Împăcare risca(n)tă

Anunțuri

Făcătorul de pace

Într-un articol peste care am dat cu sprijinul vikingului de cart, creştinismul figurează pe locul 9 din 11 într-un clasament al unităţii de credinţă, urmat doar de buddhism şi hinduism.
Nu ştiu cum s-a întocmit acest top, cu Baha’i în frunte, dar văd de mulţi ani la televizor şi pe bloguri felul cum se tratează între ei creştinii. Fiecare diferenţă este inventariată minuţios şi se creează o interdicţie specială pentru aderenţii fiecărui coolt, rit, a fiecărei denominaţii sau confesiuni, care prin pedepse şi ameninţări diverse sunt feriţi de la pierzania adusă de călcătura cea strâmbă. Morţii sunt îngropaţi cu grijă, feriţi de vecinătatea şi poluarea postmortem prin sacrilegiul intruziunii în cimitir a ereticilor. Împărtăşirea unui ortodox împreună cu catolicii îl transformă pe nemernic într-un simplu catolic. Vaticanul recomandă respectuos celor flămânzi după trupul şi sângele Domnului să se servească în propriile lor biserici, hélas, necatolice, respectând fiecare cu sfinţenie propriul cult şi nederanjându-i pe ceilalţi. Ecumenismul este aproape o crimă, în orice caz un pericol mortal. Pe bloguri se poartă discuţii de sute de comentarii pe probleme teologice, într-o atmosferă nu tocmai relaxată, însoţită de sentinţe, invective, profeţii sumbre amestecate cu declaraţii de iubire şi urări de mult, mult har – care evident lipseşte, dat fiind că opinia teologică a oponenţilor este total greşită.
Mi se pare şocant acest spectacol, pentru o adunătură de oameni care ar trebui să fie comunitatea cu sarcina cea mai clar definită din istorie: dragostea reciprocă. Ni s-a poruncit un fel de unitate pe care avem impresia că o respectăm prin aglutinare în jurul fundamentalelor, măreţelor şi inevitabilelor doctrine teologice. Respingem fioros tot ce nu ne identifică şi nu ne circumscrie apartenenţa cât mai exclusivistă, pentru că am ales sau ne-am trezit că avem dogmele cele corecte. Ne cramponăm de o identitate care ne face să uităm singura identitate care contează, cea cu Cristos. Chiar dacă există o fractură evidentă între dogme şi faptele noastre de credinţă, chiar dacă în toate taberele sunt, în proporţii totuşi diferite, „sfinţi” care trăiesc după Legea lui Dumnezeu aşa cum ne-a revelat-o Mântuitorul, chiar dacă toţi avem impresia că am înţeles Vestea cea bună a Evangheliei, nimeni nu consideră asta suficient. Trebuie neapărat să trăieşti ca şi cum L-ai urma pe Isus, dar numai având şi o doctrină corectă, perfectă – doar trebuie să fim desăvârşiţi, doar trebuie să bifăm toate detaliile teologice, toate articolele de Crez, toate articolele de drept canonic şi toate tradiţiile cele bune şi ziditoare.
Nu am înţeles decât azi, şi pare ceva atât de simplu. Ca de obicei, adevărul cel mai important îl auzi de câteva ori pe săptămână, îl citeşti pe bloguri, în reclame, în proverbe şi zicători. Dar fără să-l înţelegi, fără să-i dai mai multă atenţie decât oricărui slogan, decât unui verset, decât unui rând dintr-o rugăciune. E adevărul pe care l-am citit de zeci de ori în Scriptură, fără a-l vedea de fapt, fără a simţi lumina caldă şi blândă din el.
Dumnezeu nu poate fi absurd. Nu putem fi judecaţi după o interminabilă listă de detalii teologice subtile, din care să ratăm un anumit procent, un altul să le stăpânim la perfecţie, şi restul să le mimăm sau ascundem sub preş. Nu, e mult mai simplu, ni s-a spus de la început şi o ştie toată creştinătatea. Singura doctrină, singura dogmă care ne este indispensabilă este aceea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Dacă asta nu ne poate da pacea şi dragostea frăţească, este numai vina noastră, a tuturor. Dar El vrea să vadă această pace, pentru că ne-a dat-o demult.

Veniţi de luaţi lumină

The Peace Poem

Publicat în Pace. Etichete: . 3 Comments »

Rotaţia triunghiului

Pentru John Denver, dar şi pentru mulţi alţii, a fost odată oboseală, tristeţe, singurătate şi… calea.

EU sunt calea, adevărul şi viaţa.
Eu SUNT calea, Eu SUNT adevărul, Eu SUNT viaţa
Eu sunt CALEA, Eu sunt ADEVĂRUL, Eu sunt VIAŢA

SONG of WYOMING

Well, I’m weary and tired, I’ve done my days ridin’
Nighttime is rollin’ my way
The sky’s all on fire and the lights slowly fading
Peaceful and still ends the day
Out on the trail night birds are callin’
Singin’ their wild melody
Down in the canyon cottonwood whispers
A Song of Wyoming for me

Well, I’ve wandered around the town and the city
Tried to figure the how and the why
Well, I’ve stopped all my schemin’
I’m just driftin’ and dreamin’
Watching the river roll by
Here comes that big old prairie moon risin’
Shinin’ down bright as can be
Up on the hill there’s a coyote singin’
A Song of Wyoming for me

Now it’s whiskey and tobacco and bitter black coffee
A lonesome old dogie am I
But wakin’ up on the range
Lord I feel like an angel
Free like I almost could fly
Drift like a cloud out over the badlands
Sing like a bird in the tree
The wind in the sage sounds like heaven singin’
A Song of Wyoming for me
A Song of Wyoming for me

Romani 15:11

John Denver avea sânge de indian, dar cânta ca un lonely cowboy – avea nevoie de cuvinte pentru cântări, poate mai puţin pentru dialoguri, poate deseori pentru monologuri ascultate doar de Marele Spirit.
După cum veţi vedea mai jos, rugăciunea Tatăl nostru are câteodată nevoie de spaţiile largi ale preeriei… Încercaţi s-o spuneţi ca indienii între zgârie-norii de pe Wall Street? Se poate, dar trebuie să vă orientaţi pe direcţia corectă. Deci…
(Scuze, dar trebuie două clickuri, se poate vedea doar pe Youtube.)

%d blogeri au apreciat asta: