Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.
Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.
Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.
Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.
În Chip co-răspunzător 