Nu mai are rost!

(Very old stuff – Teleios period…)

Modificat; publicat iniţial la 12 noiembrie 2008

Tocmai ce am descoperit blogul Pătrăţosului, de fapt am citit chiar acum un articol despre Iov. Nu pot să-mi iert faptul că m-am apucat de blog, fără să caut mai întâi dacă nu cumva există cineva care a spus tot ce-mi trece mie prin cap, mai adânc, mai intens, mai bine şi mai complet, mai şocant şi mai tentant de a fi respins categoric. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.

Aş vrea să mai spun doar ceva (nici măcar nu mai am puterea să verific dacă nu cumva a spus-o şi Marius David Cruceru, probabil că a gândit-o oricum…).  Suntem chemaţi să fim o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt, fii ai Tatălui ceresc.  Nu trebuie să ne hrănim numai cu lapte, ci cu hrană tare, cu carnea Jertfei. Dacă nu înţelegem ceva, ceva teribil de important şi extrem de tulburător, nu trebuie să ne facem că nu există, ci trebuie să-l rugăm pe Tatăl, şi pe prietenul nostru Isus, fratele nostru, să ne descopere înţelesul, acum sau mai târziu, poate la înnoirea tuturor lucrurilor. Nu cred că înţelegem de ce Dumnezeu a creat lumea aşa, şi nu altfel. De ce acum se aud plânsete, copiii pot avea zile puţine iar bătrânii mor înainte de vreme. De ce lupul şi mielul nu au păscut de la început împreună, de ce nu se poate ca ACUM să nu fie nici un rău şi nici o vătămare pe biata noastră palmă de ţărână care nu este încă Muntele sfânt al Domnului. Deocamdată, putem doar presupune că, fiind creaţi după chipul şi asemănarea Sa, şi noi am fi făcut lumea la fel în locul Lui – să aibe o miză mortală, pentru ca fiinţele să fie lămurite în cuptorul urgiei şi zgura să se cureţe de pe argint. Oricum, gândiţi-vă la Melhisedec, preot al Celui Preaînalt: el nu a avut o Biblie şi nu avea cu cine să dezbată dintre oameni, pentru că vorbea direct cu Dumnezeu, înainte de a exista vreun popor sfânt. Ştiu sigur că nu voi trăi atât de mult, dar cred că va veni o zi în care Domnul îi va încerca pe oameni, luându-le Biblia bucată cu bucată, începând cu Genesa. La venirea Fiului Omului, va mai găsi El oare credinţă pe Pământ? Dacă cumva se dovedeşte că omenirea a fost creată de extratereştri, ce vor face atunci-credincioşii? Vor închide televizoarele intergalactice, negând pur şi simplu telejurnalele, cum au făcut-o alţii cu darwinismul – o biată teorie care în nici un caz nu poate contrazice existenţa lui Dumnezeu, Cel care îndreaptă sorţii şi mutaţiile genetice dacă doreşte? DUMNEZEU ESTE VIU, EL EXISTĂ în afara imaginii noastre perisabile şi incomplete despre El, în afara tuturor dogmelor, sistemelor şi doctrinelor noastre, în afara tuturor cuvintelor pătate şi bruiate de bietul nostru limbaj, de biata noastră minte omenească, de diavolul care seamănă îndoiala. Da, poate că El este altfel decât ne-am dori să fie, dar îl iubim, sau trebuie să-l iubim, să-l acceptăm, să ne dorim să ne fie Tată şi noi să-i fim fii, să reuşim să-I aflăm şi împlini voia, şi numai El ne va explica de ce ne-a creat aşa cum suntem, de ce nu ne dă destul şi mereu har, de ce ne chinuim sau ne rătăcim, de ce nu ne răspunde totdeauna când strigăm către El, de ce a fost nevoie să-şi trimită fiul la moarte pentru nişte nevrednici. (Câteodată am impresia că “Jesus Christ Superstar” este mult peste toate exegezele teologilor – deşi nu am citit destule – nu vă grăbiţi să judecaţi această afirmaţie dacă nu aţi văzut opera şi credeţi că Iov este doar despre suferinţă. Iov şi JCS pun nişte întrebări pe care mulţi teologi, şi prietenii lui Iov, le desfiinţează fără a fi siguri dacă nu cumva Dumnezeu chiar vrea să răspundă.) La ultima întrebare, răspunsul cred că este deja conturat în Iov 17:3. Dumnezeu nu s-a dat înapoi să vadă cum e să fii om, cum e să fii nevoit să intri în jocul pe care El l-a creat, şi a mers chiar până la capăt, fără să trişeze.

Rămânem separaţi, fiecare pe insula noastră pustie, condamnaţi să fim aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu pe fiecare, apărându-ne ce-i al nostru chiar dacă ne poate duce la moarte. Suspansul şi bucla infinită continuă.

P.S. Am verificat a doua zi. Într-adevăr, Pătrăţosu s-a gândit şi la extratereştri, după cum am bănuit.(I’ve found God)

Matei 18 — Întrebări (1)

Matei 18 începe cu o întrebare.
Oare începutul acestui capitol este într-o legătură ceva mai subtilă cu sfârşitul capitolului anterior? Poate că întrebarea porneşte din frământarea ucenicilor, dar nu neapărat în problema ierarhiei celor mântuiţi — ca în Matei 20:20, cum poate părea la prima vedere. Ceea ce poate îi preocupa şi mai mult era relaţia, raportul dintre Tatăl ceresc şi Mesia. Nu pentru toţi era de la sine înţeles că Mesia e Fiul lui Dumnezeu, că e chiar Dumnezeu întrupat — ceea ce era chiar mai greu de acceptat pentru cei care se închinaseră la un singur Dumnezeu şi erau pe cale să accepte Trinitatea.

Matei 17
24. Cînd au ajuns în Capernaum, ceice strîngeau darea pentru Templu au venit la Petru, şi i-au zis: “Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?”
25. “Ba da“, a zis Petru. Şi cînd a intrat în casă, Isus i-a luat înainte, şi i-a zis: “Ce crezi, Simone? Împăraţii pămîntului dela cine iau dări sau biruri? Dela fiii lor sau dela străini?”
26. Petru I-a răspuns: “Dela străini.” Şi Isus i-a zis: “Aşa dar fiii sînt scutiţi.
27. Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa, şi trage afară peştele care va veni întîi; deschide-i gura, şi vei găsi în ea o rublă pe care ia-o şi dă-le-o lor, pentru Mine şi pentru tine.”
Matei 18
1. În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”

Isus nu le răspunde pe loc şi direct la acestă problemă, foarte delicată pentru iudei şi nu numai, ceea ce abate şi mai mult interpretarea în altă direcţie. Isus le cunoştea gândurile şi, nu o dată, le venea în întâmpinare înainte de a fi rostite, dar nu şi în această împrejurare — deci se poate argumenta că nu “Cine este mai mare, Tatăl, sau Fiul?” era de fapt întrebarea.
Care, astfel pusă, pare aberantă. Totuşi, această problemă nu era deloc trivială, şi există un parcurs al revelării şi înţelegerii relaţiei dintre cele două persoane divine, pregătind şi prezenţa celei de-a treia.

Mai întâi, Un Singur Dumnezeu, unic şi atotputernic. Apoi, Isus anunţând în sinagogă împlinirea profeţiei: am venit să vă dau vestea cea bună. Tatăl Meu este şi Tatăl vostru. Toate lucrurile Mi-au fost date în mîni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie. Dar a şedea la dreapta şi la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru cari a fost pregătită de Tatăl Meu. Despre ziua Domnului şi despre ceasul sfârşitului, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Tatăl Meu lucrează pînă acum; şi Eu de asemenea lucrez. Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă deslega ziua Sabatului, dar şi pentrucă zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. Fiul nu poate face nimic dela Sine; El nu face decît ce vede pe Tatăl făcînd; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul, şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decît acestea. După cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M’a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine dela Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.

Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.
Cine M’a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.
Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor, care să rămînă cu voi în veac; în ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi.

Tatăl Meu este mai mare decît toţi. Eu şi Tatăl una sîntem. Tatăl este în Mine şi Eu sînt în Tatăl.

Că Tatăl este mai mare decât toţi nu trebuie uitat nici chiar în faţa jertfei Fiului ni se aduce, poate, aminte — ca un avertisment dur, similar celui din Matei 7:21-23 — în capitolul 23:

16 Vai de voi, povăţuitori orbi, cari ziceţi: “Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurămîntul lui.”
17 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?
18 “Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurămîntul lui.”
19 Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul, sau altarul, care sfinţeşte darul?
20 Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui;
21 cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Celce locuieşte în el;
22 şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Celce şade pe el.

Harul şi sfinţenia vin totdeauna de sus în jos. În vârful vectorului care indică valoarea supremă este Tatăl, de la care coboară viaţă, duh şi adevăr spre totul totului tot.

Evanghelia tratează diferit, în două locuri, acţiunea de a jura. Una este actul de a jura pe ceva că vei face un anumit lucru, sau ca garanţie a adevărului — şi asta nu avem voie să facem, ci să spunem doar DA sau NU (Mat 5:34). Pentru că nu suntem stăpânii vieţii noastre, nici ai adevărului. Dar cu totul altă importanţă şi sens are a spune că juri pe ceva. Şi atât, fără obiect, fără consecuţie. Adică acel ceva este cel mai preţios şi adevărat lucru în ochii tăi. Ce înseamnă a jura pe ceva, dacă nu a proclama că este important, scump, sfânt?
Jertfa de pe cruce, la fel ca întregul univers, a fost sfinţită de Tatăl, şi ar fi fost zadarnică fără Duhul Său Sfânt din care a izvorât. La fel de zadarnică precum alte jertfe sau ritualuri care nu pot mântui în absenţa harului. Dar Tatăl, prin Fiul, S-a jertfit pe Sine însuşi.

Iov 17
1 Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormîntul.
2 Sînt înconjurat de batjocoritori, şi ochiul meu trebuie să privească spre ocările lor.
3 Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?

Tatăl, în Duhul Său, a hotărât sau a lăsat ca lumea şi oamenii să fie aşa cum sunt. Noi ridicăm ochii spre cer şi strigăm, poate cu lacrimi în ochi câteodată, că ne e greu, că nu înţelegem, că nu putem, că nu putem să vrem, că nu vrem să putem… El nu ne explică deocamdată totul, dar uneori ne ajută să iubim tot ce a făcut, aşa cum a făcut. Dar a venit, S-a întrupat, ca să vadă cum e totul aici, unde ne-a trimis ca stăpânul viei pe fiii săi.

%d blogeri au apreciat: