Communio crăciunensis

Yahoo Mail a cedat, sau poate se reface după atacul zorpienilor – cert e că nu mai am altă soluție decât să sper că veți citi aici, toți cei cărora aș fi vrut să vă urez să trăiți din plin bucuria Crăciunului știind că, într-un anumit fel de comuniune care pentru mine este mulțumitoare și pentru care sunt mulțumitor, fac tot ce depinde de mine ca să mă bucur împreună cu voi.
Fie ca, poate de Crăciunul ăsta, să aflăm secretul Pruncului prin care Dumnezeu a căpătat carne omenească pentru ca noi să avem gust din și de dumnezeire.

Anunțuri

Amintiri (amysticate) din copilărie

Pentru A. Dama, cu încredere:

Ton-sur-ton

ATENŢIE! ACEST ARTICOL NU ESTE DESPRE Iosif Ţon!!!

Privighetoare sură pe fond gri-souris

(Pentru crâng, porniţi-le pe toate simultan! Pentru colivie, una câte una.)

BirdSong Radio

MIT

Totul a fost întrerupt deoarece
Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga în seamă.
Nouă însă ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.

Tonsure

Ton

Atenţie! Părinţi!

Ieri am avut cea mai drăguţă liturghie de când mă ştiu… Şi una dintre cele mai zăpăcite. A făcut-o aşa o mogâldeaţă de băieţel de vreun an şi câteva luni, blonduţ, vesel şi plin de energie. De mers mergea chiar prea bine pentru puterile lui taică-său, care încerca să-l urmărească prin biserică fără să-i dărâme pe credincioşii mai anchilozaţi. Dar înţelepciunea familiei s-a arătat în faptul că maică-sa s-a aşezat în primul rând. Altfel, nu garantez că nu l-ar fi scăpat până la urmă în altar, deşi uşiţa stă închisă mai tot timpul – dar nu cred că era o problemă. Alergatul ca alergatul, dar eu unul am pierdut contactul cu închinarea din momentul în care puştiul a pus ochii pe o fetiţă cu vreo 5-6 ani mai mare ca el, cu părul castaniu foarte lung şi mătăsos, care se aşezase imprudent pe scăunelul de rugăciune de sub statuia Mântuitorului răstignit. Piciul s-a dus glonţ la fetiţă şi a îmbrăţişat-o cu mare drag, apoi a început să o mângâie pe păr foarte vesel. S-a aşezat, adică s-a trântit lângă ea, deşi încă nu-i făcuse loc, şi a continuat să o admire, privind-o cu nesaţ de la vreo zece centimetri. Din când în când, se mai uita spre taică-său cu un zâmbet radios, de parcă… mă rog, uite, am găsit-o! Copila era pur şi simplu împietrită, neştiind cum să reacţioneze. Până la urmă, tot foarte vesel, şi-a continuat incursiunile exploratorii spre zona altarelor, cu dese ruperi de ritm (probabil ca să-l obosească pe bietul său părinte, deja excedat). De vorbit nu vorbea decât cu „bebe”, „mami” şi „tati”, restul comunicării se făcea prin râs şi zâmbet.

Altceva nu mai ţin minte, decât că se mai uita din când în când şi la mine, bineînţeles tot zâmbind larg.

Unde eşti, Adi?

Adi, alias Adrian Arvunescu, este un comentator creştin plin de râvnă de pe blogul lui Marius Cruceru. Eu îl asemăn lui Natanael, dar până când râvna lui nu va fi dublată sau (poate mai rău) înlocuită de înţelepciune, cred că Marius nu a dorit să-i facă reclamă, pentru că blogul lui Adi foloseşte un limbaj „necreştin”. Se poate, nu contest. Noroc că sufletul are şi altfel de limbaje. Îi doresc mult har, râvnă, iubire şi înţelepciune, într-o combinaţie pe care nu cred că oamenii sunt chemaţi să o evalueze, ci să o folosească, păstrând ce este bun. E o diferenţă… pentru că după evaluare obligatoriu se şi filtrează, nu se ignoră.

Publicat în A fi copil. Etichete: . 21 Comments »

Decimare la cerere

1.2. Să mă joc

3. Copiii (dar nu am să încerc asta chiar azi, tirania lepşei are o limită!), mai ales cei trişti şi singuratici

4. Să mă uit la documentare despre animale, plante şi locuri exotice

5. Să stau la soare în-grădină-cu-ochii-închişi-şi-creierul-zumzăind-o-melodie-fără-versuri-de-parcă-tocmai-ar-fi-plecat-poştaşul care mi-a adus pensia

6. Mâncarea chinezească foarte picantă şi cu denumiri ciudate fără vreo legătură cu gustul sau aspectul (mă omor după vinetele cu aromă de peşte, pentru că nu au deloc aromă de peşte, ci sunt dulci-caramelizate-iuţi-sărate şi cu mult usturoi, iar de arătat arată ca o dulceaţă maro de nuci verzi mari şi lungi ca nişte sardele)

7. Tractoarele foarte vechi ascunse prin şoproane, caii, măgarii, raţele, veveriţele, cangurii, hipopotamii, delfinii, balenele ucigaşe, mangustele, buburuzele, koala, orice pasăre cântătoare, căprioarele şi cerbii, lupii, pisicile sălbatice şi cactuşii

8. Locurile tainice de prin ogrăzi, case şi grădini, pe sub stânci şi poduri de piatră, după colţuri, pe acoperişuri

9. Muşchiul verde şi florile foarte mici, la care trebuie să te uiţi de aproape

10. Plantele de tot felul crescute prin crăpături, între pietrele zidurilor, copacii care par să crească din stâncă şi iarba hrănită cu praf şi ceaţă

Primă (Bonus, Supliment, Coroniţă):  Lumina Lunii amplificată de mare. Să cumpăr (când sunt deprimat) tot felul de scule, şuruburi, aparate de măsură şi substanţe care nu-mi sunt absolut deloc necesare dar mi-ar plăcea să-mi trebuiască pentru că ar însemna că fac ceva util şi complicat. Să citesc romane poliţiste cu detectivi particulari singuratici. Să fiu singur când am chef. Să nu fie umezeală când e frig.

Matei 18 — Întrebări (2)

5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Oare ce fel de copilaşi se aflau în apropierea lui Isus şi a ucenicilor Săi? Probabil din cei mai umili, săraci, poate chiar orfani, fără învăţătură…
Credeau în El… Cum poate crede un copilaş, când credinţa e ceva atât de mare, de greu, de complicat, de înalt, de necuprins? Ştiau ce ar trebui să creadă şi ce nu? Oare cunoşteau scripturile, oare erau învăţaţi de cineva? Posibil, dar erau doar nişte copii, nu puteau înţelege mai mult decât nişte copii, nu puteau şti foarte multe detalii, nu-şi puteau pune foarte multe întrebări. Dacă auziseră scripturile, dacă li se vorbise de Mesia, asta fusese de ajuns ca ei să creadă că Isus era Acela care trebuia să vină, care să aducă ostroavelor vestea cea bună.
Vestea cea bună? Cât de puternic poate simţi un copilaş apăsarea păcatului, teama morţii, durata veşniciei? Ce este păcatul într-un copilaş? A simţi sau a face ceea ce i s-a spus că nu e bine. Dacă i s-a spus. Sau dacă simte singur că nu e bine, pentru că toţi avem Legea în inimă şi pe buze, de la început.
Dar Isus spunea tuturor celor pe care îi vindeca să nu spună mai departe. Oare le spunea copiilor că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Oare ei asistaseră la minunile Lui? Sau poate că, pur şi simplu, simţeau. Copiii nu pot păstra secrete, dar pe ei nu îi crede nimeni, cu atât mai mult când spun “L-am găsit pe Mesia, Fiul Celui Preaînalt!”. Ce ştiu copiii? Nu ştiu, dar cred… ce nu crede nimeni.
Dar, dacă ne gândim un pic, oare nu chiar TOŢI oamenii am fost, vor fi, asemenea acelor copilaşi? Nu chiar, pentru că, dacă Legea o avem cu toţii de la început, despre Mesia nu ni se spune tuturor, deci cum am putea crede în El? Atunci, de vină suntem tot noi, toţi cei care nu spunem despre Mesia tuturor copiilor aflaţi la îndemâna noastră. Deci toţi suntem vinovaţi, e vai de noi! Pentru că ne vedem de tot felul de treburi, în loc să umblăm în toată lumea după copilaşi, să le spunem despre Isus, dacă părinţii lor nu le spun la vreme. Sau nu îi convingem pe adulţi că trebuie să se facă din nou copii, şi să creadă în El! Prin noi toţi vin prilejuri de păcătuire, pentru că nu facem tot ce depinde de noi, sau chiar facem mult, mult mai rău, şi-i ducem la păcat pe copii, arâtându-le ce facem noi, care nu mai suntem copii, deşi am putea şi ar trebui să ne facem. Vai de noi, şi vai de lume!
Ce facem dacă ceea ce ne duce la păcat nu este vizibil, nu se poate amputa, scoate, lepăda, sau este unic, fără pereche, indispensabil vieţii? Creierul, de exemplu? Inima? Oraganele sexuale nu au nici o importanţă, liniştiţi-vă, fără creier şi inimă nu pot duce pe nimeni la păcat, doar, eventual, la epuizare. La fel pancreasul, splina, diverse organe şi glande ne-pereche. Poate măcar o parte din suflet — dacă admitem că locuieşte în inimă şi creier — se poate lepăda, prin lobotomie, ablaţie, protezare… Oricum, n-am auzit pe nimeni să predice lepădarea fizică, palpabilă, vizibilă, chirurgicală. Am auzit însă de o sfântă care chiar şi-a scos ochii. Mai mult nu ştiu, dar nu cred că a reuşit ce şi-a propus pentru viaţa aceasta, după câte am auzit despre diavol. O deplâng, pentru că bănuiesc că a suferit nu numai fizic, şi cred că nu mai era copil când a făcut-o. Poate trebuia mai întâi să-şi scoată un singur ochi, şi să vadă ce se întâmplă? Foarte probabil ar fi urmat al doilea. Sau poate sunt eu prea puţin copil? Dar cine dintre noi crede că, indiferent ce s-a întâmplat în mintea şi în viaţa ei după aceea, va fi aruncată în focul gheenei?
Versetele 5+8+9, împreună cu altele care vorbesc de cum se unesc doi oameni într-un singur trup, se pot citi într-un mod foarte surprinzător, ca şi cum ar fi gândite pentru cei divorţaţi care au un copil. În orice caz, şi pentru aceştia…

%d blogeri au apreciat asta: