şi reciproc, ne înşelăm aşteptările şi nu ne dăm bătuţi pentru că nu merităm ceea ce primim de la C/celălalt.
Dar cred că, dacă ar fi existat un altfel de final posibil la Cartea lui Iov, evreii l-ar fi descoperit până acum.
17/04/2011 la 9:54 pm
Intr-adevar, sunt un Abel care e deranjat ca i s-a cerut jertfa un Miel si ca fratele meu Cain, care a sesizat mai din dimp nepotrivirea, a fost pedepsit prin robul domnului, ce la picioarele dumneavoastra ma aflu.
Deci rezumand, as vrea sa stiu daca sangele varsat vreodata peste acest pamant nesatul, are vreo logica.
18/04/2011 la 9:53 am
Nu cred că despre logică e întrebarea ta, logica nu hrăneşte direct decât intelectul iar noi avem nevoie de sens. Logica ne poate hrăni dacă-i putem ataşa un sens, altfel e doar un breloc cu lanternă care ne clarifică inutil o mică porţiune mişcătoare din Întregul care ne scapă. Sigur că suferinţa şi moartea, violente sau nu, ar trebui să aibă un sens strâns legat de cel al vieţii. Ce sens ar fi avut continuarea paşnică a acelor vieţi până la capătul natural, sau chiar pentru totdeauna? Cu ce ne-ar ajuta să trăim repetat, de multe ori, o viaţă care în varianta unică nu pare să permită un salt ontologic? De ce era nevoie de jertfă cu sânge cald pentru ca Dumnezeu să fie sigur că încă ne mai păsa de El? Poate pentru că o astfel de jertfă are cel mai înalt cost, viaţa. Sau unul şi mai mare chiar, conştientizarea faptului că viaţa nu are valoare şi sens trăită oricum, că nu ne stă în putere să dăm sens şi valoare nici vieţii nici morţii şi niciunui fel de jertfă, că pentru asta avem nevoie de El. Dacă vrea, sau dacă ne iubeşte, dacă ne acceptă şi nu ne respinge, dacă nu ne uită şi nu ne urmăreşte cu asprime fiecare pas. Nu ne rămân multe variante, poate că singura ar fi ca El să ne devină singurul sens, desigur numai dacă şi El vrea asta. Pentru că, altfel, nimic nu are sens satisfăcător, acum sau în veşnicie. Totul e neclar, în afară de faptul că avem nevoie de El.
18/04/2011 la 7:05 pm
Intr-adevar, logica nu are nicio legatura in ceea ce discutam.
Stii ce dilema am? Daca eu i-as oferi copilului meu intentionat o jucarie despre care sa-i spun ca nu are voie a se atinge de ea. Colac peste pupaza, jucaria, mai este i deosebit de interesanta si i se face reclama en-gros la tv.
Dupa ce, in mod inevitabil, jucaria va fi atinsa si insusita de catre copilas, il voi da afara din casa si voi pune 2 mascati cu 2 „shotgun-uri” la intrare, cu ordine directe de a lua masuri drastice in cazul in care odrasla rebela se va apropia de intrare.
Nu ma multumesc cu atata lucru. Ii voi face viata grea prin orice mijloc la dispozitia mea. Eu ii dictez pedeapsa si blestemele.
Ce copil pacatos….
18/04/2011 la 8:44 pm
Daca ai putea sa-i ierti pe Adam si Eva, poate L-ai putea ierta si pe Dumnezeu. Cine stie?
18/04/2011 la 9:07 pm
Analogia nu funcţionează, nici măcar imperfect – dacă vrei, pot detalia, nu ştiu dacă e nevoie. Nici dacă înlocuim copilaşul cu un adolescent rebel, isteţ şi curios. Sau cu un adult apucat de nebunia vârstei de mijloc, ori cu un bătrânel disperat că nu şi-a trăit „din plin” viaţa până acum. (Mă rog, ar fi trebuit un cuplu de-, sub conducerea incontestabilă a masculului aflat sub papuc.) Înţeleg că nu ai fi făcut la fel regulile, în locul Lui. Exclud scenariul banal în care un comunist frustrat şi nemulţumit de viaţă câştigă lozul de 300 de milioane de euro la 6 din 49… Totuşi, tu cum ai fi proiectat jocul Vieţii?
18/04/2011 la 9:27 pm
@A.Dama
Nu-i iert, pentru ca nu mi-au gresit. Niciunul din cei trei enumerati de tine.
@Agnusstick
Trebuie sa spun pe sleau directia pe care am abordat-o. Eu nu-L atac pe Dumnezeu ci povestile despre Dumnezeu.
Constientizarea binelului si raului i-o atribui ratiunii si constiintei de sine. Omul a „inceput sa moara” atunci cand a fost constient de sine ca individ. Atunci cand creierul i-a permis sa se defineasca pe sine, atunci cand privindu-se in oglindirea lacului si-a oferit un nume, cand a inceput sa aiba limbaj, omul „a cunoscut”, a inceput sa priceapa. Atunci si-a constientizat moartea. Omul este singura vietate ce-si constientizeaza moartea fara sa fie in pericol iminent.
18/04/2011 la 9:45 pm
Atunci e foarte bine, Claudiu. Poate că însuşi Dumnezeu îţi va povesti ceva. Îţi doresc asta, şi de fapt poate că va veni o vreme când tuturor le va povesti El direct ce va crede că e important pentru Aici şi Acum.
18/04/2011 la 10:19 pm
Daca n-ar fi gresit Adam, n-ar fi existat Hitler…
Sigur ca nu lantul acesta te intereseaza.
Nici ca vei cunoaste candva deplin nu te intereseaza.
Dar daca tu ai da raspunsurile celor ce te intreaba pe tine, fara ca macar sa ai acele raspunsuri, oare n-ar atarna greu acest lucru?
Iar Dumnezeu, stiu ca nu putea sa-ti greseasca, insa eu L-am acuzat de mai multe ori, si cred ca mai sunt si altii ca mine… De-aia ma gandeam ca ar fi niste conturi de reglat… fara sa vorbesc eu prea „dereglat”.
18/04/2011 la 10:35 pm
@Agnusstick
Dumnezeu ne povesteste fiecaruia cate ceva, insa o concluzie este sigura: Nimeni nu-L cunoaste cu adevarat.
@A.Dama
„Hitleri” exista peste tot, in regnul animal cat si in cel uman. Noi doar am putut sa avem cunoastere si sa le percepem actiunile. Consider ca Adam nu a gresit atunci ci acum, prin urmasii ce i-a presarat pe Pamant.
In mod personal l-as putea acuza pe Dumnezeu ca mi-a salvat pielea de cateva ori de la moarte, insa altii nu au avut aceeasi onoare.
Eu nu incerc sa trimit Biblia la gunoi, vreau sa dau o sansa adevarului contemporan, pentru ca pe Cel ce va veni nu-L cunoastem.
18/04/2011 la 11:19 pm
Nu cred că e o problemă să nu te încrezi în om, nici măcar în cei care spun că tot ce ştim a fi Cuvânt e venit prin Duhul Sfânt. Dacă nici cu un astfel de Cuvânt nu ştiu oamenii prea bine ce să facă şi cum să creadă, cum ar fi dacă, Doamne fereşte!, urmaşii zeloşi ai lui Adam şi-ar fi băgat prea deseori pana în călimări omeneşti? Dar, dacă chiar dintr-un cuvânt doar uneori inspirat suntem chemaţi să-L cunoaştem, să-L ghicim, să-L reconstituim din pilde şi asemănarea pe care ne-a lăsat-o, atunci chiar asta trebuie să facem, cu orice risc. La urmă, reconstituirea noastră se va confrunta cu El, asemănarea noastră, atât cât am păstrat-o sau regăsit-o, va sta pe acelaşi taler cu noi.
După cum nu cred că e o problemă să încerci să accepţi tot ce ni s-a povestit despre El. E foarte greu asta, şi e foarte important să nu omiţi nimic, fără să te destrami într-o Taină superstiţioasă – dacă El ca fiinţă vie rămâne Sensul, cred că e suficient. Altfel, poţi cădea în capcana de a vedea nonsensul ca Sens şi cuvintele ca idoli în locul Cuvântului întrupat.
24/04/2011 la 6:57 am
Christos a inviat!
27/04/2011 la 9:37 am
Adevărat a înviat!
18/05/2011 la 4:00 am
Acceptati va rog anuntul unui nou blog:http://radoinicolae.blogspot.com/