Pequod

–Cum te cheamă, pinguinule?
–Dick Moby, Doamne.
–Şi de ce te ţii după barca mea? Vrei să-mi ceri ceva? Vrei să te cercetez?
–Stăpâne, aş vrea să capăt nişte aripi mari, mari şi puternice, ca să pot zbura ca lumea, sus, sus de tot. Şi să mă cheme Icar, şi să nu mai fiu caraghios…
–Nu se poate, pinguinule. Du-te înapoi în apa din care te-ai născut din nou, şi întoarce-te pescar, ca să te botez Eu şi să nu mai fii tragic.

Reclame

Decimare la cerere

1.2. Să mă joc

3. Copiii (dar nu am să încerc asta chiar azi, tirania lepşei are o limită!), mai ales cei trişti şi singuratici

4. Să mă uit la documentare despre animale, plante şi locuri exotice

5. Să stau la soare în-grădină-cu-ochii-închişi-şi-creierul-zumzăind-o-melodie-fără-versuri-de-parcă-tocmai-ar-fi-plecat-poştaşul care mi-a adus pensia

6. Mâncarea chinezească foarte picantă şi cu denumiri ciudate fără vreo legătură cu gustul sau aspectul (mă omor după vinetele cu aromă de peşte, pentru că nu au deloc aromă de peşte, ci sunt dulci-caramelizate-iuţi-sărate şi cu mult usturoi, iar de arătat arată ca o dulceaţă maro de nuci verzi mari şi lungi ca nişte sardele)

7. Tractoarele foarte vechi ascunse prin şoproane, caii, măgarii, raţele, veveriţele, cangurii, hipopotamii, delfinii, balenele ucigaşe, mangustele, buburuzele, koala, orice pasăre cântătoare, căprioarele şi cerbii, lupii, pisicile sălbatice şi cactuşii

8. Locurile tainice de prin ogrăzi, case şi grădini, pe sub stânci şi poduri de piatră, după colţuri, pe acoperişuri

9. Muşchiul verde şi florile foarte mici, la care trebuie să te uiţi de aproape

10. Plantele de tot felul crescute prin crăpături, între pietrele zidurilor, copacii care par să crească din stâncă şi iarba hrănită cu praf şi ceaţă

Primă (Bonus, Supliment, Coroniţă):  Lumina Lunii amplificată de mare. Să cumpăr (când sunt deprimat) tot felul de scule, şuruburi, aparate de măsură şi substanţe care nu-mi sunt absolut deloc necesare dar mi-ar plăcea să-mi trebuiască pentru că ar însemna că fac ceva util şi complicat. Să citesc romane poliţiste cu detectivi particulari singuratici. Să fiu singur când am chef. Să nu fie umezeală când e frig.

Vine primăvara!

Vulcanizare autohtonă

Visul fericirii

London Bridge is fading down

Lux în Alba

Strâmtorare pe Dire Streets

Vive le charbon!


Vers les docks où le poids et l’ennui
Me courbent le dos
Ils arrivent le ventre alourdi
De fruits les bateaux

Ils viennent du bout du monde
Apportant avec eux
Des idées vagabondes
Aux reflets de ciels bleus
De mirages

Traînant un parfum poivré
De pays inconnus
Et d’éternels étés
Où l’on vit presque nus
Sur les plages

Moi qui n’ai connu toute ma vie
Que le ciel du nord
J’aimerais débarbouiller ce gris
En virant de bord

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil

Dans les bars à la tombée du jour
Avec les marins
Quand on parle de filles et d’amour
Un verre à la main

Je perds la notion des choses
Et soudain ma pensée
M’enlève et me dépose
Un merveilleux été
Sur la grève

Où je vois tendant les bras
L’amour qui comme un fou
Court au devant de moi
Et je me pends au cou
De mon rêve

Quand les bars ferment, que les marins
Rejoignent leur bord
Moi je rêve encore jusqu’au matin
Debout sur le port

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil

Un beau jour sur un rafiot craquant
De la coque au pont
Pour partir je travaillerais dans
La soute à charbon

Prenant la route qui mène
A mes rêves d’enfant
Sur des îles lointaines
Où rien n’est important
Que de vivre

Où les filles alanguies
Vous ravissent le cœur
En tressant m’a t’on dit
De ces colliers de fleurs
Qui enivrent

Je fuirais laissant là mon passé
Sans aucun remords
Sans bagage et le cœur libéré
En chantant très fort

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil…

Arhetipuri vegetale

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Frântură-în-viaţă

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

treeknees

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

flower

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.

Cows, boys and eagles

Acest cântec al lui John Denver mi-a bântuit adolescenţa, dar îl simt la fel de aproape şi azi. L-am ascultat o singură dată împreună cu altcineva, dar acum sunt mult mai înţelept decât în adolescenţă… Atunci aş fi spus că nu prea sînt, acum aş spune că sunt alt cineva, aproape o dată pe oră altul.
Pe atunci încă visam că zbor – da, în somn visam asta destul de des (auzisem că este un semn de boală rară, dar nu cred – voi visaţi că zburaţi?). Nu zburam ca un vultur, era ceva ca un fel de înot, stil crawl la foarte mare înălţime, destul de jos ca să mai văd florile şi copacii, destul de sus ca să scap de ceea ce mă urmărea în vis. (Oare ce fel de gând ciudat a dus la botezarea unui stil de înot rapid cu un cuvânt specific uscatului şi repulsiei?). Uneori mai visam că pot alerga precum astronauţii pe Lună, cu salturi uriaşe, înalte, domoale… Dar acu’ s-a isprăvit, zisei eu cu glas sfârşit, ridicând din picioruş. Totuşi, mai sper să revină. Nu vara, ci visele cu zbor.

Versurile ascund un Nume care este mai presus decât oricare alt nume.


LOOKING FOR SPACE

On the road of experience, I’m trying to find my own way.
Sometimes I wish that I could fly away
When I think that I’m moving, suddently things stand still
I’m afraid ‘cause I think they always will

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

All alone in the universe, sometimes that’s how it seems
I get lost in the sadness and the screams
Then I look in the center, suddently everything’s clear
I find myself in the sunshine and my dreams

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

On the road of experience, join in the living day
if there’s an answer, it’s just that it’s just that way

When you’re looking for space
And to find out who you are
When you’re looking to try and reach the stars
It’s a sweet, sweet sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
But sometimes I’m deep in despair
Sometimes I fly like an eagle,
like an eagle
I go flying flying

Puterea Mării

N-am navigat niciodată, dar nu pot pricepe cum marea nu poate schimba un om, făcându-l mai umil, mai absent, mai… Dar exemplele abundă, de la căpitanul Ahab la Băsescu. Dacă marea te putea face domn, aş fi spus poate domnul Băsescu – dar dânsul are acum altă funcţie în stat. Cred că marea te poate face preşedinte, de asociaţie de locatari, de partid, de ţară, dar e clar că nu te face mare, dacă nu eşti suficient de mic atunci când începi să dai piept cu ea, cu marea. Altfel, e posibil să rămâi cu supărarea că nu tu ai spus „Pînă aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mîndria valurilor tale!”.
Trebuie să te lupţi ca să rezişti – pe mare, în bloc, în partid, în mărire, dar poţi s-o faci în mai multe feluri. Ca rechinul, ca foca, balena, delfinul, ca vidra, ca barracuda, ca planctonul. Uneori e clar că trebuie să ataci şi să sfâşii, să pândeşti şi să te ascunzi, să surprinzi şi să fii nemilos, dacă vrei să trăieşti în mare, pe mare – să fii mare. Dar se poate pluti în voia valurilor, aşteptând lumina Soarelui, se poate filtra apa făcând perle, se poate să fii mic şi poate inofensiv precum un căluţ de mare, sau temător şi greu de observat ca un peşte care seamănă cu un buchet ciufulit de alge.
Pe Jacques-Yves Cousteau mi-l imaginez căutând-o pe nimfa Calypso. Nu ştiu dacă doamna Udrea înoată şi cântă bine, dar cred că e mai greu de găsit, fiindcă pe dânsa o păzesc mai degrabă les costauds du côté de chez Traiann.
Oricum, dacă Traian ar fi ascultat la timp această melodie, cine ştie cum ar fi arătat astăzi marea… cu el de cart, privind în zare şi fredonând… Nici John Denver nu cred că a navigat prea mult, dar pentru el lumea era Mare.


To sail on a dream on a crystal clear ocean,
to ride on the crest of a wild raging storm
To work in the service of life and living,
in search of the answers of questions unknown
To be part of the movement and part of the growing,
part of beginning to understand,

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Like the dolphin who guides you, you bring us beside you
To light up the darkness and show us the way
For though we are strangers in your silent world
To live on the land we must learn from the sea
To be true as the tide and free as a wind swell
Joyful and loving in letting it be

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

%d blogeri au apreciat asta: