Ceilalţi?

Nous avons marché le long des sentiers.
Parmi nous, certains sont tombés
Et tous les autres que deviennent-ils ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Derrière nous, campagnes et villages
Ensevelis sous le lierre sauvage
Ou seul un chien peut-être vit tranquille.
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent
Et nous souffrons.
Dans notre cœur, comme une tache,
Quelque chose qui grandit et qui se cache.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent.
Quelques croix sont plantées sur le chemin
Que les bourreaux nous montrent de la main,
Disant : „De l’autre monde, que reste-il ?”
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Au-delà de nous, dans le ciel de plomb,
Y a-t-il un Dieu, quelqu’un nous l’appelons ?
Nous oublier, comment le pourrait-il ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.

Prisonniers de L’Inutile
aut. Gérard Manset
int. Francis Cabrel

Anunțuri

Silă cu dragoste

Se zice că Dragoste cu sila nu se face – numai dragoste.

Iată ce găsim în Judecători 19.

1. Pe vremea cînd nu era împărat în Israel, un Levit, care locuia la marginea muntelui lui Efraim, şi-a luat ca ţiitoare o femeie din Betleemul lui Iuda.
2. Ţiitoarea nu i-a fost credincioasă, şi l-a părăsit ca să se ducă în casa tatălui ei în Betleemul lui Iuda, unde a rămas timp de patru luni.
3. Bărbatul ei s’a sculat şi s’a dus la ea, ca să-i vorbească inimii şi s’o aducă înapoi.
(…)
22. Pe cînd se veseleau ei, iată că oamenii din cetate, nişte fii ai lui Belial, oameni stricaţi, au înconjurat casa, au bătut la poartă, şi au zis bătrînului, stăpînul casei: ,,Scoate pe omul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el.„
23. Stăpînul casei a ieşit la ei, şi le-a zis: ,,Nu, fraţilor, vă rog să nu faceţi un lucru aşa de rău; fiindcă omul acesta a intrat în casa mea, nu săvîrşiţi mişelia aceasta.
24. Iată că am o fată fecioară, şi omul acesta are o ţiitoare; vi le voi aduce afară: necinstiţi-le, şi faceţi-le ce vă va plăcea. Dar nu săvîrşiţi cu omul acesta o faptă aşa de nelegiuită”.
25. Oamenii aceia n’au vrut să-l asculte. Atunci omul şi-a luat ţiitoarea, şi le-a adus-o afară. Ei s’au împreunat cu ea, şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea pînă dimineaţa: şi i-au dat drumul cînd se lumina de ziuă.
26. Către ziuă, femeia aceasta a venit şi a căzut la uşa casei omului la care era bărbatul ei, şi a rămas acolo pînă la ziuă.
27. Şi dimineaţa, bărbatul ei s’a sculat, a deschis uşa casei, şi a ieşit ca să-şi urmeze drumul mai departe. Dar iată că femeia, ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mînile pe prag.
28. El i-a zis: ,,Scoală-te, şi haidem să mergem!” Ea n’a răspuns. Atunci bărbatul a pus-o pe măgar, şi a plecat acasă.
29. Cînd a ajuns acasă, a luat un cuţit, a apucat pe ţiitoarea lui, şi a tăiat-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi, pe cari le-a trimes în tot ţinutul lui Israel.

Pe lângă izbitoarea asemănare cu episodul din Sodoma, povestea intrigă şi pare imposibilă. Cum se numeşte ceea ce-l poate face pe un tată să-şi ofere copila spre a fi violată şi dezverginată? Este Dragoste pe undeva în acest ceva? Este Dragoste de Dumnezeu, asemeni celei a lui Avraam? Ce simţea sau ar fi simţit copila dacă ar fi fost totuşi sacrificată? Avea vreo şansă de a se apropia astfel de Dragoste? Cum ar trebui să-ţi creşti copiii ca să se întâmple ASTA? Dar poate că nu era decât o tradiţie tiranică, şi o şi mai tiranică nevoie de imagine, într-o cultură care şi-a pervertit premisele.
Dar în cazul Levitului orice urmă de tiranie culturală dispare. Omul se dusese după ţiitoare ca să-i vorbească inimii, pentru că o voia înapoi. Nu şi-a luat, pur şi simplu, o altă ţiitoare, pentru că numai ea însemna ceva. Dar ce se petrece mai apoi arată că, poate, numai orgoliul şi simţul proprietăţii lezate îl făcuseră să bată atâta drum după femeie. Levitul nu se duce afară, ci o predă pe ea, cum ai scoate seara pisica din casă. Dar afară erau câini, nu oameni. Câinii mănâncă orice, nu fac nazuri – deşi iniţial refuzaseră o fecioară în plus, bonus peste ţiitoarea care nu mai era demult o prospătură. Câini care, de fapt, nu par a urmări în primul rând plăcerea sexuală, ci sondarea abisului inimilor omeneşti. Era Dragoste în acea casă? Se ceruse un bărbat. S-au oferit la schimb două femei, dintre care una era fecioară. S-a acceptat ceea ce arăta cum este inima Levitului. Căruia i-a fost silă de femeie – era spurcată de scurgeri seminale. Şi totuşi a trebuit s-o atingă, cel puţin ca s-o taie în bucăţi, moartă sau încă vie.

Până azi nu ştiam de ce nu pot să mă împac cu Pilda celor zece fecioare. Ba pot, dacă mă hotărăsc să cred că are un anumit fel de interpretare, foarte ţintit şi tăios. De exemplu, am să mă opresc, pe lângă tema vegherii, doar la ideea că nu se poate transmite cunoştinţa pe orizontală, ci numai pe verticală, de sus în jos. De la distribuitorul de unt-de-lemn-de-cruce, niciodată de la om la om.
Pentru mine Pildele nu pot fi aşa de liniare, mereu mă atrag alte înţelesuri… Dar cu fecioarele mi-este chiar foarte greu. Ştiu că a-ţi da viaţa pentru prieteni este cel mai mare semn de dragoste. Dar uneori mi se pare că ni se sugerează că Unul Singur a făcut asta, iar oamenii chiar nu ar trebui s-o facă. Şi totuşi, simt că le-aş trage fecioarelor celor înţelepte o mamă de bătaie, dacă nu chiar le-aş băga cu sila nişte dragoste în suflete. Nu, Dumnezeu nu a întrebat: Cine va merge la fecioarele cele înţelepte ca să le înduplece? Nu, nu s-a găsit nici un duh la sfatul lui Dumnezeu care să spună: Iată, eu sunt, trimite-mă pe mine! Iar fecioarele cele înţelepte erau prietene doar cu alte fecioare înţelepte, şi nu a spus nici una, una măcar: Ia tu candela mea surioară, mie mi-e de-ajuns. Mirele m-a privit în ochi.

Veniţi de luaţi lumină

Lângă porţile Nopţii


[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Oświęcim + Brzezinka = Auschwitz-Birkenau

Slăbiciunile Celui Atotputernic

Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n’a legat mai întîi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa.

Oglinzi paralele…

Dumnezeu, Cel Atotputernic, este cu mult mai tare decât răul care a stăpânit doar trecător, răul care şi-a păzit straşnic avuţia. Vestea cea bună a Împărăţiei Lui a început deja, de două milenii, să şteargă năpasta care ne chinuie încă din Eden. Cel tare nu mai este tare, a fost înfrânt şi legat fedeleş, iar acum i se jefuieşte gospodăria, luându-i-se înapoi ceea ce fusese, doar vremelnic, al lui. Nu a avut, nu are, şi acum i se ia şi ceea ce are. Un jaf, un atac, o hoţie – se face prin forţă, cu violenţă, se dă năvală şi se pradă, stârnind indignare, ceea ce părea stăpânit de drept – dar de fapt nu a fost, nu e, va fi din ce în ce mai puţin, şi nu va mai fi chiar deloc al vechiului stăpân. Un stăpân puternic, dar nu îndeajuns de tare – de două mii de ani zace legat şi urlă ca turbat. E periculos să îl asculţi, mai ales când noul stăpân tace.

Întrebări cu ecou…

Fortăreaţa Edenului, atât de sigură, sigur cuibărită în puterea Celui ce o crease, a fost prădată ziua-n-amiaza mare. Fără zgomot de luptă, fără zbatere şi ţipăt, fără veste. Stăpânul a fost legat, iar creaţia Sa minunată, omul pe care-l făurise şi pe care-l iubea îndeajuns pentru a-l pune la-ncercare, a fost lăsat pradă unuia mai tare. Care nu s-a sfiit să profite din plin de slăbiciune.

Omul – slăbiciunea lui Dumnezeu, apărut prin slăbiciunea nevoii de a-Şi vedea propriul chip în lumina altor ochi, din slăbiciunea nevoii de a asculta laude de slavă, din slăbiciunea durerii de a asculta rugi patetice şi a primi jertfe fără folos, din marea slăbiciune a nevoii de a Se jertfi pentru altul din dragoste. Slăbiciunea care L-a convins să facă omul atât de slab, încât să fie nevoie de jertfa Lui. Dragostea – slăbiciunea supremă – L-a făcut să-i dea omului şansa de a câştiga mirarea că este asemeni Lui – până şi în dragoste –, plecând din ţărână, pe o cale grea şi imposibil de înţeles, care ar trebui să se termine cu o îmbrăţişare. Un cadou pentru un copil răsfăţat, făcut – cu forţa, cu pedeapsa şi cu chinul – să înţeleagă ce înseamnă de fapt cadoul, ce este în pachet, şi de ce altul nu-i va mai trebui vreodată.

Stăpânul cel tare s-a lăsat legat, ca să poată fi jefuit de dragostea noastră şi apoi să ne răscumpere.

%d blogeri au apreciat asta: