Carisma dogmatismului difuz

E uneori şocant să vezi că foarte mulţi creştini au profund înrădăcinată tendinţa spre un dogmatism irezistibil, chiar şi (dar nu mai ales) când dogmele nu s-au proclamat încă, din lipsă de teologie clară (nu şi coerentă, e exagerat). Ne e mult mai uşor să ne ştim separaţi decât alături de „ceilalţi”, chiar dacă setul de criterii nici măcar nu impune o separare, chiar dacă ne evaluăm criteriile cu părtinire pătimaşă, chiar dacă valorile altora ne sunt compatibile dar, poate deocamdată, neprioritare.
Libertatea de a crede ce ţi se potriveşte mai bine din noianul de adevăruri moarte nu pare să facă parte din libertatea la care te poate duce doar Adevărul cel viu. Tensiunea dintre Adevăr şi Dogmă e insuportabilă tocmai din pricina libertăţii? Cum şi când am putea afla libertatea, dacă singura cale bună e cea îngustă – poate doar după trecerea prin Poarta cea strâmtă, dincolo de care e mântuirea, libertatea totală. De a face? De a fi?
Soluţia e simplă: facem din credinţele noastre dogme, individuale sau instituţionale, devenind liberi să judecăm totul de la înălţimea adevărului posedat, având alături Adevărul care ne priveşte îngăduitor şi aprobator. Sau cel puţin aşa ni se pare. De ce nu ar fi chiar aşa? Pentru că, dacă ne-am uita în jur şi am încerca să înţelegem toate cazurile în care alţii pot avea aceeaşi impresie, Adevărul ar putea deveni antidogmatic, iar noi ne-am dilua insuportabil.

Simplificare I (iulie 2010)

Dogma necesară şi suficientă: Mântuitorul Isus Cristos este Dumnezeu, Fiul Celui Preaînalt, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl cel atotputernic, veşnic, viu şi adevărat.
Studiul continuă.

Publicat în Dogmă. 2 Comments »
%d blogeri au apreciat: