E LUNI!!!

Tradiţionalii români exotici

Lângă porţile Nopţii


[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Sadly wanted

Adoraţie lexicologică

Ce doreşti de la mine, stimabile?
Pentru ce mă turmentezi
Atât pe timpul zilei
Cât şi în orele destinate
Odihnei?
Nu mă mai scana
Cu ochiul tău infraroşu
De furie
Şi cu laserele tale multicolore
Datorită sentimentelor confuze şi amestecate
Faţă
De mine! Hotăr-ăşte-te odată!
Pune limită şi graniţă:
Până unde intenţionezi să
Mă laşi
Să pătrund
Cu insuficientele mele mijloace
Logistice?
Nu vezi oare că ţin la tine
În felul
Meu?
Afecţiunea asta
Trece peste afect,
Ba chiar aş putea să mi-o reprezint
Ca pe un sentiment autentic, intens şi
Repetabil în condiţii rezonabile
De viaţă şi de trai!
Nu observi oare, sincer întreb,
Că aştept anxios
Ziua când Telejurnalul
De la Ora Cinci
Va fi despre
Activităţile tale?
Am luat la cunoştinţă
Destul, apreciez – dar numai tu
Iei decizia finală, desigur
Nu comentez.
Conştientizez acut faptul că
Iniţial era un discurs logic
Care ulterior a devenit
Corpolent,
Ba aş merge până-ntr-acolo
Încât aş insista
Să fac perfuzie zilnic
Cu colesterolul tău,
Venă cu venă, până la infarct!
E prea mult, indiscutabil,
Dar cererea mea, pe care o aplic
La ghişeul tău închis deocamdată
Până la reorganizare şi restructurare,
Ar fi să-mi îmbunătăţeşti cordul
Astfel încât
Să nu mai fie nevoie
De prea mult creier (ajung 250 de grame,
Dar să fie mereu
Proaspăt, mi-e frică de
Toxiinfecţie
Mai mult decât de inaniţie).
Da,
Păstrătorule şi
Recuperatorule!
Dacă se poate,
In-suflă-mi fonemele tale
În sistem, deteriorându-mi eventual
Simţul acustic,
Ca să le metabolizez
Definitiv!
Să se producă un jet
Beget, hidrofil,
Îndreptat cu axa direct
Spre azimutul unei găuri
Negre, care ţi-o plăcea
S-o habitezi într-o companie
De elită.
Implementează inexorabil
Tot ce-ţi trece prin minte,
Indiferent de zona de
Acţiune
Şi lasă să treacă
Reacţiunea mea
Nenotificată, deoarece mai închid şi eu
Ochii la dezagremente!
Da, te recunosc oficial ca
Proprietar şi administrator,
Comandant Suprem
Al tuturor mulţimilor de mulţimi
Vide şi nevide, unele avide,
Altele gravide în sensul bun,
Al cuvântului.
Da, întocmitor al listelor finale
Cu persoane ştampilate,
Dumneata eşti în posesia
Lexemelor
Bio şi Eco
Fără termen prestabilit!
Ci reşapează-mă odată calumea,
Ca lumea să-ţi recunoască
Atributele!
OK?

În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta – poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui – să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles – îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai „frumos” aşa…

Oświęcim + Brzezinka = Auschwitz-Birkenau

%d blogeri au apreciat: