(Very old stuff – Teleios period…)
Am început un dialog cu domnul Teodor Chioreanu, şi cred că este mai bine să-l deschid şi altora, dacă interesează cumva. Desigur, pentru acest tip de dialog s-ar potrivi mai degrabă un forum, dar nu am aşa ceva la îndemână pe platforma WordPress.
Plecând de la pagina “Recapitulare ”:
T.C.
Dupa ce am citit “Despre autor”, iata-ma la prima “Recapitulare”. Interesante si atractive ideile Dvs. mi-ar place sa stam de vorba mai mult. De aceea am indraznit sa va ‘vizitez’, chiar daca intr-o zi de sarbatoare. Sper sa fiu primit. Va denumiti “fundamentalist”, dar inteleg, un fundamentalist ‘linistit’, adica unul care nu vrea sa intre cu avionul in niste turnuri ale altora. Deci am scapat de o grija. Apoi ziceti “s-a nimerit sa fiu catolic”. Dar oare sunteti catolic numai pt. ca s-a nimerit, un catolic ‘din intamplare’ deci, sau pt. ca ati fost destinat sa fiti asa? Mi-a placut mult fraza “Ratiunea ma poate ajuta in incercari, cand credinta, nadejdea, dragostea sunt in pericol.” Ceea ce inseamna ‘intotdeauna’, nu? Sigur ca o credinta golita de rational devine animalica, adica se transforma in altceva (lucru, din pacate, prea des intalnit la crestinii nostri) totusi, v-as intreba cum interpretati celebra zicere “Cred, pt. ca e absurd”?
Teleiosepithimia
Stimate domnule Chioreanu,
… [mă simt] fundamentalist în sensul de a căuta extremele intensităţii, purităţii şi supunerii (vezi postarea “Logica radicală, atenţia extremă, mila infinită”).
Turnurile altora mă interesează, mă atrag şi mă fascinează, vreau să le înţeleg ocupanţii, să învăţ cât pot de la ei, să mă pun în pielea lor, să luminez cauzele pentru care nu pot fi alături de ei ca locatar, dacă nu cumva stau deja pe la subsoluri fără să-mi dau seama. Nu mi-e teamă să intru prin vizuine şi cotloane neprimitoare, dacă sunt dat afară însă, îmi pare rău că nu pot să-mi termin cercetarea.
În comentariile la “Contradicţii convergente” arăt că nu mă feresc să accept predestinarea (recent am aflat că sunt într-o companie ilustră, cu Origen, Calvin, Luther…), deci “s-a nimerit”, la fel ca şi “soarta” sau “norocul” înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu.
Dacă la catolici raţiunea are mare trecere, atunci s-a nimerit bine, pentru că sunt destul de raţional în majoritatea timpului şi în majoritatea abordărilor “la rece”. Dar pe mine raţiunea creierului nu mă poate duce sau readuce la credinţă, şi când spun că mă salvează în încercări, nu o face prin “raţionamente” care redescoperă roata, ci prin funcţia de temperare a disperării, ca furnizor de lucruri deja clare, bine stabilite şi arhivate “în siguranţă”. Corabia se scufundă, e noapte, dar mintea îţi spune că pe hartă ţărmul era aproape, deşi nu-l vezi şi poate că te-au dus curenţii în larg fără să ştii. Şi sari în apă înotând spre zgomotul talazurilor ce se sparg, asta e tot ce mai poţi face. Patetic, dar destul de aproape de adevăr. Deci, la mine e vorba nu de acea raţiune care poate spune “Dumnezeu există şi voi fi mântuit pentru că…”, ci de o voce care spune “Tu ştii că El există, I-ai simţit atingerea şi suflarea, e viu, nu uita asta tocmai acum, chiar dacă poate nu te va mai scoate şi de aici”.
N-aş zice că întotdeauna credinţa, nădejdea şi dragostea sunt în pericol, să nu uităm clipele de har. Câteodată sunt convins că doar pentru ele merită să trăieşti, că tot restul vieţii trebuie îndurat sau bifat (că doar nu totul e suferinţă, mai e şi mult timp mort) ca să ai parte de ele.
În privinţa credinţei fără raţiune, mă gândesc la martiri, sau la toţi cei care totuşi cred, deşi sunt în nişte situaţii inumane, dezagregante, anihilante, animalizante. Suferinţa, care bănuiesc că nu are vreo limită exterioară fiinţei, dat fiind că există situaţii şi acţiuni care urmăresc şi uneori reuşesc să o prelungească şi să o intensifice fără margini, te poate duce, cred eu, la o astfel de credinţă animalică, dar pe care nu o văd degradantă.
V-aş ruga să-mi explicaţi mai pe larg la ce anume vă referiţi în privinţa multor creştini care au o astfel de credinţă golită de raţional, poate reuşim să cădem de acord. Sigur, pentru orice om e greu să ştie ce este adevărata şi buna credinţă, pentru că standardul e stabilit de Isus, în termeni nu foarte clari din punct de vedere raţional — pentru că, dacă eşti raţional, n-ai să ceri niciodată unui munte să se arunce în mare, deşi poate eşti convins că se va întâmpla chiar aşa. Dar din moment ce Isus nu a cerut pietrelor să se transforme în pâini, de ce am cere noi unui munte să provoace un tsunami? Pe de altă parte, Isus a cerut pâinilor să se înmulţească pentru a hrăni mulţimile, ceva ce era pe voia Tatălui. Raţiunea nu ne va putea însă spune niciodată să cerem înmulţirea pâinilor, şi poate nimic altceva vizibil şi palpabil, scanabil sau radiografiabil, pentru că, raţional vorbind, ar însemna să-l ispitim pe Dumnezeu să facă o minune la nivel “molecular”. În schimb, o credinţă iraţională, o credinţă a unuia care se consideră fiul Tatălui său, o credinţă a unuia care se ştie iubit de Tatăl său, s-ar putea să ducă la o astfel de cerere. Mă gândesc că nu degeaba adevărul iese şi din gura nebunilor, poate pentru că ei ar putea funcţiona numai cu acea raţiune a inimii ce ni se cere ca să înţelegem Biblia pe deplin. Nu ştiu dacă putem judeca ce fel de duh este acela care aduce credinţă unui frate de-al nostru, poate o credinţă pe care noi nu o înţelegem, pe care n-am experimentat-o niciodată, dar despre care nu ştim mare lucru…
Văd că ajungem pe acest fir la ideea că sunteţi oarecum împotriva extazului mistic, împreună cu unele manifestări ale acestuia — eventual la penticostali? Sper să mă ajutaţi să înţeleg mai bine, poate e vorba de altceva (mai ales că penticostalii nu sunt chiar atât de numeroşi pe la noi). Eu cred în- şi accept credinţa fără raţiunea creierului, pornită din- şi însoţită de raţiunea inimii. Iar despre o credinţă fără nici un fel de raţiune, nu văd alt caz decât suferinţa extremă, dar poate îmi spuneţi mai multe cazuri.
Dacă utilizez raţiunea creierului, “cred pentru că e absurd” înseamnă “cred tot ce este absurd”, ceea ce e chiar absurd. Dacă fac uz de raţiunea inimii, înseamnă în primul rând “cred deşi e absurd”, sau gândurile oamenilor sunt mult mai prejos decât gândurile lui Dumnezeu, iar ceea ce inima îmi spune că trebuie să cred este un lucru absurd în ochii oamenilor care nu L-au simţit (încă, şi poate nu o vor face niciodată) pe Dumnezeul cel viu şi adevărat în inima lor. Cu cât e mai absurd pentru creier, cu atât s-ar putea să fie mai aproape de adevăr, dar nu în orice condiţii, ci numai dacă inima se află sub har.
Ce este harul? Spuneţi-mi mai întâi părerea dumneavoastră, eu trebuie să mă mai gândesc un pic. S-ar putea să ajungem mintenaş în acea buclă infinită, tipică pentru ceea ce raţiunea creierului e în stare să facă din materia primă cu care o hrănim.
………..
Pentru mine, harul este încredinţarea că eşti în pace cu Dumnezeu, sau că Îl iubeşti suficient ca să simţi că înţelegi voia Lui, sau că te iubeşte şi te acceptă aşa cum eşti, sau că pur şi simplu nu mai contează nimic altceva decât că El există şi este viu, sau că… Mai sunt şi altele. DAR, toate astea sunt doar încredinţare, aşa ceva are şi un terorist înainte de a se hotărî să izbească un turn cu avionul. Proba că a fost har ceea ce ai simţit se poate afla numai în roade. Dacă roadele sunt bune sau rele, din păcate nu putem stabili noi întotdeauna — poate pentru că şarpele a minţit, poate pentru că Adam şi Eva doar au muşcat, nu au mâncat până la capăt, poate pentru că Dumnezeu nu vrea să dea cunoştiinţă decât celor aleşi. La fel ca în cazul teroristului, balanţa se află în mâna lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Dacă ne gândim bine, primul terorist cunoscut a fost Samson, cel ce a prăbuşit clădirea peste el însuşi şi duşmanii lui, care se pare că erau şi ai Domnului. Samson a cerut puterea aceasta de la Dumnezeu, şi a primit-o. Asta ar putea fi un mod de discriminare, pentru că forţa necesară pentru a pilota un avion într-o anumită direcţie nu este deloc uriaşă, mai ales dacă ai grijă să ai şi ceva droguri sau alcool în sânge. Mai rău e că între mulţi din cei care mor în turnuri şi duşmanii Domnului se pot găsi unele asemănări, şi la limită toţi putem fi duşmani ai Domnului dacă nu ascultăm poruncile Sale. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, roadele nu sunt date o dată pentru totdeauna, ci se pot degrada sau înnobila în funcţie de atitudinea noastră ulterioară momentului de har, sau funcţie de alegerea conştientă pe care o facem, ca jertfă adusă Domnului. Şi în cazul teroristului, acestea din urmă operează cu succes, aducând bucuria împlinirii.
………..
Veţi spune, poate, că dragostea trebuie să facă separarea. Dar există şi dragoste lovită de nulitate, sau chiar malefică. Se poate ucide din dragoste? Probabil că da — dacă ne gândim la eutanasierea bolnavilor terminali sigur că da. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Teroriştii ucid din dragoste pentru Dumnezeu. Şi atunci?
Ne întoarcem la raţiunea pură şi lăsăm harul agnosticilor, care cred că realitatea e o iluzie…
De aceea, nefiind sănătos să duci raţionamentele până la capăt, rămân(em) în suspans. Copiii nu fac raţionamente, şi nu degeaba spune Isus atât de multe despre ei. Copiii nu-şi pun problema dacă au sau nu au har, de unde vine, şi ce vrea de la ei. Iubesc primitiv, poate, dar au un instinct infailibil. De multe ori mă gândesc la cum ar fi arătat lumea dacă în loc de ştiinţă şi tehnologie am fi ales să ne dezvoltăm intuiţia, o logică precum cea a Mântuitorului în loc de cea booleană (poate mai fuzzy…), cum ar fi fost să învăţăm să ne folosim şi restul de 90% din capacitatea creierului…
Văd că mi-am furnizat singur un alt caz de credinţă fără raţiune — credinţa copilărească.
T.C.
Niste imprejurari deosebite, independente de vointa mea, m-au facut sa va raspund cu mare intarziere, motiv pt. care imi cer scuze. Am vrut sa avem aceste dialoguri pt. ca, eu fiind un cautator setos al lui Dumnezeu, ma folosesc de orice ocazie care mi se iveste, si, iata, acum Acel Dumnezeu mi-a dat posibilitatea sa vorbesc despre El cu cineva pe care nici nu il cunosc, si totusi il cunosc destul din ceea ce am citit din ce a scris el ca sa-mi dau seama ca voi avea ce invata. Pt. ca imi dau seama, cu multa placere si nu cu spaima, ca invatand din ce in ce mai multe despre Dumnezeu imi raman din ce in ce mai multe de invatat. “De Dumnezeu ne apropiem nu mergand, ci iubind ” spune Augustin, si are mare dreptate, iubirea adevarata de Dumnezeu fiind aceea care trebuie sa ne indrume pasii in cautari. Dar cat de ‘rationala’ poate fi o mare iubire? Sau gresesc daca spun ca aceasta iubire cu cat e mai “nebunatica”, cu atat e mai rationala? Pe Dumnezeu Il iubesc altfel decat imi iubesc aproapele? Pe plan omenesc se intampla de cele mai multe ori ca celor din afara unor mari iubiri, acele iubiri sa li se para absurde, dar celor din ‘interior’ totul este (nu pare) cat se poate de normal. Eu il iubesc mult pe Dumnezeu, Dvs. la fel, altii si altii la fel. Cat de personale sunt aceste iubiri? Sau pana unde sunt ele personale, si apoi devin comune? Dvs. vorbiti despre ratiunea creierului ca fiind ceva si ratiunea inimii ca fiind altceva. Dar oare chiar pot fi ele separate? Poate iubi numai creierul fara ‘participarea’ inimii? Sau daca se intampla asa, mai putem vorbi despre iubire? Deci putem crede ca un terorist a ucis din iubire? Dvs. il invocati pe Samson. Privind din perspectiva noastra lucrurile, asa este, Samson a fost implinitorul unei chemari divine. Dar daca am fi fost contemporani ai lui, sau daca el ar actiona acum cum a actionat atunci, cum ni s-ar parea? Ne-ar fi f. greu sa-L deslusim pe Dumnezeu in fapta lui Samson. Eu n-as face o separare intre ratiunea creierului si aceea a mintii, daca una dintre ele lipseste nu mai putem vorbi de ratiune. Chiar si (mai ales) in cazul faptului de a crede in mutarea unor munti. Pt. mine n-are nicio importanta daca un munte este aici sau dincolo, pt. mine e important ca acel munte este acolo unde a vrut Dumnezeu sa fie. Daca imi cere mie sa il mut, credinta mea imi da puterea sa inteleg ca o pot face, altfel nu mi-ar cere-o Dumnezeu. Deci chiar daca muntele ramane pe loc, eu sunt convins ca l-am mutat. Cred, pt. ca este absurd. Este oare aceasta credinta a mea copilareasca, pt. ca e fara ratiune? Da si nu. Da, pt. ca este intr-adevar copilareasca, si nu, pt. ca este intradevar rationala.
Ma opresc deocamdata aici, sper sa nu fi fost prea incalcit in expunere.
Teleiosepithimia
Stimate domnule Chioreanu,
Ca în orice comunicare interumană, o să avem ceva de furcă! Rezultatul poate fi oricare dintr-o paletă ce începe de la a rămâne amândoi pe poziţiile iniţiale (cu ideile posibil mai clare, sau chiar puţin “fisurate”), trece prin întâlnirea undeva “la mijloc”, şi sfârşeşte în (inter)schimbarea poziţiilor noastre. Asta e, din moment ce nu putem decât transmite prin limbaj ceea ce simţim şi gândim fiecare, şansele rămân oarecum limitate…
Spuneţi în ultimul mesaj:
“Dvs. vorbiti despre ratiunea creierului ca fiind ceva si ratiunea inimii ca fiind altceva. Dar oare chiar pot fi ele separate?”
Probabil că nu pot fi separate, pentru că ne mişcăm într-un continuum raţiune-iubire, cu doi poli ideali (probabil imposibil de izolat în stare pură). Dar, în ceea ce priveşte ceea ce vreau să spun, este important următorul verset.
Matei 13:15
Căci inima acestui popor s’a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.`
Pentru mine, a înţelege cu inima este ceva total diferit de a înţelege cu mintea (creierul, intelectul). Fariseii înţelegeau, dar nu cu inima, sau cu o inimă impură şi depărtată de Dumnezeu. De aceea şi spune Isus “Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe,` n’aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi.” — este exact aceaşi situaţie ca la terorişti.
Înţelegerea inimii operează cu alt material decât intelectul, de aceea anumite pasaje din Biblie le înţelegi cu inima doar în anumite condiţii, iar această înţelegere nu este imuabilă şi repetabilă asemeni unui raţionament. A înţelege cu inima înseamnă pentru mine a ajunge într-o anumită stare sufletească, pe care intelectul o “fotografiază” pentru referinţă ulterioară, ca pe un bun câştigat. Dar una este să ştii că ai o cutie de bomboane, şi alta este să guşti din ele. Dacă îţi aduci aminte de ele, le poţi simţi gustul ca şi cum ar fi real, dar tot nu e la fel cu a le gusta efectiv (=a simţi har, a simţi iubire).
Spun că raţiunea inimii nu operează cu acelaşi material, pentru că nu e vorba de concepte clare, noţiuni, cuvinte, idei limpezi, ci de o mare de intuiţii, imagini, senzaţii inefabile, sugestii, asociaţii — nu numai de idei, ci şi de toate cele enumerate anterior. În acest sens, un exemplu ar fi aserţiunea că un program de calculator nu (cred că) poate produce concordanţe biblice valide pentru inimă, pentru că de foarte multe ori sensurile importante sunt ascunse printre cuvintele versetelor, iar firul conducător care le leagă peste cărţi şi Testamente este, cred eu, unic pentru fiecare din noi, dat fiind că fiecare extrage — infinitezimal sau chiar grosier — alte sensuri, sau în alte rapoarte de intensitate şi valoare. Aici este clar că şi intelectul se amestecă, uneori copios, pentru că şi procesele mentale de tip raţional produc sau accentuează diferit, la rândul lor, material pentru inimă, de tipul amintit mai sus.
Deci, cred am putea cădea de acord că amândoi numim raţiune acele procese care, utilizând în proporţii diferite cele două tipuri de “materiale”, duc la un rezultat, pe care bănuiesc că îl dorim amândoi a fi iubire de Dumnezeu, sau har. De fapt, partea pur intelectuală nu poate duce decât indirect la acest rezultat, prin ceea ce “serveşte” inimii.
Mai spuneţi :”Dar cat de ‘rationala’ poate fi o mare iubire? Sau gresesc daca spun ca aceasta iubire cu cat e mai “nebunatica”, cu atat e mai rationala?”.
Aici nu v-am înţeles. Poate vreţi să spuneţi că o astfel de iubire ar trebui să fie în mod programat “nebunatică”? Sau poate că o iubire care se manifestă în mod absurd (să zicem prin atentate teroriste sau crimă) este de fapt doar raţională, sau nulă — închinare la idoli? Aştept o indicaţie.
Dumneavoastră păreţi a pleca de la premisa că nu se poate ucide din iubire, ci doar din (prea multă şi greşit folosită) raţiune, sau doar din ură. Pot accepta această premisă pentru terorişti (slavă Domnului, nu ştiu exact ce simt ei), pentru că mi se pare foarte posibil ca prezumtiva, marea iubire pentru Dumnezeu să treacă pe un plan cu totul secundar, lăsând locul principal urii nestăpânite pentru duşmanii închipuiţi sau reali ai celui iubit. Dar pentru alte cazuri? Să zicem, Calvin… Nu putem nega nici că L-a iubit pe Dumnezeu, nici că a trimis un om la moarte pentru că avea păreri diferite despre El. Nu putem şti dacă există o legătură cauzală între cele două, dar se poate presupune măcar o încercare de autojustificare, în lipsa unei consistenţe şi coerenţe a omului Calvin.
Oricum, a ucide din iubire este ceva cu totul legat de jertfă, şi chiar de Jertfa de pe Cruce cred eu, prin aceea că a-ţi da viaţa pentru cei iubiţi este cel mai mare lucru (Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi). Indiferent de valoarea vieţii în ochii lui Dumnezeu, nu nimicirea sau prezervarea ei contează cel mai mult, ci voia Sa. De aceea l-am adus pe Samson în discuţie, pentru că la el acea putere supraomenească a revenit prin intervenţia lui Dumnezeu — cel puţin aşa interpretez eu. Dacă plecăm de la ideea că altcineva i-a redat acea putere, sau că a făcut gestul final cu propria-i forţă, atunci sigur că Samson recade în gheena teroriştilor obişnuiţi. Dar nu prea mai are sens povestea lui… Nici nazireatul în sine nu este ceva magic, care să confere puteri doar prin simpla aderare. Totuşi, episodul Samson poate avea un sâmbure mesianic — în negativ fotografic, dar despre asta poate altă dată.
Nici eu nu spun că putem face o separare între cele două raţiuni, a creierului şi a inimii, dar despre o pondere diferită, preeminenţă sau predominanţă cred că se poate vorbi, în momente diferite. De asemenea, părerea mea este că m-aş putea lipsi bucuros de prima, dacă aş avea-o pe a doua din belşug. Treburile au început să ni se încurce de la pomul cunoştiinţei, iar cei care îl neagă pe Dumnezeu nu o fac fără a fi raţionali, ci poate fiind doar deşertic de raţionali — zicând că e normal ca o fiinţă să-şi dorească un Creator care să dea un sens existenţei, chiar dacă Acesta e inexistent. În scena din Eden, au lipsit şi raţiunea şi iubirea duse până la capăt, dar iubirea de Dumnezeu ne-ar fi salvat, pe când raţiunea nu prea cred (mai degrabă frica pe baze raţionale…).
,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.“ Kardia, Psyché, Dianoia. Poate că sufletul aici înseamnă chiar amestecul intim şi inseparabil al iubirii cu raţiunea, ca o (con)topire a celor doi poli opuşi. Tot mi-aş dori să hrănesc Kardia cu ce află Dianoia… Nu văd de ce copilul mai are indispensabilă nevoie de cunoaştere dacă stă la sânul mamei sale, doar dacă creşte şi află lucruri care îi mângâie inima, păstrând-o la fel de curată. A, dacă aşa e jocul şi astea-s regulile, n-ai încotro, trebuie să te descurci cu ambele, dar s-ar putea să ai de lucru cu Dianoia să nu te facă ateu sau creştin de “situaţii de urgenţă”.
