Ozzie, bună!

Sunt foarte bine dispus… Am avut un început de zi tonic. În apropierea staţiei de metrou am dat peste un om care mi-a dat speranţe – iraţionale, desigur. Era un ţigan între două vârste, îmbrăcat sărăcăcios, cu un desuet cojoc din piele întoarsă (alindilin, cum se spunea pe vremea când se produceau din belşug, inclusiv la Orăştie) ros şi cam strâmt, cu pantaloni de trening şi adidaşi scâlciaţi, cu o căciuliţă trasă bine de tot peste urechi. Tocmai îşi instala buticul într-o zonă intens circulată, dar ferit de ochii poliţiştilor şi câinilor comunitari flămânzi. Pusese o pancartă-sandviş cu inscripţia „Repar fermoare şi pun capse”, în faţa unei măsuţe cu o valiză doldora de scule şi cutiuţe de plastic. Nevenindu-mi să cred ce noroc dăduse peste mine, l-am întrebat dacă poate să-mi repare pe loc un fermoar şi cât costă. Coincidenţa incredibilă făcea să am la mine obiectul muncii lui, pe care urma să îl înlocuiesc cu mari complicaţii la un croitor. Totul s-a rezolvat în cinci minute şi a costat 5 lei, şi între timp am şi vorbit cu ţiganul. Iese pe stradă numai toamna şi iarna, pentru că în rest oamenii nu prea se înghesuie să-şi repare fermoarele. Face meseria asta din tată-n fiu – îmi pare rău că nu l-am întrebat dacă a transmis-o sau nu mai departe. Câştigă câteva sute de mii pe zi (zeci de lei pe stil nou) şi a încercat să obţină autorizaţie în regulă, dar i s-a spus că nu se poate, din cauză că nimeni nu ştie ce impozit ar trebui să plătească şi ce ar trebui să scrie pe bucata de hârtie oficială. Ca atare, câştigul lui rămâne la bunul plac al poliţiştilor care-l amendează sau nu.
Cum aş fi scris pe când eram la şcoală, sunt mândru că în ţara mea mai trăiesc asemenea oameni. Mă refer la ţiganul care repară fermoare pe stradă, iarna, în loc să cerşească pe căldură, în Spania.