Decimare la cerere

1.2. Să mă joc

3. Copiii (dar nu am să încerc asta chiar azi, tirania lepşei are o limită!), mai ales cei trişti şi singuratici

4. Să mă uit la documentare despre animale, plante şi locuri exotice

5. Să stau la soare în-grădină-cu-ochii-închişi-şi-creierul-zumzăind-o-melodie-fără-versuri-de-parcă-tocmai-ar-fi-plecat-poştaşul care mi-a adus pensia

6. Mâncarea chinezească foarte picantă şi cu denumiri ciudate fără vreo legătură cu gustul sau aspectul (mă omor după vinetele cu aromă de peşte, pentru că nu au deloc aromă de peşte, ci sunt dulci-caramelizate-iuţi-sărate şi cu mult usturoi, iar de arătat arată ca o dulceaţă maro de nuci verzi mari şi lungi ca nişte sardele)

7. Tractoarele foarte vechi ascunse prin şoproane, caii, măgarii, raţele, veveriţele, cangurii, hipopotamii, delfinii, balenele ucigaşe, mangustele, buburuzele, koala, orice pasăre cântătoare, căprioarele şi cerbii, lupii, pisicile sălbatice şi cactuşii

8. Locurile tainice de prin ogrăzi, case şi grădini, pe sub stânci şi poduri de piatră, după colţuri, pe acoperişuri

9. Muşchiul verde şi florile foarte mici, la care trebuie să te uiţi de aproape

10. Plantele de tot felul crescute prin crăpături, între pietrele zidurilor, copacii care par să crească din stâncă şi iarba hrănită cu praf şi ceaţă

Primă (Bonus, Supliment, Coroniţă):  Lumina Lunii amplificată de mare. Să cumpăr (când sunt deprimat) tot felul de scule, şuruburi, aparate de măsură şi substanţe care nu-mi sunt absolut deloc necesare dar mi-ar plăcea să-mi trebuiască pentru că ar însemna că fac ceva util şi complicat. Să citesc romane poliţiste cu detectivi particulari singuratici. Să fiu singur când am chef. Să nu fie umezeală când e frig.

Orthodoxie

Iată, stau drept
Înaintea ta
Priveşte-mă în ochi
Şi îmblânzeşte-te
Le-am promis
Că le voi pregăti
Locaşurile
Dar le e frică
Încă
Uite, cad
În genunchi
Priveşte-mă în ochi
Cum te privesc, adânc
Îmblânzeşte totul
Te rog
Am milă
Dar tu poţi
Avea şi îndurare
Uite, îmi plec capul
Înaintea ta
Te rog
Îmblânzeşte-te
Uite, m-am întors
La tine, cum am promis
Dar le-am promis şi lor
Ceva ce depinde
Numai de tine
Eu depind de tine
Şi m-am promis
Lor
Te rog
Uite, mă culc la pământ
Pe norul acesta
Înaintea ta
Şi tac
Închid ochii
Norul mă iubeşte
Trebuie să mă duc
Înapoi la ei
Le-am promis ceva
Ce depinde de tine
Eu depind de tine
Te rog
Să mă îmblânzeşti
Şi pe mine când îmi vei da
Sabia şi torţa
Şi cartea cu peceţi
Peste care au curs
Lacrimile mele
Poate şi ale tale
Nu spune nimic
Dar îţi promit
Că am să mă întorc la tine
Şi am să vin cu ei
Te rog
Îmblânzeşte-ne
Pe toţi
Porumbelule alb
Nu plânge
Nu doare
Lasă-mă să te despic
În două jumătăţi
Una pentru mine, una pentru el
Şi una pentru ei
Nu doare
Am să te mângâi
Puţin
Înainte
Va trece un stâlp de foc
Între tine şi tine
Acelaşi stâlp
Care stătea între tabere
Şi te va suda cu tine însuţi
Şi cu mine şi cu el
Moleculă cu moleculă
Atom cu atom
Nerv cu nerv
Nu doare
Oasele tale
Vor fi la fel de blânde
Ca oasele unei adieri
De foc
Şi din ciocul tău
Va gânguri
Copilăria
Iar în ghearele tale
Vei ţine strâns
Ultima suflare a lumii în flăcări
Amânată până când
Îi vei da drumul
Eu voi mânca apoi jumătatea mea
El pe a lui
Şi vom vedea
Ce vor ei
Să facă
Mai departe

În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta – poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui – să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles – îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai „frumos” aşa…

%d blogeri au apreciat: