Vis problematic

Am visat că ajunsesem student la o facultate foarte ciudată (privată, totuşi aparent gratuită, deşi bogaţii erau admişi numai dacă-şi donau personal averile unei mulţimi uriaşe de cerşetori-respingători).

Se studia un singur lucru, o teoremă (sau ecuaţie?) destul de simplă: (1+1+1)+Nx0=1. Nimeni nu ştia exact cum anume se acordau diplomele de absolvire, dar se bănuia că trebuie să asimilezi materia; şi mai era un anunţ la Secretariat cum că studenţii ar trebui să ia aminte că nota la purtare, eliminatorie, se dă cu ajutorul unui sistem ultraperformant de supraveghere în cuget, vise şi simţiri. Inutil să trişezi cu aşa ceva, aşa că mai bine te porţi aşa cum eşti pe când devii – cică te urmăreşte chiar şi acasă, la o bere cu prietenii, când joci rugby sau în vacanţe. (Mai era un singur anunţ, semnat de către suplinitorul ajutorului de prodecan adjunct auxiliar: „Studenţii care sunt convinşi că N= 144 x 10³ sunt rugaţi să nu mai insiste, diplomele nu se acordă anticipat!”)

Existau mai multe amfiteatre, săli, săliţe şi carcere cu recluziune severă. În toate era câte o tablă foarte modernă (cum am văzut de curând la un Colegiu Naţional din capitală), şi care chiar funcţiona la capacitate: era de fapt un ecran, uriaş sau cât o oglindă retrovizoare, oricum conectat la câte un calculator cu Powerpoint. Toată lumea bănuia că există o reţea şi un Server central, dar firele erau prin pereţi şi nu puteai merge pe ele fără să te snopească the body guards, iar studenţii renunţaseră să mai intercepteze mesajele criptate prin care comunicau profesorii, asistenţii şi secretarele. Oricum, farsele erau inutile, pentru că nu mai râdea nimeni când se încurcau cadrele didactice la prezentare.

Că veni vorba de dumnealor, umbla vorba că sunt bântuiţi de o mâncătorie pătimaşă, şi de aceea căzuseră de acord să fie cu toţii rectori. Omul cu afişul era de fapt simplul administrator-mecanic-şef-instalator-helpdesktetrisian, iar funcţia din care semnase fraudulos era inventată (inutil) pentru a inspira autoritate. Însă studenţii erau şi ei împărţiţi în tabere şi bisericuţe (mai ales cei care stăteau la cămin şi în gazdă nu-i înghiţeau deloc pe copiii de bani gata, proprietari de apartamente şi chiar maşini decapotabile). Existau căsătorii mixte şi prietenii fără frontiere, dar toate erau nefericite şi sfârşeau rău, uneori cu exmatriculare.

Pe ecranele de care v-am spus erau afişate lungi demonstraţii, axiome, leme, teoreme ajutătoare, corolare colorate etc. Adică nu toate literele, cuvintele şi paragrafele aveau aceeaşi culoare. M-am dumirit de ce, când am văzut că studenţii erau obligaţi sau puteau alege să poarte nişte ochelari speciali, cu filtre colorate, care îţi ascundeau anumite semne şi te lăsau să vezi altele. Am văzut că erau şi studenţi care se credeau şmecheri (sau erau pur şi simplu curioşi?), şi schimbau între ei ochelarii, ba chiar mai ascundeau câte o pereche prin ghiozdan, ca să aibă cum să fenteze sistemul dacă se hotărau să frecventeze şi alte cursuri. Asta era posibil, deşi după admitere te trezeai gata repartizat la câte o sală.

În mod evident, studenţii nu aveau un nivel uniform de dotare naturală. Unii păreau depăşiţi de cerinţele studiilor superioare şi plângeau în hohote că nu pricep nimic şi n-or să ia diploma, alţii ieşeau de la cursuri dansând, cântând şi declamând poeme inspirate de materia predată, prin colţuri pândeau găşti de metalişti dubioşi şi clarvicioşi, se formaseră frăţii selecte care studiau şi dezbăteau separat la simpozioane transmise în direct pe Net, ba chiar am văzut şi un miting feminist aproape paşnic. M-a impresionat grupul de rugăciune al studenţilor temători şi nesiguri – mulţi râdeau de ei, pentru că stăteau mereu cu mâinile împreunate şi nu puteau lua notiţe (totuşi, bănuiesc că aveau reportofoane sau memorie vizuală).

M-am trezit înainte să-mi susţin lucrarea de diplomă.