Nu mai are rost!

(Very old stuff – Teleios period…)

Modificat; publicat iniţial la 12 noiembrie 2008

Tocmai ce am descoperit blogul Pătrăţosului, de fapt am citit chiar acum un articol despre Iov. Nu pot să-mi iert faptul că m-am apucat de blog, fără să caut mai întâi dacă nu cumva există cineva care a spus tot ce-mi trece mie prin cap, mai adânc, mai intens, mai bine şi mai complet, mai şocant şi mai tentant de a fi respins categoric. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.

Aş vrea să mai spun doar ceva (nici măcar nu mai am puterea să verific dacă nu cumva a spus-o şi Marius David Cruceru, probabil că a gândit-o oricum…).  Suntem chemaţi să fim o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt, fii ai Tatălui ceresc.  Nu trebuie să ne hrănim numai cu lapte, ci cu hrană tare, cu carnea Jertfei. Dacă nu înţelegem ceva, ceva teribil de important şi extrem de tulburător, nu trebuie să ne facem că nu există, ci trebuie să-l rugăm pe Tatăl, şi pe prietenul nostru Isus, fratele nostru, să ne descopere înţelesul, acum sau mai târziu, poate la înnoirea tuturor lucrurilor. Nu cred că înţelegem de ce Dumnezeu a creat lumea aşa, şi nu altfel. De ce acum se aud plânsete, copiii pot avea zile puţine iar bătrânii mor înainte de vreme. De ce lupul şi mielul nu au păscut de la început împreună, de ce nu se poate ca ACUM să nu fie nici un rău şi nici o vătămare pe biata noastră palmă de ţărână care nu este încă Muntele sfânt al Domnului. Deocamdată, putem doar presupune că, fiind creaţi după chipul şi asemănarea Sa, şi noi am fi făcut lumea la fel în locul Lui – să aibe o miză mortală, pentru ca fiinţele să fie lămurite în cuptorul urgiei şi zgura să se cureţe de pe argint. Oricum, gândiţi-vă la Melhisedec, preot al Celui Preaînalt: el nu a avut o Biblie şi nu avea cu cine să dezbată dintre oameni, pentru că vorbea direct cu Dumnezeu, înainte de a exista vreun popor sfânt. Ştiu sigur că nu voi trăi atât de mult, dar cred că va veni o zi în care Domnul îi va încerca pe oameni, luându-le Biblia bucată cu bucată, începând cu Genesa. La venirea Fiului Omului, va mai găsi El oare credinţă pe Pământ? Dacă cumva se dovedeşte că omenirea a fost creată de extratereştri, ce vor face atunci-credincioşii? Vor închide televizoarele intergalactice, negând pur şi simplu telejurnalele, cum au făcut-o alţii cu darwinismul – o biată teorie care în nici un caz nu poate contrazice existenţa lui Dumnezeu, Cel care îndreaptă sorţii şi mutaţiile genetice dacă doreşte? DUMNEZEU ESTE VIU, EL EXISTĂ în afara imaginii noastre perisabile şi incomplete despre El, în afara tuturor dogmelor, sistemelor şi doctrinelor noastre, în afara tuturor cuvintelor pătate şi bruiate de bietul nostru limbaj, de biata noastră minte omenească, de diavolul care seamănă îndoiala. Da, poate că El este altfel decât ne-am dori să fie, dar îl iubim, sau trebuie să-l iubim, să-l acceptăm, să ne dorim să ne fie Tată şi noi să-i fim fii, să reuşim să-I aflăm şi împlini voia, şi numai El ne va explica de ce ne-a creat aşa cum suntem, de ce nu ne dă destul şi mereu har, de ce ne chinuim sau ne rătăcim, de ce nu ne răspunde totdeauna când strigăm către El, de ce a fost nevoie să-şi trimită fiul la moarte pentru nişte nevrednici. (Câteodată am impresia că “Jesus Christ Superstar” este mult peste toate exegezele teologilor – deşi nu am citit destule – nu vă grăbiţi să judecaţi această afirmaţie dacă nu aţi văzut opera şi credeţi că Iov este doar despre suferinţă. Iov şi JCS pun nişte întrebări pe care mulţi teologi, şi prietenii lui Iov, le desfiinţează fără a fi siguri dacă nu cumva Dumnezeu chiar vrea să răspundă.) La ultima întrebare, răspunsul cred că este deja conturat în Iov 17:3. Dumnezeu nu s-a dat înapoi să vadă cum e să fii om, cum e să fii nevoit să intri în jocul pe care El l-a creat, şi a mers chiar până la capăt, fără să trişeze.

Rămânem separaţi, fiecare pe insula noastră pustie, condamnaţi să fim aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu pe fiecare, apărându-ne ce-i al nostru chiar dacă ne poate duce la moarte. Suspansul şi bucla infinită continuă.

P.S. Am verificat a doua zi. Într-adevăr, Pătrăţosu s-a gândit şi la extratereştri, după cum am bănuit.(I’ve found God)

Biblia pentru copii atenţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când citesc o carte, îmi imaginez totul ca într-un film, cu peisaj, decoruri, personaje oarecum conturate, reluări cu încetinitorul, zgomot de fond, uneori şi muzică. De multe ori am avut şocuri neplăcute când am vizionat ecranizările unor cărţi pe care le citisem, pentru că atmosfera imaginată de mine în timpul lecturii suferea o degradare, o împuţinare dramatică. Ceva similar cu a privi un film dublat — te uiţi la Gary Cooper şi-l asculţi pe… Alexandru Arşinel?

Nu acelaşi lucru am simţit când am văzut filmul de desene animate The Prince of Egypt, care tratează o parte din Exod. Sunt convins că nu doar copiii, dar cei mai mulţi maturi pot vedea acest film cu foarte mare folos. Numai în desene animate poţi evita ridicolul, penibilul, sărăcia şi neputinţa efortului de a-ţi imagina minunile lui Dumnezeu şi a le transpune din nou pe retina oamenilor. Mi s-au părut minunate acele scene, altfel imposibil de ecranizat, ca rugul arzând, flagelurile abătute asupra Egiptului (dintre care ultimul este absolut fantastic realizat în film), trecerea Mării Roşii şi altele. Dacă vreţi să vedeţi filmul, să-mi spuneţi.

În Biblie sunt foarte multe lucruri care se adresează copiilor, sau copiilor din noi, inclusiv unele scene groaznice. Ca să ne sperie? Să ne pătrundă de puterea uriaşă a lui Dumnezeu? Să ne facă să gândim ca nişte copii?

Din ultima categorie, prima carte pe lista mea este Genesa. Se miră copiii că şarpele vorbeşte? Nici adulţii nu se miră, pentru că Dumnezeu este atotputernic. Se miră copiii că există un pom al cunoaşterii? Nici adulţii nu se miră, ba chiar sunt convinşi că ne-am înfruptat din roadele lui şi ştim ce este bine şi ce este rău. De fapt, adulţii par să uite că şarpele a spus asta — Dumnezeu a dat doar nume pomului, şi a zis “Nu mâncaţi”. E drept că nu l-a numit Dumnezeu “pomul impresiei cunoştiinţei binelui şi răului”, dar nici nu a spus explicit decât că acest pom e toxic pentru noi. Dacă omul ar fi rămas îndumnezeit, nici nu l-ar mai fi interesat ce e bine şi ce nu, ar fi trăit pur şi simplu cu Domnul, în Eden, chiar şi-n zilele noastre.

Se miră copiii că există un pom al vieţii? Adulţii nu se miră… Dar copiii se întreabă uneori, mai ales dacă s-au jucat mult pe calculator: Cum se face că există o putere magică deasupra atotputerniciei lui Dumnezeu, o putere care trece înaintea Lui prin simplul fapt că muşti dintr-un fruct, iar tu devii pe loc nemuritor, indiferent de ce ar dori Dumnezeu, şi astfel El e nevoit să te dea afară din Eden ca nu cumva să te furişezi noaptea şi să muşti cu sete, cu foame, ca să-I frângi voinţa Creatorului tău insuficient de bine intenţionat în privinţa ta? Pe copii nu-i întrece nimeni în analiză, pentru că merg direct la esenţă, neştiind foarte bine, încă, ce este bine şi ce este rău. Dar noi, adulţii, avem întotdeauna grijă să-i învăţăm. Nu-i aşa?

Vinul şi vina

Sadly wanted

1

Ceva nu era în regulă nici înainte…

Ştiu că El a dorit să nu fiu singur, să am un ajutor „potrivit”… Potrivit? Potrivit pentru ce? Ce ar fi trebuit să fac şi nu puteam face singur, sau ajutat de o pereche de boi, păzit de un câine, purtat de un cal, sfătuit din ochi de o bufniţă înţeleaptă, înotând pe spinarea unui delfin, construind cu un castor, curăţind cu o hienă, bătătorind pământul cu o oaie, zburând cu un pterodactyl, despădurind cu un brontozaur, antrenându-mă cu un iepure şi învăţând şmecherii cu o vulpe, pescuind cu o muscă, învingând iarna cu o albină, domolind lumina cu o zebră şi deschizându-mi drum cu un sconcs şi… şi… ŞI!

Da, toate ajutoarele astea nu erau carne din carnea mea, şi culmea e că eu am observat asta, de parcă ar fi contat! Atunci mi s-a părut importantă carnea, şi m-am bucurat de ea cu adevărat, din plin, numai că n-am mâncat-o…  O iubeam? O iubeam sau nu atunci? Nici nu ştiu ce importanţă are… Oricum, uitasem de orice altceva, eram fericit, cred că şi ea era fericită, ne bucuram unul de altul… Pe El totuşi nu-L uitasem de tot, dar e aiurea chestia asta, cum să uiţi ceva care face parte din tine şi din tot ce te înconjoară? E adevărat că nu mă gândeam aproape deloc la El, dar era prezent, Îl simţeam fără să-L gândesc, Îl respiram, Îl mişcam şi mă mişca, era linişte în mine pentru că El era, era, era şi de altceva nici nu mai aveam nevoie ca să fac tot ce făceam. Nu făceam mare lucru… Trăiam, trăiam în ea, trăiam în Grădină, trăiam în El. Trăiam.

Dar am uitat complet să-L întreb, sau să mă întreb de fapt, pentru că El era în gând tot timpul de parcă ar fi fost Gândul meu, am uitat să mă mai întreb de ce oare era nevoie de un ajutor potrivit. Iar El nu a mai vrut nimic, cel puţin nu mi-a mai dat nimic de făcut atât de special, nu L-am simţit încruntat că trăiam, trăiam, trăiam… Nici ei nu i-a spus, cred. Adică, vreau să zic, nici nu am întrebat-o vreodată dacă El i-a spus ceva…

Dar dacă i-a spus? De ce nu mi-o fi zis şi mie? De ce nu mi-a spus El direct mie? De ce să-i spună ei, ei, ei da şi mie nu, mie nu, nu şi nu? Dacă greşisem cu ceva, dacă era nemulţumit de mine, de ce nu am ştiut, nu era normal să-mi spună ca să mă corectez? E posibil să nu fi fost atent, să fi uitat de El, iar El să se fi supărat pe mine atât de tare? Bine, poate că am greşit, da, sigur că am greşit, am lăsat alte lucruri să devină mai importante, viaţa, ea, viaţa, viaţa, Grădina, ea, viaţa, viaţa… Dar chiar nu a putut să mă ierte, chiar nu a putut să mă certe întâi, să mă pedepsească apoi mai blând, mai milos, să mă zgâlţâie ca pe un prost ce sunt numai să nu ajung aşa? Nu ştia că, dacă făcea asta, aş fi ascultat, aş fi făcut orice-mi cerea? Ce ar fi vrut să-mi ceară, ce mare lucru trebuia să fac eu, numai şi numai împreună cu ea? Nu ştia că-L iubesc? Cred că şi ea Îl iubea…

Dar de fapt n-am vorbit niciodată de asta… Pur şi simplu nu mă interesa atât de mult ce simte ea pentru El, deşi eram tare curios ce ar putea să simtă El pentru ea. De ce a fost nevoie de Ea, de ce nu m-a întrebat pe mine dacă pot să fac singur ce era de făcut? Nu era ca acum, când fără ea nu pot să am copii, nu era măcar nevoie de copii, pur şi simplu nu aş fi murit niciodată dacă totul rămânea cum făcuse El la început. Fără El, carnea mea nu se putea face carnea altuia, carnea ei, iar fără de carnea ei carnea noastră – toată carnea din lume – ar fi putrezit… Absurd! Nu putrezea deloc, nimic, niciodată, dacă mi-ar fi vorbit clar, răspicat, dacă mi-ar fi cerut, dacă mi-ar fi explicat ce vrea de la mine. Doar nu putea să-mi ceară ceva imposibil de făcut…

Dar, la urma urmei, de ce m-a creat pe mine? Sau de ce nu m-a creat în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de nici un ajutor? În definitiv, dacă mă făcea asemeni Lui, mi-ar fi dat puterea să aleg dacă vreau sau nu pe cineva lângă mine, sau înaintea mea, sau înapoia mea sau pieziş ca o fiară la pândă, sau chircit lângă uşă vămuindu-mi toate intrările şi ieşirile, toate mişcările şi gândurile lăsate să vorbească în ochi şi pe faţă, sau ascunse undeva în aorta abdominală, cineva ţinându-se după mine peste tot fără să-l pot alunga, fără să-l pot stăpâni, fără să-l pot privi în ochi de teamă ca nu cumva să înţeleg ce vrea să fac. Da, El a ales întâi să mă aibă pe MINE! Pe MINE! Şi eu ce pot să aleg? Ce, ce, ce? A ales El că ar trebui să am un ajutor potrivit, şi mi l-a făcut cum a vrut El, nu m-a întrebat nimic. A ales El că trebuie să fim un singur trup, a ales El că trebuie să am copii, a ales El că aceştia mă vor părăsi! A ales toate astea înainte să fi greşit grav cu ceva, înainte de măr şi de… Şi eu? Eu ce mai am de ales? Acum mai am de ales, deşi nu am cerut-o niciodată, moartea sau viaţa. SAU viaţa? Viaţa mea, viaţa mea pe care El mi-o dăduse fără s-o cer, viaţa mea care de fapt i-a trebuit Lui şi nu mie, acum mă pune s-o aleg sau să mor! Tot timpul, în orice clipă nu am altceva de făcut decât să aleg între moarte şi viaţă… Dar şi dacă aleg moartea, El mă poate învia, iar şi iar şi iar şi iar… pentru că eu nu voi fi vreodată în stare să aleg viaţa de care El are nevoie şi nu eu. Iar eu nu înţeleg ce vrea de la mine, poate vrea să greşesc mereu, mereu, mereu la fel, chiar dacă m-ar învia la nesfârşit după eşec şi aş trăi încă o mie sau un milion de vieţi. El ştie şi ştiu şi eu CĂ NU POT ALTFEL, aş greşi de fiecare dată la fel!!! Mă obligă, mă chinuie, mă zdrobeşte pentru că vrea să aleg singur, (singur? şi ea ce mai caută în clisa asta?) să aleg ce îi trebuie LUI să aleg, să fiu ceva de care El are nevoie. Îl cunosc, nu se joacă… Dacă nu avea nevoie nu m-ar fi făcut, şi anume aşa cum sunt.

Cum sunt? Cum e ea?

Poate că împreună… Dacă nu înţeleg SINGUR, cum am putea înţelege împreună? Dumnezeule, ştiu că mă auzi! Fă ceva mai mult, scoate-ne de aici cumva, ajută-ne, nu înţelegem ce vrei de la noi, ajută-ne mai repede! Dacă nu pe mine şi pe Eva, măcar pe Cain şi pe Abel…

%d blogeri au apreciat: