Lavă prin vene

„Isus le-a răspuns: Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar dela început n’a fost aşa.”

Stă cineva acum pe scaunul lui Moise? Apostolii şi evangheliştii, Părinţii Bisericii, teologii şi cărturarii, fundamentaliştii la concurenţă cu isusiştii – sau nimeni? Toţi îngăduie ceva şi ar interzice altceva – şi toţi zic că ştiu ce a vrut Dumnezeu tot timpul, iar noi n-am fost pregătiţi să înţelegem şi să acceptăm. Am scăpat de  împietrirea inimilor noastre, putem vrea ce a vrut şi vrea Dumnezeu? Putem confunda împietrirea inimii cu radicalismul rigid, inapt să se lase învins de Dragoste? Nu ar însemna asta că inversăm cu totul sensul împietririi? Împietrirea noastră ne-a ascuns (ne ascunde?) adevărata Dragoste. Nu cumva e mai periculoasă împietrirea în libertatea dragostei cu orice preţ, confundată cu viaţa Duhului?

Anunțuri

6 răspunsuri to “Lavă prin vene”

  1. bloglobalta Says:

    La prima citire am interpretat asa: impietrirea inimii e o stare in care ajungi aproape involuntar, din instinct de conservare/aparare in fata absurdului vietii; radicalizarea apare ulterior cand mintea este mai „odihnita” si reuseste sa evalueze noua stare (cea de impietrire) incercand sa-i dea substanta in speranta ca va putea deveni o solutie de durata in locul celei fragile a credintei progresive.
    In ultima propozitie mi-ai incurcat putin socotelile; ai echivalat radicalismul cu impietrirea in libertatea dragostei incheind astfel prin particularizare un cerc ce parea prea larg deschis. Vesnicul conflict interior creat de lipsa unor granite clare trasate libertatii…

  2. Camix Says:

    Hmm, mie mi se pare că împietrirea inimii e văzută ca nefiind o semnătură tipică (doar) a radicalismului rigid, ci și a revendicării dreptului la libertate (în dragoste) (cum fusese și pe vremea lui Moise, unde din pricina dorinței de libertate se separau). Dacă ar fi să dau exemplu foarte concret, ceea ce am în cap citind asta e că prima ar putea fi a kind of fundamentalism vs carismatism. Sper să nu greșesc prea mult, dar mă corectez(i).

  3. Agnusstick Says:

    Nici nu mai ţin minte de unde am pornit… Oricum, sunt atât de multe gânduri în jurul versetului, încât ar fi trebuit să scriu câteva pagini de întrebări. Unele care sugerează şi altele care cer un răspuns. Azi, de exemplu, am impresia că aş fi putut să plec de la faptul că 60% din populaţia Franţei este de acord cu legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, sau mă rog, ce au eile. Dar ieri cred că plecasem de la alt set de gânduri, ascuns până la urmă în întrebările pe care nu le-am mai pus foarte clar, ci printre rânduri. Sau pe care le-am păstrat pentru mine – fără folos, desigur că nu am ce face cu atâtea întrebări. Deci, în primă aproximare, Camix a nimerit-o mult mai bine decât Sam. Şi asta pentru că cred că absurdul este doar măsura inversă a capacităţii noastre de a găsi sensuri şi a ne agăţa de ele.
    Pe mine mă şochează importanţa şi consecinţele permanent escamotate ale versetului, chiar manevrat cu armura exegetică cea mai avansată şi făcut să spună numai ce ne convine la inimioare şi minţişoare. Mie îmi pare a spune câteva lucruri esenţiale.
    Primul ar fi că dragostea trebuie să fie o formă uşoară de credincioşie, forma cea mai gravă fiind Jertfa. Polii acestui continuum sunt, ca orice poli, opuşi: afectul, simţirea, sentimentul, lichefierea inimii versus contra hotărârea nestrămutată, voinţa rece şi învingătoare, cenzura care taie scurt franjurii inimii zburdalnice, raţiunea care ştie că polii se pot suprapune programatic şi nu prin atracţie naturală. Nu libertatea îi poate face să vină unul spre celălalt, ci Harul ca forţă supremă a Universului.
    Al doilea ar fi că Revelaţia s-a adaptat inimii omului, cu ştirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu. O fi fost Moise cel mai blând om de pe faţa Pământului la un moment dat, dar acest lucru a avut consecinţe în Lege. Ce se poate spune despre Dumnezeul care l-a lăsat să o „îmblânzească”? Oare Dumnezeu l-ar fi ales în locul lui Moise pe Cristian Ionescu, dac-ar fi fost atunci available for the task? Aş vota mai degrabă pentru Marius Cruceru sau Alin Cristea (deşi cu ultimul femeile ar fi dus-o mult mai greu o bună bucată din Istorie). Dar mai interesant e că omul nu a profitat deloc de pe urma tratamentului delicat. Timpul a trecut, şi împietrirea inimii omului nu s-a clintit. Ba chiar s-a accentuat îngrijorător. De ce? Păi în Eden inima omului devenise atât de rece şi de ţeapănă, încât a fost de ajuns să vină primul Şarpe ca să-i spulbere credincioşia, în condiţiile în care dragostea pentru Dumnezeu era toropită de monotonia paradisiacă. Dar, cu trecerea timpului, omului i-a pierit şi rudimentul de dragoste pentru Dumnezeu, apoi şi-a ajustat dragostea pentru semeni după criterii toxonomice, iar credincioşia în general a primit un facelift cu tone de raţionamente convenabile. În Eden a lipsit mai multă dragoste, sau mai multă credincioşie? Nu cred că pot fi separate, se aprind una de la cealaltă. Dar Dumnezeu nu a lăsat Edenul fără de Şarpe, tocmai pentru că Omul biunic era dator să adore Creaţia aşa cum e, şi pe Creator aşa cum avea chef să li se arate. Omul sub papucul dragocredincioşiei nu avea de ce să stârpească Şarpele, ci avea de ce să-L slăvească pe Dumnezeu pentru că găsise cu cale să nu facă Omul după chipul unei târâtoare care are tot timpul ceva de comentat. Omul din Eden, împietrit în credincioşie, ar fi trebuit să mai poată iubi Şarpele, mai ales după ce acesta l-ar fi muşcat, l-ar fi scârbit sau decepţionat cumplit, sau ar fi devenit un permanent pericol prin tot felul de sâsâieli veninoase. Puneţi-o pe Eva în locul Şarpelui după câţiva ani de matrimoniu şi avem modelul alcătuirii pe care a unit-o Dumnezeu prin dragocredincioşie. Dumnezeu nu l-a unit pe Adam cu Şarpele, dar un Adam cu adevărat 2iubitor ar fi păzit-o mai bine pe Eva de Şarpe şi viceversa (dat fiind că Eva o căuta cu lumânarea!). Mai departe, rezultă (nu mă mai întrebaţi cum, că am divagat deja hăt departe de ce intenţionam să spun) că credincioşia nu implică îndepărtarea şi uitarea aseptică a răului, ci îmblânzirea lui prin dragoste (absurdă) şi determinare implacabilă, astfel încât să-l recunoaştem ca aparţinând Creaţiei – numai astfel dragostea şi credincioşia faţă de Creator îşi păstrează sensul. Un sens tragic şi care îşi este propriul izvor şi ţel.
    Al treilea lucru ar fi că spusele lui Isus despre Moise planează ameninţător asupra celor care au avut un cuvânt de spus după Înălţare. Dumnezeu a venit în persoană şi a spus ce şi cum. Ştiţi din vechime… dar Eu vă spun… De acum nu ne mai putem raporta cu nonşalanţă şi încredere deplină la oameni, fie ei profeţi sau sfinţi cu IQ peste 135. Oamenii sunt prea lesne marcaţi de împietrirea inimii când gheţarul credincioşiei a crescut după ultima glaciaţiune. Sau de lichefierea inimii, când zăgazul credincioşiei e în revizie tehnică după inundaţii. Oamenii sunt bipolari şi extremităţile le sunt atrase brownian de ce mai pluteşte alături de ei prin Creaţie.
    Al patrulea lucru este că devine obligatorie o neliniştitoare nesiguranţă cu privire la partea care revine omului din transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. Dacă Dumnezeu l-a lăsat pe Moise să-şi pună amprenta pe Lege, de ce nu l-ar fi lăsat pe Iosua să-şi mobilizeze corespunzător trupele contra canaanenilor? Dacă Dumnezeu a permis ca tot felul de lucruri omeneşti să se strecoare în Revelaţie, tot El probabil că ne-a dat voie să ne minunăm de indiciile că aşa ceva s-a petrecut. Apoi l-a trimis pe Fiul Său să pună lucrurile la punct, să-L arate pe Dumnezeu oamenilor odată pentru totdeauna, să dovedească faptul că dragostea unită cu credincioşia sunt posibile pentru om, prin Har.
    Concluzia, ca de obicei: avem foarte multă nevoie de Har!

    • Agnusstick Says:

      Se pare că la Lucrul nr. 2 mă apropii cumva deCamix. Din păcate, aparenta asumare tragică a absurdului ne apropie periculos de existenţialiştii necreştini. Ei, şi?

    • bloglobalta Says:

      ok, ok ma dau batut
      ca sa ma scuz (ce patetic sunt) eu am ignorat complet sursa meditatiei aka versetul cu (im)pricina(tii) si am luat-o filosofic-frumos pe aratura.
      oricum am prins ideea acum

      • Agnusstick Says:

        No harm done, nu-i nevoie de scuze! Mie îmi place şi Simfonia Patetică a lui Tchaikovsky, bietul (de mine!), şi Pathé Marconi şi multe alte chestii patetice, fiind intense. Chestia pe care ai făcut-o e un fel de docta ignorantia, care iarăşi îmi place pe partea de ignore şi mă înalţă prin umilire pe partea de doct-orare iac(t)a humanum est.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: