Asperges me

Priveşte
Sângele care-mi curge
Scrâşnind din vene
Precum carnea topită
Ca
Să
Mă
Oblige să am
Suflare de viaţă
Răcorindu-mă
Ca
Să
Nu
Ajung un abur sublim
Ia o aspirină
Spune
Celălalt
Să curgă totul
Lin
Ca să uiţi că eşti
Duh
Condensat
Strecurat
Prin canalele cărnii
Îngrijeşte-mă
Eva
Tu nu ai vrut
Să mai iei
Aspirine

E LUNI!!!

Cum să aplicăm tratamente fidele durerii

Firma NYCOMED, probabil în pregătirea lansării unui lanţ de farmacii destinate creştinilor fideli dolorismului, desfăşoară un percutant program publicitar în policlinici, profitând şi de aglomeraţia cauzată acolo de tot felul de viruşi.

Ce ne oferă aceşti adevăraţi prieteni ai credinţei? Un tratament în două faze, foarte uşor de aplicat fără niciun fel de asistenţă duhovnicească sau medicală.

Astfel, pentru a ne bucura de nici mai mult nici mai puţin decât de 8 ORE DE DURERE musculară sau articulară neîntreruptă, relaxându-ne în tot acest timp (deoarece efectul nu necesită efort suplimentar), este suficient să ne aplicăm un plasture! Atenţie, este vorba de PLASTURELE ROŞU. Simplu de reţinut.

Câteva explicaţii farma-copeici ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă.

Plasturele-minune (iată, există minuni în zilele noastre!) se aplică pe cap, într-o regiune cât mai cheală, având grijă ca suferindul să-şi păstreze facultăţile vizuale intacte. În clipa următoare, saicina şi glycol-salicilatul încep să dea naştere la dureri ameliorate, precum şi la fenomenul de disc-om-fort (voi contacta firma producătoare pentru elucidarea acestuia din urmă – cred totuşi că e vorba de întărirea senzaţiei de rotunjime, de plenitudine omenească din cauza durerii; este exclus să fie de fapt o greşeală de tipar, disconfortul ar putea apărea doar la slăbirea suferinţei, deci nu e cazul). Ce este şi mai minunat e faptul că, deşi plasturele e local, durerile apar în toată regiunea musculaturii, articulaţiilor şi tendoanelor (vă daţi seama, ce extaz pentru creştinii culturişti…). Trebuie însă respectată cu stricteţe contraindicaţia evidentă de aplicare în regiuni desecrate, întinate, ruşinoase: plasturele nu dă dureri în aceste zone penibile. În schimb, zona sacro-sacrată şi ceafa, mai ales (nu ştiu exact din ce motive, poate fiind diametral opusă frunţii), suferă intens.  Ca un bonus malus, superba realizare farmaceutică oferă şi căldură, fierbinţeală, agitaţie pur spirituală (ştiut fiind faptul că telefoanele fierbinţi şi chatul impur sunt odioase grupului-ţintă).

Dar asta nu e totul! Aceeaşi firmă vine cu un alt plasture, PLASTURELE ALBASTRU, ce se aplică imediat după încetarea celor 8 ORE, da, 8 ore pline de arsură, la capătul cărora suferindul se simte uşor traumatizat, dar nu vrea să cedeze!

În mod cu totul incredibil, acest al doilea plasture face ca durerea să se conserve, îngheţând la intensitatea plasturată anterior!

Nu ştiu ce s-ar mai putea spune, decât că am impresia că cererea va depăşi cu mult oferta, deoarece suntem o ţară extrem de creştină şi ne perfecţionăm continuu. Dar pentru astfel de minuni, nu văd de ce nu am reveni la sănătosul nostru obicei de a ne lăsa sacoşa la coadă pe timpul nopţii.

Scenariu cu plăcere

2012. Nibiru şi-a făcut efectul. Tot Pământul este pârjolit, zguduit de cutremure, înecat de inundaţii catastrofale care au ras oraşe întregi, uraganele sunt zilnic peste tot. Mada şi Ave sunt singurii doi oameni care au scăpat de la prăpăd, ascunşi în crăpătura unei stânci…

1) Mada este lesbiană, Ave este homosexual. Se vor sacrifica pentru salvarea rasei umane, hotărând să aibe copii împreună. Sau nu, pentru că nu se iubesc…

2) Mada este tatăl Avei. Sunt creştini (habotnici, ar spune unii). Rasa umană va pieri? Nu, dar Mada se va sinucide după ce Ave va avea al doilea copil (un băiat şi o fată). Ave, după ce copiii îi vor fi făcut primul nepot. Creştinii se sacrifică mai spectaculos. (Erau posibile şi alte variante, care implicau o mamă, dar din cauza unei înjurături foarte uzuale în filmele din ziua de azi, şi anume “you crazy m…r”, am preferat-o pe aceasta, ca să fie totul mai curat-murder.)

3) Mada şi Ave sunt fraţi, ambii gay. Rasa umana mai bine ar pieri… Dar nu, ei se sacrifică, deşi nu se iubesc (romantic vorbind), deşi-la-pătrat sunt fraţi (dar nu se iubesc nici ca fraţi).

4) Mada şi Ave sunt de acelaşi sex, dar numai unul este gay. Acela îl violează pe celălalt, în mod total inutil, dar satisfăcător. Cel violat constată că nu a fost chiar neplăcut, şi devin un cuplu sudat de vânători-culegători fără urmaşi.

În primele trei scenarii omenirea are o şansă, şi nu este nevoie de iubire romantică, de suflete pereche, love-love-love, ci de sacrificiu. Dar de ce să te sacrifici fără iubire? Pentru cine să te sacrifici? Are sacrificiul fără iubire vreun rost? Nu cred că ştie nimeni, deocamdată. Te poţi sacrifica pentru ceea ce ar fi trebuit să fii, dar nu eşti, în speranţa că vei deveni. Asta fac şi călugării, pustnicii, pelerinii, autoflagelanţii, stâlpnicii… Asta ar trebui să facem toţi? 2012 se apropie…

Culmea pocăinţei

Oare de ce sunt atât de supăraţi pocăiţii pe cei mai păcătoşi decât ei?
Logica pocăinţei depline poate că ar trebui să fie „Sunt atât de păcătos, încât nimeni nu e mai jos decât mine”. Din păcate, nu se poate împlini cu adevărat aşa ceva, pentru că ne-am apropia prea mult de Dumnezeu, care este Maximul Absolut – Cel care nu poate fi mai puţin decât este. Dacă am ajunge la rădăcina pocăinţei – asumându-ne minimul de sfinţenie – am semăna, deci, surprinzător, cu El – căci nu am putea fi mai puţin sfinţi decât suntem. Deci trebuie să ne împăcăm cu ideea că sunt alţii chiar mai păcătoşi decât noi, oricât ne-am pocăi! Dacă sunt vrăjmaşi ai Lui, poate că îi urăşte, poate că nu mai au nici o şansă, poate că le va spune că sunt pui de năpârci. Dar dacă sunt cu mult mai păcătoşi decât noi şi dintr-o dată îşi dau seama, pocăindu-se „de acolo”, din apropierea minimului absolut al sfinţeniei? Poţi iubi pe cineva care este sau va fi peste o clipă mai aproape de Dumnezeu decât tine? Poate afundându-l şi mai tare în păcat, de unde ar putea ţâşni în lumină alături de îngeri? Sau aducându-l mai aproape de tine…

Misericordiam volo

Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!

Delirul ca normalitate

Mintea şi sufletul nostru au o capacitate puţin înfricoşătoare de a transforma normalitatea în delir. Sentenţios, dar neplăcut de adevărat, şi din ce în ce mai des vizibil în jur – pentru mine, cel puţin. Se poate delira în absolut orice domeniu: politică, pictură, muzică, dragoste, credinţă, chiar şi raţiune… Poate de aceea îmi place atât de mult să fiu schimbător, să mă hrănesc cu adevărul de sub ochi şi să vânez altul – în consistenţă şi consecvenţă, dacă nu eşti încă Isus, te paşte o mare primejdie.
Ne jucăm cu vrabia realităţii sau cu stăncuţa fantasmei, dominându-le, lăsându-le să se mai zbată puţin, să mai dea un pic din aripi, dar le prindem din nou în colţi şi în gheare, din ce în ce mai hotărâţi să nu le lăsăm să scape, dar nu prea doritori să ne hrănim totuşi cu ele – poate că asta ne-ar şoca. Prea târziu vine uneori salvarea bietelor păsări, căci, dacă nu intervine nimeni să ni le smulgă, e puţin probabil să le dăm drumul – ca să ne întoarcem la pâine şi apă.
Şi la mângâierea Stăpânului, care ne iartă de fiecare dată, vindecând şi viitoarea noastră pradă.