Poezie pierdută

Trăia în iazul acela un ţipar
Mare cât un vapor
Aproape legendar.
Dar
Pe cât de lung
Şi din ce în ce mai gros
Era trupul cel lunecos
Pe-atât
I-era capul
De redus
Ca un bob
De strugure
Atârnând în sus.
Şi tot precum la acel bob
I se străvedeau
Papile, apeducte, lobi
Şi-ncă nenumărate
Da, nenumărate
Formaţiuni nervoase.
Multicolore, da
Multicolore și sclipicioase.
Atât de multe
Că nu o dată
Eram cuprinşi de pizmă
Nedeterminată.
Poate de-aceea
Poate din alt îndemn
Teluric
Ne-am propus să-i topim
Capul
În acid sulfuric.
Erai atâta de frumoasă
În rochia ta neagră
De mătasă
Ai adus acidul fumant
Într-un mojar
Portocaliu
Erai atât de drăgăstoasă
În rochia ta albă de mătasă
Încât n-a bănuit
O, nu, n-a bănuit
Când i-ai înfipt
Capul
Sferic
În acid.
O, cum s-a ridicat
Imensul trup
De ţipar, nefolositor
Acum
Şi perpendicular!
Şi-a început să se prăvale
Iar noi alergam care-ncotro
Căutând
Scăpare.
Până când ne-am oprit
Într-o îmbrăţişare.
Iar el
Fulgerând
Rece
Din solzii de faianţă
A căzut la zece centimetri
Distanţă.

(Nu ştiu de cine e poezia, bănuiesc că de Leonid Dimov, şi nu ştiu ce titlu are. Mă chinui să fac rost de opera lui completă, dar deocamdată nu am reuşit. Am descoperit-o prin Nicu Alifantis, a cărui melodie pe aceste versuri mă bântuie şi acum. Se întâmpla acum 35-37-39 de ani, nu mai ţin minte decât că eram adolescent. Nu ştiu de ce nu am auzit melodia asta niciodată la radio, nu am CD-urile lui Nicu Alifantis. Poate pentru că un adevărat artist are lucrări pe care le ţine numai pentru sine? Dacă ştiţi despre ce poezie e vorba, v-aş fi recunoscător să-mi spuneţi, pentru că am reconstituit-o din memorie. Şi memoria…)