Dansând cu lupii

Puterea pe care o emană un dresor către fiare este, cred, doar o mică fracţiune din puterea sa interioară. Ca să nu fugi în faţa unei fiare, trebuie să te simţi mai puternic decât ea. Dar atunci eşti deja în cumpănă, pentru că poţi ucide bestia, îndepărtând pericolul, sau o poţi supune, îndepărtând ura. Ideal ar fi să poţi iubi, chiar dacă puterea ta ţi-ar permite să zdrobeşti – dar, în primul rând, înainte de a îmblânzi fiara, dresorul se îmblânzeşte şi se supune pe sine. Nu cred că există dresori isterici în arenă, deşi poate au coşmaruri cu fiare care-şi atacă îmblânzitorul.

Fiara salivează, urlă, se agită, pândeşte. Dar dresorul o înţelege, poate chiar are în sine o fiară mai puternică, supusă pentru a-l lăsa să iubească şi să îmblânzească alte fiare. Un dresor nu mai poate acţiona ca o fiară, chiar dacă are nevoie, din ce în ce mai rar, de cange şi de bici, iar vocea nu trebuie să-i tremure sau să fie slabă. Dacă ajunge cumva să se teamă de bestii nu mai are nicio putere – nici măcar asupra sa. Şi fuge la adăpost, singur cu fiara din sine, urând toate fiarele.

Nu cred că Isus s-a ferit vreodată de priveliştea păcatului, şi ştiu că numai El poate îmblânzi fiara din mine – şansa mea e ca El să nu-şi ferească privirea, deşi sfinţenia Lui şi substanţa mea sunt incompatibile. Pe deasupra, aş vrea să fiu îmblânzitor, pentru că iubesc fiarele. Dar mi-e teamă de mine mai mult decât de ele, şi numărul nu iese încă. Dar circul merge mai departe.

Dumnezeu ca ultraj

Psalmul 82
1. (Un psalm al lui Asaf.) Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.
2. „Pînă cînd veţi judeca strîmb, şi veţi căuta la faţa celor răi? –
3. Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate nenorocitului şi săracului,
4. Scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, izbăviţi-i din mîna celor răi.”
5. Dar ei nu vor să ştie de nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întunerec; de aceea se clatină toate temeliile pămîntului.
6. Eu am zis: ,,Sînteţi dumnezei, toţi sînteţi fii ai Celui Prea Înalt.
7. Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” –
8. Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pămîntul! Căci toate neamurile sînt ale Tale.

E LUNI!!!

Lângă porţile Nopţii

[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Oświęcim + Brzezinka = Auschwitz-Birkenau

Cum să cazi din cer, cu parapanta…

Nu cred să mai fie cazul, la vârsta mea, dar m-aş arunca în hău NUMAI cu căştile pe urechi, ascultând „Jump” cu Van Halen. Fără să mă simt luciferic, dar poate strălucind de bucuria zborului – şi neapărat uitând că urmează o aterizare. Cum ai putea să te bucuri de salt dacă te gândeşti numai la aterizare? Înainte şi după salt eşti tot pus la pământ…

Arhetipuri vegetale

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.