Adoraţie lexicologică

Ce doreşti de la mine, stimabile?
Pentru ce mă turmentezi
Atât pe timpul zilei
Cât şi în orele destinate
Odihnei?
Nu mă mai scana
Cu ochiul tău infraroşu
De furie
Şi cu laserele tale multicolore
Datorită sentimentelor confuze şi amestecate
Faţă
De mine! Hotăr-ăşte-te odată!
Pune limită şi graniţă:
Până unde intenţionezi să
Mă laşi
Să pătrund
Cu insuficientele mele mijloace
Logistice?
Nu vezi oare că ţin la tine
În felul
Meu?
Afecţiunea asta
Trece peste afect,
Ba chiar aş putea să mi-o reprezint
Ca pe un sentiment autentic, intens şi
Repetabil în condiţii rezonabile
De viaţă şi de trai!
Nu observi oare, sincer întreb,
Că aştept anxios
Ziua când Telejurnalul
De la Ora Cinci
Va fi despre
Activităţile tale?
Am luat la cunoştinţă
Destul, apreciez – dar numai tu
Iei decizia finală, desigur
Nu comentez.
Conştientizez acut faptul că
Iniţial era un discurs logic
Care ulterior a devenit
Corpolent,
Ba aş merge până-ntr-acolo
Încât aş insista
Să fac perfuzie zilnic
Cu colesterolul tău,
Venă cu venă, până la infarct!
E prea mult, indiscutabil,
Dar cererea mea, pe care o aplic
La ghişeul tău închis deocamdată
Până la reorganizare şi restructurare,
Ar fi să-mi îmbunătăţeşti cordul
Astfel încât
Să nu mai fie nevoie
De prea mult creier (ajung 250 de grame,
Dar să fie mereu
Proaspăt, mi-e frică de
Toxiinfecţie
Mai mult decât de inaniţie).
Da,
Păstrătorule şi
Recuperatorule!
Dacă se poate,
In-suflă-mi fonemele tale
În sistem, deteriorându-mi eventual
Simţul acustic,
Ca să le metabolizez
Definitiv!
Să se producă un jet
Beget, hidrofil,
Îndreptat cu axa direct
Spre azimutul unei găuri
Negre, care ţi-o plăcea
S-o habitezi într-o companie
De elită.
Implementează inexorabil
Tot ce-ţi trece prin minte,
Indiferent de zona de
Acţiune
Şi lasă să treacă
Reacţiunea mea
Nenotificată, deoarece mai închid şi eu
Ochii la dezagremente!
Da, te recunosc oficial ca
Proprietar şi administrator,
Comandant Suprem
Al tuturor mulţimilor de mulţimi
Vide şi nevide, unele avide,
Altele gravide în sensul bun,
Al cuvântului.
Da, întocmitor al listelor finale
Cu persoane ştampilate,
Dumneata eşti în posesia
Lexemelor
Bio şi Eco
Fără termen prestabilit!
Ci reşapează-mă odată calumea,
Ca lumea să-ţi recunoască
Atributele!
OK?

Despre bou

bou1

Manuscrisul lui Serafim de la Bistriţa

Pildă pentru bou

Boul iaste pentru treaba oamenilor şi iaste făr’ de răotate la inimă şi tot bine gândéşte de stăpână-său. Şi dacă află unde se vor fi ucis niscare boi şi va fi sânge, miroséşte pământul şi dintru adâncul inimii strigă zicând:
– Slavă ţie, stăpâne, cel ce ne-ai făcut pre noi din pământ şi iar în pământ ne-ai zis să mérgem!
Aşijderea şi alţii deaca aud, aleargă toţi acolo, unul după altul, strigând asémene.
PILDĂ. Aşa şi tu, oame: adu-ţi aminte că pământ eşti şi iar în pământ vei să mergi. Dară pentru ce nu petreci pe priiatenul tău pân’ la groapă, plângând cu lacrăme şi slăvind pre Dumnezeu? Pentru că şi tu vei să mori. Drept acéea, iubéşte pre soţii tăi şi nu te scârbi de dinşii, ci măcar ca boul jăléşte şi tu pe priiatenul tău.

Manuscrisul lui Andonachi Berhecianul

Pilda a doaozeci şi doao. Pentru bou

Boul este de slujba omului şi n-are răutate la inimă, tot bine gândeşte omului, dar are şi curvie mare şi cam bufnos puţin. Iar dacă află sânge vărsat jos de alt bou, miroseşte pământul şi suspină de la inimă, zicând:
-Slavă Ţie, Stăpânule, care ne-ai făcut pre noi din pământ şi iar îm pământ vom să mergem!
Şi auzind şi ceialanţi boi, să roagă şi ei.
Aşa şi tu, omule, adu-ţi aminte că pământ eşti şi iar îm pământ vei să mergi. Pentru ce nu plângi pentru prietenul tău cu plânsu şi cu jale, ce râz şi-ţi pare bine de moartea lui, ca când ai dobândi al mare lucru? Dar nu ştii că şi tu eşti muritor şi aştepţi a lua moarte? Iubeşte pre prietenii tăi ca şi pre tine, nu te scârbi de dânsul, că pentru pizmă ce o ai, vei pierde sufletul tău şi te vei lipsi de împărăţiia lui Dumnezeu. Ci ca boul când vede sângele altui bou şi mirosăşte pământul şi suspină, aşa şi tu suspină ca boul şi să jeleşti pe prietenul tău măcar cu gura, de nu poţi cu inima.

Adunare de la filosofii cei vechi pentru firea osebirilor a oarecărora vietăţi
de Damaschin Studitul

Pentru bou

Boul este dobitoc de toţi cunoscut. Şi este foarte folositor vieţii omului, că lucrează pământul şi (partea femeiască) face şi lapte bun. Şi întru toate bunătăţile ce face când este viu, are şi aceasta când moare: că din trupul lui să nasc albine şi din capul lui să naşte matca albinelor.
Şi spun căci când face patimă la picioare iarna de nu poate umbla, de-i va unge cineva coarnele cu smoală caldă cu untdelemn cald, se face sănătos numaidecât.
Iar în Bărbaria se află boi de să zic dimpotrivă, că nu pasc ca boii locului acestuia, mergând înainte, ce aceia pasc mergând înapoi. Şi aceasta o fac că nu sânt coarnele lor întoarsă, ce sânt plecate înainte. Şi de vor vrea să meargă înainte să păşunează, li se fing în pământ coarnele.
Este încă şi în mare bou, ca şi pre pământ, dar nu mănâncă peşti ca să trăiască, ce de va vedea vreun om pescar şăzând pre marginea mării pre piatră înaltă să vâneze peşte cu undiţa, sare din apă şi aruncă pre om în mare şi îl mănâncă. Pentru aceasta, oamenii Mării Roşâi, temându-să de dânsul, când vânează peşte, nu şăd la un loc unde este adânc, ca să nu iasă boul acela să-i arunce întru adânc şi să-i omoare, ce şăd lângă apă neadâncă şi unul aruncă undiţa iară tovarăşii lui stau de privesc la mare. Iar când nu găseşte om să mănânce, mănâncă glod, adecă mâl de mare, ca porcul pre pământ. Şi aşa trăieşte.

Misericordiam volo

Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!

Critica soluţiei pure

2or3catholicsCatolic-ism

false-ecumenism-copy Ortodox-ism

Assisi1986 Ecumenism


happyfaces Hedonism carismatic reproductibil

Post(-)modernism


emergingsnakeEmerging Church


emerging-church-1Emergent Church

preacher_blogBisericaNoastraVirtuala.wordpress.com


web_bread_and_fishFamily Church


worship1Seeker Sensitive Church


postgradeL-I-T-E-R-A-L-I-S-M


bruegel-wedding-dance-outside7e20Universalism


blackout(Very) Intelligent Design


atheistdoubt1Ateism


qpidFundamentalism

Merry Christmas cartoon Secularism


Umanism

cal_v_armExtremism

Dumnezeu şi câinii

Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Max

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?

Scenariul, regia, Actorul şi figuranţii

Probabil că vă gândiţi la dl Sergiu Nicolaescu, nu-i aşa? Nu, fraţilor, nu!

Ieri, la cercul micilor cineaşti întreprinzători şi angajaţi în lucrări diverse, am avut o revelaţie! Adică, nu ştiu, fraţilor, dacă să-i zic aşa, mai degrabă m-a pocnit aşa, o idee… E drept că mă cam durea puţin capul, din cauză că băieţii au cam exagerat cu amperajul la şedinţa de dimineaţă. Dar nu le port pică, fraţilor, nu trebuie să câştige şi ei o pâine? Da las’ că ies eu de-aici o dată ş-odată…

Aşa, şi cum vă spuneam, m-a lovit aşa un gând foarte ciudat, şi mi s-a părut că scena din grădina Ghetsimani este exact ca o scenă de film! Vasăzică, nu prea se ruga Isus cu voce tare de faţă cu alţii, a făcut-o când l-a înviat pe Lazăr, de fapt a mulţumit Tatălui că L-a ascultat. De multe ori mă gândesc, oare cum se ruga Isus? Dacă aş ştii, aş… Sau… Mă rog, ziceam de Ghetsimani, unde m-a pocnit impresia că parcă văd un film, cu povestitor, comentator, vocea interioară a personajelor… Vasăzică ucenicii parcă adormiseră. Păi atunci cine l-a auzit pe Isus cum se roagă? O fi fost un ucenic (eu îl bănui pe Ioan) care a rămas treaz. Dar nu pot scăpa de impresia că Isus e urmărit de cameră în toată scena.

Dar m-am gândit un pic, şi m-am liniştit, fraţilor. Păi la urma urmei ce contează că a existat un scenariu, o regie, un operator? Scenaristul şi regizorul (eu cred că a fost aceeaşi persoană) au făcut în aşa fel ca mesajul să ajungă până la noi. Aşa se întâmplă cam cu toate filmele, te ia valul şi nu te mai uiţi la toate detaliile, că te interesează mult prea mult acţiunea şi deznodământul, şi ce vrea să comunice actorul din rolul principal, care s-ar putea, ca pe la noi în România, să fie acelaş cu scenaristul şi regizorul.

Şi apoi, am avut iar un vis (tot pentru că am reuşit cumva să palmez pastilele, he he he). Se făcea că eram la Buftea şi mă luaseră ăia figurant la un film despre Isus. Bineînţeles că m-au pus să strig “CRUCIFIGE!!! CRUCIFIGE!!!” (filmul mergea la export). Nu ştiu cum, am trecut direct la scena de pe Golgota, eram numai eu singur pe platou, şi m-am urcat puţin pe cruce, să văd cum e. Dar nu reuşeam să strig replica finală, pentru că nu mi-o mai aminteam. Şi nici nu am apucat să mi-o amintesc, pentru că a intrat chiar actorul din rolul principal pe platou, mi-a zâmbit, şi mi-a spus: Nu mai e nevoie!

Sfântul şi Balaurul

Balaurul ucis de-atîtea ori
De bunii duci ai lumilor aceste
Ascunde-n iris lire de culori
Şi-n fiecare solz cîte-o poveste.

Găsitu-l-am pe-o floare de tulipă
Uscată galben într-o carte veche.
Purta ineluri grele pe aripă
Şi pietre nestemate în ureche.

L-am întrebat: felia de coral
Din ochiul lui ce vrajă nouă ţese ?
Deşi ştiam: un şipot sideral
În solniţe pustii prin după-mese.

Stau şi mă minunez cât de simplu ar fi fost pentru Sfântul Gheorghe ca, măcar în vis, să-l prindă pe Balaur cu o plasă de fluturi, şi să-l pună între paginile unei cărţi dragi, la uscat, pentru un studiu amânat din cauza altor treburi mai importante. Iar mai târziu, într-o seară tihnită, după lupta cu sine însuşi ca să nu mănânce decât puţin seara, evitând îngrăşarea şi lenevirea care-l pândeşte pe orice sfânt la cotitură, să se aşeze sub lampadar, cu o lupă, încercând să ignore talk-show-ul de pe Realitatea, şi să-l studieze pe balaur cu toată atenţia. Cât de surprins ar fi fost, în acelaşi vis poate, să vadă cât de minunat este alcătuit acesta de către creatorul său, necunoscut încă. Cât de bine i se petrec solzii, ce minunate antenuţe (şi microfonaşe, sau alte organe perfecţionate de ascultare) are! Cât de bine se poate el prinde cu gheruţele lui micuţe de orice pradă pe care l-a proiectat cineva să o consume, ca să-şi îndeplinească la perfecţiune rolişorul său în imens de complicatul lanţ trofic al ecosistemului visător! Cât ar fi rămas sfântul de surprins să descopere toate acestea, şi încă multe altele, la un animăluţ pe care-l credea scârbos! Şi poate că şi era, dar nu pentru sfântul nostru din vis, pentru că el i-ar fi mulţumit lui Dumnezeu, poate în aceeaşi seară, sau poate după confirmarea licenţei sale de ucigaş de balauri scârboşi 007, că a dat voie să se întâmple apariţia unei creaturi atât de perfecţionate pentru îndeplinirea planurilor Sale, pe care nu le înţelege nimeni deocamdată. Cert e că, în acel vis din care am să mă trezesc probabil în următoarele 5 minute, sfântul ar fi stat un pic pe gânduri înainte să-i ardă una cu sete altui balaur, şi mai perfecţionat, trimis de nu se ştie cine să-l sâcâie. Nici nu vreau să mai visez la ce ar duce o astfel de ezitare în lupta cu balaurii de ultimă generaţie…

%d blogeri au apreciat: