Dumnezeu şi câinii

Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Max

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?

Scenariul, regia, Actorul şi figuranţii

Probabil că vă gândiţi la dl Sergiu Nicolaescu, nu-i aşa? Nu, fraţilor, nu!

Ieri, la cercul micilor cineaşti întreprinzători şi angajaţi în lucrări diverse, am avut o revelaţie! Adică, nu ştiu, fraţilor, dacă să-i zic aşa, mai degrabă m-a pocnit aşa, o idee… E drept că mă cam durea puţin capul, din cauză că băieţii au cam exagerat cu amperajul la şedinţa de dimineaţă. Dar nu le port pică, fraţilor, nu trebuie să câştige şi ei o pâine? Da las’ că ies eu de-aici o dată ş-odată…

Aşa, şi cum vă spuneam, m-a lovit aşa un gând foarte ciudat, şi mi s-a părut că scena din grădina Ghetsimani este exact ca o scenă de film! Vasăzică, nu prea se ruga Isus cu voce tare de faţă cu alţii, a făcut-o când l-a înviat pe Lazăr, de fapt a mulţumit Tatălui că L-a ascultat. De multe ori mă gândesc, oare cum se ruga Isus? Dacă aş ştii, aş… Sau… Mă rog, ziceam de Ghetsimani, unde m-a pocnit impresia că parcă văd un film, cu povestitor, comentator, vocea interioară a personajelor… Vasăzică ucenicii parcă adormiseră. Păi atunci cine l-a auzit pe Isus cum se roagă? O fi fost un ucenic (eu îl bănui pe Ioan) care a rămas treaz. Dar nu pot scăpa de impresia că Isus e urmărit de cameră în toată scena.

Dar m-am gândit un pic, şi m-am liniştit, fraţilor. Păi la urma urmei ce contează că a existat un scenariu, o regie, un operator? Scenaristul şi regizorul (eu cred că a fost aceeaşi persoană) au făcut în aşa fel ca mesajul să ajungă până la noi. Aşa se întâmplă cam cu toate filmele, te ia valul şi nu te mai uiţi la toate detaliile, că te interesează mult prea mult acţiunea şi deznodământul, şi ce vrea să comunice actorul din rolul principal, care s-ar putea, ca pe la noi în România, să fie acelaş cu scenaristul şi regizorul.

Şi apoi, am avut iar un vis (tot pentru că am reuşit cumva să palmez pastilele, he he he). Se făcea că eram la Buftea şi mă luaseră ăia figurant la un film despre Isus. Bineînţeles că m-au pus să strig “CRUCIFIGE!!! CRUCIFIGE!!!” (filmul mergea la export). Nu ştiu cum, am trecut direct la scena de pe Golgota, eram numai eu singur pe platou, şi m-am urcat puţin pe cruce, să văd cum e. Dar nu reuşeam să strig replica finală, pentru că nu mi-o mai aminteam. Şi nici nu am apucat să mi-o amintesc, pentru că a intrat chiar actorul din rolul principal pe platou, mi-a zâmbit, şi mi-a spus: Nu mai e nevoie!

Tautologic altfel

M-am hotărât. Brusc. Mi-e dor de unele din paginile şterse. Probabil că am şters totul pentru că nu mai credeam că pot fi cum aş vrea să fiu, că de fapt sunt altul decât cel minim sperat. Dar de fapt aş vrea să fiu altfel de cum aş putea să fiu, pentru că pur şi simplu nu sunt. Şi asta mă face să fiu aşa cum sunt. Ceva mă face altceva, dar tot eu sunt, orice ar şi aş.
Aşa?
Fiu…
Să!

Petale de spumă — poezie pompieristică

TULIP
Total Depravity
Unconditional Election
Limited Atonement
Irresistible Grace
Perseverance of the Saints

BEERS
Broken Eikons
Eternal Purpose
Extravagant Atonement
Response to Grace
Shalom

Am găsit aici un grupaj de articole foarte relaxa(n)te, aproape imposibil de imaginat în aria fatărland-roverului nostru za(l)mo(l)xo-fundamentalo-creştin.  (Apropo, oare există un creştinism specific românesc? Simţesc, aşa… că şi aici suntem originali, dacă nu chiar aproape originari după unele teorii carpato-dunăreano-euxinocentrice.)

(-nimic-)

Mi se pare că autoarea este emergentă !!!!! Uitaţi-vă numai de câte ori apare cuvântul „conversaţie” pe blogul ei…
Şi BEERS – probabil alcoolul este admisibil în viaţă (că doar nu ne-o trimite acest acrostih la inocentul alkoholfrei!).
Nu m-aş fi mirat dacă ar fi inventat ceva cu HARDROCK sau METAL – mai bine, că are tot cinci puncte esenţiale, de ex.

Mediocritatea păcatului de a presupune
Eşecul de a fi aleşi tocmai noi –
Tâlhari muţi până la capăt –,
Aşteptând cu mâinile în sân să coboare harul,
Limitând minunile la ce-au fost odată – ce modern era să râzi alături de Isus!

Nu înţeleg de ce nu a pus în discuţie şi cele cinci puncte arminianiste:

1) voinţa liberă a omului 2) alegerea condiţionată 3) ispăşirea universală 4) harul obstrucţionabil 5) căderea din har, adică

Voinţă să ai, ca să poţi rezista libertăţii –
Rezistă creştine, din har să nu cazi!
E clar că Isus te va ierta de-L primeşti…
Aleşi putem fi cu toţii, să vrem numai
Uita de calea ce cheamă spre iad!

Deci, atenţie mărită, exacerbată chiar, fraţilor! Chiar dacă ni se pare pe alocuri corect ce spune, sunt mari şanse ca autoarea articolelor indicate mai sus (culmea, îşi zice Grace! – probabil se ascunde sub pseudonim) să se fi molipsit de postmodernism (în accepţiunea domnului pastor Paul Negruţ), ca urmare e un pericol pentru credinţă, iar (pentru) adevărata credinţă e aproape (de) un dezastru!(?)

Stau şi mă uit la poezioarele astea, şi mă întreb: oare nu e totul prea simplu aşa, în versuri şi acrostihuri? Pe de altă parte, de ce ar trebui să fie complicat? Dar de ce să ne punem atâtea întrebări, când avem (atât de puţin) de trăit?

Păi trebuie, pentru că altfel riscăm să ne petrecem viaţa la o (aproape trezită) bere, fără să ne punem nici o întrebare măcar. Dar mai sunt şi alte variante din astea de viaţă, în care întrebările sunt foarte puţine şi totdeauna ajutătoare în direcţia cea – deja! – bună. Nu le mai enumăr, că poate dau naştere la afirmaţii…

%d blogeri au apreciat: