Decimare la cerere

1.2. Să mă joc

3. Copiii (dar nu am să încerc asta chiar azi, tirania lepşei are o limită!), mai ales cei trişti şi singuratici

4. Să mă uit la documentare despre animale, plante şi locuri exotice

5. Să stau la soare în-grădină-cu-ochii-închişi-şi-creierul-zumzăind-o-melodie-fără-versuri-de-parcă-tocmai-ar-fi-plecat-poştaşul care mi-a adus pensia

6. Mâncarea chinezească foarte picantă şi cu denumiri ciudate fără vreo legătură cu gustul sau aspectul (mă omor după vinetele cu aromă de peşte, pentru că nu au deloc aromă de peşte, ci sunt dulci-caramelizate-iuţi-sărate şi cu mult usturoi, iar de arătat arată ca o dulceaţă maro de nuci verzi mari şi lungi ca nişte sardele)

7. Tractoarele foarte vechi ascunse prin şoproane, caii, măgarii, raţele, veveriţele, cangurii, hipopotamii, delfinii, balenele ucigaşe, mangustele, buburuzele, koala, orice pasăre cântătoare, căprioarele şi cerbii, lupii, pisicile sălbatice şi cactuşii

8. Locurile tainice de prin ogrăzi, case şi grădini, pe sub stânci şi poduri de piatră, după colţuri, pe acoperişuri

9. Muşchiul verde şi florile foarte mici, la care trebuie să te uiţi de aproape

10. Plantele de tot felul crescute prin crăpături, între pietrele zidurilor, copacii care par să crească din stâncă şi iarba hrănită cu praf şi ceaţă

Primă (Bonus, Supliment, Coroniţă):  Lumina Lunii amplificată de mare. Să cumpăr (când sunt deprimat) tot felul de scule, şuruburi, aparate de măsură şi substanţe care nu-mi sunt absolut deloc necesare dar mi-ar plăcea să-mi trebuiască pentru că ar însemna că fac ceva util şi complicat. Să citesc romane poliţiste cu detectivi particulari singuratici. Să fiu singur când am chef. Să nu fie umezeală când e frig.

Va fi pace sub măslini…

Bucurii nemuncite

Dacă nu vreţi să vă jucaţi cu mine...

Soluţia finală

Urmări plăcute

Între două lumi

Ecce Sacerdos Magnus

Xulf

Lângă porţile Nopţii


[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Ying-Yiang

YOU’VE LET YOURSELF GO (Tu t’Laisses Aller)
(Charles Aznavour / Marcel Stellman)

Charles Aznavour – 1965

It’s funny, when I look at you
While not a single word is said
I know, I had a drink or two
But that’s not what’s gone to my head
I laugh and I recall our youth
Perhaps you’ll say that I’m uncouth
But it’s high time you knew the truth
About the way you make me feel
And what the future holds in store
For I can’t stand it anymore

Why should I even try and hide
Whatever I may feel inside
You lie, you curse and you provoke
And then you treat it as a joke
You know, at times you go too far
Even in front of all my friends
How could we hope to make amends
You know that you’ve let yourself go

You look a sight, sure you look great
Your stocking seams, not even straight
And that old faded dressing gown
Your hair in curlers hanging down
What could I have been thinking of
Was it with you I fell in love
Are you the girl that could inspire
A heart with passion and desire
I gaze at you in sheer despair
And see your Mother standing there

In front of strangers you’re the same
You don’t mind putting me to shame
You contradict each word I say
Why, you would turn night into day
You like to hurt me when you can
I’m just a rug and not your man
I hit the jackpot, yes, I know
You’ve let yourself go

At times you’re cruel, beyond control
Have you no heart, have you no soul
And as I take a look at life
I realise that you’re my Wife
A little effort, not much more
And things could be just as before
You know, you’ld lose a little weight
If you would watch all that you ate
A little style, a little grace
And try to show a smiling face

I couldn’t hate you if I tried
I really want you by my side
So try, try and be the girl I knew
Let’s really start our love anew
I want to hold you in my arms
And then surrender to your charms
Let there be fire, not just a glow
Come close to me, let yourself go

TU TE LAISSES ALLER
(Charles Aznavour / Ed. Raoul Breton)

Drôle, ce que t’es drôle à regarder
T’es là t’attends tu fais la tête
Et moi j’ai envie de rigoler
C’est l’alcool qui monte en ma tête
Tout l’alcool que j’ai pris ce soir
Afin de puiser le courage
De t’avouer que j’en ai marre
De toi et de tes commérages
De ton corps qui me laisse sage
Et qui m’enlève tout espoir
J’en ai assez faut bien que je te le dise
Tu m’exapères tu me tyrannises
Je subis ton sale caractère
Sans oser dire que t’exagères
Oui t’exagères tu le sais maintenant
Parfois je voudrais t’étrangler
Dieu ce que t’as changé en 5 ans
Tu te laisses aller, tu te laisses aller
Tu es belle à regarder
Tes bas tombant sur tes chaussures
Et ton vieux peignoir mal fermé
Et tes bigoudis – quelle allure
Je me demande chaque jour
Comment as-tu fait pour me plaire
Comment ai-je pu te faire l’amour
Et t’alliéner ma vie entière
Comme ça tu ressembles à ta mère
Car rien pour inspirer l’amour
Devant mes amis quelle catastrophe
Tu me contredis, tu m’apostrophes
Avec ton venin et ta hargne
Tu ferais battre des montagnes
Ah j’ai décroché le gros lot
Le jour où je t’ai rencontré
Si tu te taisais, ce serait trop beau, non!
Tu te laisses aller, tu te laisses aller
Tu es une brute et un tyran
Tu n’as pas de cœur et pas d’âme et pourtant
Pourtant, je pense bien souvent que
Malgré tout tu es ma femme
Si tu voulais faire un effort
Tout pourrait reprendre sa place
Pour maigrir, fais un peu de sport
Arrange toi devant ta glace
Accroche un sourire à ta face
Maquille ton cœur et ton corps
Au lieu de penser que je te déteste
De me fuir comme la peste
Essaie de te montrer gentille
Redeviens la petite fille
qui m’a donné tant de bonheur
Et parfois comme par le passé
J’aimerais que tout contre mon coeur
Tu te laisses aller, tu te laisses aller

În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta – poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui – să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles – îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai „frumos” aşa…

%d blogeri au apreciat: