Gândul capadocian al dumnezeului mediu binevoitor (1)

Ceea ce pare să facă omeneşte plauzibilă şi pragmatică formula Trinităţii de o (singură!) esenţă/substanţă/natură/fiinţă în trei Persoane este restrângerea de bună voie, autolimitarea Persoanelor care, fiecare, ar putea fi şi sunt de fapt tot ce sunt celelalte, împreună şi separat, dar se „abţin” să-şi manifeste în întregime substratul pentru ca Omul să priceapă supunerea, asceza, filiaţia, umplerea, dar mai ales Identitatea Relativă. Putem fi dumnezei pentru că Isus şi Duhul sunt Dumnezeu, iar Tatăl este unul Dumnezeu. Putem fi dumnezei pentru că Fiul, deşi este unul şi nedespărţit Dumnezeu pătruns de toată plinătatea Duhului, este ascultător de Tatăl şi rob Duhului, deşi a creat totul cu propria Sa putere şi cu propriul Său Duh, care sunt ale Tatălui şi vin de la El prin El cu El spre El. Putem fi dumnezei pentru că Duhul, deşi este unul şi nedespărţit vreodată Dumnezeu, se lasă purces prin Fiul, unde, când şi cum vrea Acesta să fie voia Tatălui. Putem fi dumnezei pentru că Maria l-a lăsat pe Tatăl, prin Duhul Sfânt, să fie tată, iar Iosif a lăsat-o pe Maria să fie mamă fără ca el însuşi să fie altceva decât un bărbat care se limitează la a nu fi neapărat tată. Putem fi dumnezei pentru că Isus Cristos, Fiul cel din veci de veci atotputernic şi mai sfânt decât Duhul Sfânt, s-a limitat să fie om şi să moară pe cruce şi s-a lăsat umplut de Duh şi Adevăr, dar şi de moartea pe care a gustat-o. Se vede treaba, într-o primă aproximare, că ar trebui să ne limităm omenitatea şi să aşteptăm să fim umpluţi de dumnezeire…

Veste adusă cu Taxiul

Muzica/versuri/aranjament vocal: Dan Teodorescu

Interpreteaza: Artan (Timpuri noi), Sanda Ladosi, Dan Teodorescu (Taxi), Silvia Dumitrescu, Adi Despot (Viţa de vie), Elena Carstea, Dan Bittman (Holograf) si Laura Stoica.

Iată şi o altă interpretare „All Stars” cu Aurelian Temişan şi Marcel Pavel (versiunea este completă – spre deosebire de primul clip, căruia îi lipsesc câteva secunde).

Matei 18 — Întrebări (1)

Matei 18 începe cu o întrebare.
Oare începutul acestui capitol este într-o legătură ceva mai subtilă cu sfârşitul capitolului anterior? Poate că întrebarea porneşte din frământarea ucenicilor, dar nu neapărat în problema ierarhiei celor mântuiţi — ca în Matei 20:20, cum poate părea la prima vedere. Ceea ce poate îi preocupa şi mai mult era relaţia, raportul dintre Tatăl ceresc şi Mesia. Nu pentru toţi era de la sine înţeles că Mesia e Fiul lui Dumnezeu, că e chiar Dumnezeu întrupat — ceea ce era chiar mai greu de acceptat pentru cei care se închinaseră la un singur Dumnezeu şi erau pe cale să accepte Trinitatea.

Matei 17
24. Cînd au ajuns în Capernaum, ceice strîngeau darea pentru Templu au venit la Petru, şi i-au zis: “Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
25. “Ba da“, a zis Petru. Şi cînd a intrat în casă, Isus i-a luat înainte, şi i-a zis: “Ce crezi, Simone? Împăraţii pămîntului dela cine iau dări sau biruri? Dela fiii lor sau dela străini?”
26. Petru I-a răspuns: “Dela străini.” Şi Isus i-a zis: “Aşa dar fiii sînt scutiţi.
27. Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întîi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.”
Matei 18
1. În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”

Isus nu le răspunde pe loc şi direct la acestă problemă, foarte delicată pentru iudei şi nu numai, ceea ce abate şi mai mult interpretarea în altă direcţie. Isus le cunoştea gândurile şi, nu o dată, le venea în întâmpinare înainte de a fi rostite, dar nu şi în această împrejurare — deci se poate argumenta că nu “Cine este mai mare, Tatăl, sau Fiul?” era de fapt întrebarea.
Care, astfel pusă, pare aberantă. Totuşi, această problemă nu era deloc trivială, şi există un parcurs al revelării şi înţelegerii relaţiei dintre cele două persoane divine, pregătind şi prezenţa celei de-a treia.

Mai întâi, Un Singur Dumnezeu, unic şi atotputernic. Apoi, Isus anunţând în sinagogă împlinirea profeţiei: am venit să vă dau vestea cea bună. Tatăl Meu este şi Tatăl vostru. Toate lucrurile Mi-au fost date în mîni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie. Dar a şedea la dreapta şi la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru cari a fost pregătită de Tatăl Meu. Despre ziua Domnului şi despre ceasul sfârşitului, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Tatăl Meu lucrează pînă acum; şi Eu de asemenea lucrez. Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă deslega ziua Sabatului, dar şi pentrucă zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. Fiul nu poate face nimic dela Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decît acestea. După cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M’a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine dela Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.

Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.
Cine M’a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.
Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; în ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi.

Tatăl Meu este mai mare decît toţi. Eu şi Tatăl una sîntem. Tatăl este în Mine şi Eu sînt în Tatăl.

Că Tatăl este mai mare decât toţi nu trebuie uitat nici chiar în faţa jertfei Fiului ni se aduce, poate, aminte — ca un avertisment dur, similar celui din Matei 7:21-23 — în capitolul 23:

16 Vai de voi, povăţuitori orbi, cari ziceţi: “Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurămîntul lui.”
17 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?
18 “Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurămîntul lui.”
19 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul, sau altarul, care sfinţeşte darul?
20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui;
21 cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Celce locuieşte în el;
22 şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Celce şade pe el.

Harul şi sfinţenia vin totdeauna de sus în jos. În vârful vectorului care indică valoarea supremă este Tatăl, de la care coboară viaţă, duh şi adevăr spre totul totului tot.

Evanghelia tratează diferit, în două locuri, acţiunea de a jura. Una este actul de a jura pe ceva că vei face un anumit lucru, sau ca garanţie a adevărului — şi asta nu avem voie să facem, ci să spunem doar DA sau NU (Mat 5:34). Pentru că nu suntem stăpânii vieţii noastre, nici ai adevărului. Dar cu totul altă importanţă şi sens are a spune că juri pe ceva. Şi atât, fără obiect, fără consecuţie. Adică acel ceva este cel mai preţios şi adevărat lucru în ochii tăi. Ce înseamnă a jura pe ceva, dacă nu a proclama că este important, scump, sfânt?
Jertfa de pe cruce, la fel ca întregul univers, a fost sfinţită de Tatăl, şi ar fi fost zadarnică fără Duhul Său Sfânt din care a izvorât. La fel de zadarnică precum alte jertfe sau ritualuri care nu pot mântui în absenţa harului. Dar Tatăl, prin Fiul, S-a jertfit pe Sine însuşi.

Iov 17
1 Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.
2 Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.
3 Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Tatăl, în Duhul Său, a hotărât sau a lăsat ca lumea şi oamenii să fie aşa cum sunt. Noi ridicăm ochii spre cer şi strigăm, poate cu lacrimi în ochi câteodată, că ne e greu, că nu înţelegem, că nu putem, că nu putem să vrem, că nu vrem să putem… El nu ne explică deocamdată totul, dar uneori ne ajută să iubim tot ce a făcut, aşa cum a făcut. Dar a venit, S-a întrupat, ca să vadă cum e totul aici, unde ne-a trimis ca stăpânul viei pe fiii săi.

Iertare individuală

Harul (Ianuarie 2009, text alterat şi adnotat)

Deşi tânjim după el, nu suntem îndreptăţiţi să-l avem.
Dacă-l primim, este un dar minunat, chiar dacă ţine numai câteva clipe.
Nu trebuie însă să urmărim a-l avea în permanenţă, din smerenie şi respect pentru jertfa lui Isus. Nu suferinţa, nu moartea, nu ura, batjocura sau umilinţa au fost greu de îndurat pentru El.
Dacă El a strigat, chiar şi o singură dată, “Pentru ce M-ai părăsit”, cum putem noi dori să trăim mereu în har?
Vrem ca viaţa noastră să fie plină doar de Duhul Sfânt, sau ne închipuim că ni se cere suferinţă contra mântuire, că Dumnezeu vrea să suferim. Să suferim pentru un dar gratuit…
Dar a trăi fără har e deja destulă suferinţă, dacă reuşim să o vedem pe-a noastră şi să ne-o amintim pe-a Lui.
Cum am putea noi să urcăm pe Calvar ca să ajungem la har, când El a urcat ca să-l piardă?
Poate că mai ales pentru a simţi ce înseamnă această lipsă s-a şi întrupat?
Cum ar putea să nu ierte, când a simţit-o?

P.S. Nu sunt un adept fanatic al Universalismului, dar uneori mi se pare logic şi nevinovat să devin. Nu reuşesc nimic până la capăt…

%d blogeri au apreciat asta: