E LUNI!!!

Ying-Yiang

YOU’VE LET YOURSELF GO (Tu t’Laisses Aller)
(Charles Aznavour / Marcel Stellman)

Charles Aznavour – 1965

It’s funny, when I look at you
While not a single word is said
I know, I had a drink or two
But that’s not what’s gone to my head
I laugh and I recall our youth
Perhaps you’ll say that I’m uncouth
But it’s high time you knew the truth
About the way you make me feel
And what the future holds in store
For I can’t stand it anymore

Why should I even try and hide
Whatever I may feel inside
You lie, you curse and you provoke
And then you treat it as a joke
You know, at times you go too far
Even in front of all my friends
How could we hope to make amends
You know that you’ve let yourself go

You look a sight, sure you look great
Your stocking seams, not even straight
And that old faded dressing gown
Your hair in curlers hanging down
What could I have been thinking of
Was it with you I fell in love
Are you the girl that could inspire
A heart with passion and desire
I gaze at you in sheer despair
And see your Mother standing there

In front of strangers you’re the same
You don’t mind putting me to shame
You contradict each word I say
Why, you would turn night into day
You like to hurt me when you can
I’m just a rug and not your man
I hit the jackpot, yes, I know
You’ve let yourself go

At times you’re cruel, beyond control
Have you no heart, have you no soul
And as I take a look at life
I realise that you’re my Wife
A little effort, not much more
And things could be just as before
You know, you’ld lose a little weight
If you would watch all that you ate
A little style, a little grace
And try to show a smiling face

I couldn’t hate you if I tried
I really want you by my side
So try, try and be the girl I knew
Let’s really start our love anew
I want to hold you in my arms
And then surrender to your charms
Let there be fire, not just a glow
Come close to me, let yourself go

TU TE LAISSES ALLER
(Charles Aznavour / Ed. Raoul Breton)

Drôle, ce que t’es drôle à regarder
T’es là t’attends tu fais la tête
Et moi j’ai envie de rigoler
C’est l’alcool qui monte en ma tête
Tout l’alcool que j’ai pris ce soir
Afin de puiser le courage
De t’avouer que j’en ai marre
De toi et de tes commérages
De ton corps qui me laisse sage
Et qui m’enlève tout espoir
J’en ai assez faut bien que je te le dise
Tu m’exapères tu me tyrannises
Je subis ton sale caractère
Sans oser dire que t’exagères
Oui t’exagères tu le sais maintenant
Parfois je voudrais t’étrangler
Dieu ce que t’as changé en 5 ans
Tu te laisses aller, tu te laisses aller
Tu es belle à regarder
Tes bas tombant sur tes chaussures
Et ton vieux peignoir mal fermé
Et tes bigoudis – quelle allure
Je me demande chaque jour
Comment as-tu fait pour me plaire
Comment ai-je pu te faire l’amour
Et t’alliéner ma vie entière
Comme ça tu ressembles à ta mère
Car rien pour inspirer l’amour
Devant mes amis quelle catastrophe
Tu me contredis, tu m’apostrophes
Avec ton venin et ta hargne
Tu ferais battre des montagnes
Ah j’ai décroché le gros lot
Le jour où je t’ai rencontré
Si tu te taisais, ce serait trop beau, non!
Tu te laisses aller, tu te laisses aller
Tu es une brute et un tyran
Tu n’as pas de cœur et pas d’âme et pourtant
Pourtant, je pense bien souvent que
Malgré tout tu es ma femme
Si tu voulais faire un effort
Tout pourrait reprendre sa place
Pour maigrir, fais un peu de sport
Arrange toi devant ta glace
Accroche un sourire à ta face
Maquille ton cœur et ton corps
Au lieu de penser que je te déteste
De me fuir comme la peste
Essaie de te montrer gentille
Redeviens la petite fille
qui m’a donné tant de bonheur
Et parfois comme par le passé
J’aimerais que tout contre mon coeur
Tu te laisses aller, tu te laisses aller

The slings and arrows of outrageous Fortune…

Praştiile şi săgeţile lui Hamlet sunt oarecum demodate pe câmpurile de luptă din zilele noastre…  În versurile de mai jos, înlocuiţi totuşi cuvântul „king” cu un cuvânt potrivit, care să merite efortul. Nu de a-l înlocui, desigur.

He had white horses
And ladies by the score
All dressed in satin
And waiting by the door

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

White lace and feathers
They made up his bed
A gold covered mattress
On which he was laid

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

He went to fight wars
For his country and his king
Of his honor and his glory
The people would sing

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

A bullet had found him
His blood ran as he cried
No money could save him
So he laid down and he died

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

Viaţa ca o melodie tristă

Nu ştiu dacă Greg Lake a scris versurile acestei melodii, dar în mod sigur autorul nu le-a văzut puse în pagină ca mai jos. Poate că ar fi aflat răspunsul la ultima întrebare…

C’est la vie
Have your leaves all turned to brown
Will you scatter them around you
C’est la vie
Do you love
And then how am I to know
If you dont let your love show for me
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie

In the night
Do you light a lover’s fire
Do the ashes of desire for you remain
Like the sea
There’s a love to deep to show
Took a storm before my love
Flowed for you
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie

Like a song
Out of tune and out of time
All I needed was a rhyme for you
C’est la vie
Do you give
Do you live from day to day
Is there no song I can play for you
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie
C’est la vie
C’est la vie
C’est la vie

Culmea pocăinţei

Oare de ce sunt atât de supăraţi pocăiţii pe cei mai păcătoşi decât ei?
Logica pocăinţei depline poate că ar trebui să fie „Sunt atât de păcătos, încât nimeni nu e mai jos decât mine”. Din păcate, nu se poate împlini cu adevărat aşa ceva, pentru că ne-am apropia prea mult de Dumnezeu, care este Maximul Absolut – Cel care nu poate fi mai puţin decât este. Dacă am ajunge la rădăcina pocăinţei – asumându-ne minimul de sfinţenie – am semăna, deci, surprinzător, cu El – căci nu am putea fi mai puţin sfinţi decât suntem. Deci trebuie să ne împăcăm cu ideea că sunt alţii chiar mai păcătoşi decât noi, oricât ne-am pocăi! Dacă sunt vrăjmaşi ai Lui, poate că îi urăşte, poate că nu mai au nici o şansă, poate că le va spune că sunt pui de năpârci. Dar dacă sunt cu mult mai păcătoşi decât noi şi dintr-o dată îşi dau seama, pocăindu-se „de acolo”, din apropierea minimului absolut al sfinţeniei? Poţi iubi pe cineva care este sau va fi peste o clipă mai aproape de Dumnezeu decât tine? Poate afundându-l şi mai tare în păcat, de unde ar putea ţâşni în lumină alături de îngeri? Sau aducându-l mai aproape de tine…

Misericordiam volo

Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!

În fond, forma contează!

Cam atât ar spune, sper, şi Maiorescu, înainte să i se facă lehamite de… Am o listă, dar cred că va trebui să mai cumpăr spaţiu de stocare de la WordPress, şi chiar nu merită! Iar dacă aş înlocui Maiorescu cu Caragiale, ar trebui să mă mut pe un superserver personal legat prin multe fibre optice la Reţea – nu cred că familia va fi de acord cu asta.

Ultima chestie care m-a lovit (dar seamănă enorm cu restul pat-ethosului strămoşesc, inclusiv cu veşnica stare de campanie din care nici măcar FMI-ul nu ne poate [s]mulge) a fost un „flareevanghelic de top WP, în jurul unor persoane blogice notorii, dintre care cea mai puţin incomodă este doamna Rodica B.  (necunoscând exact ce diacritice conţine numele, mă abţin), restul fiind extrem de incomode din diverse puncte de vedere şi pentru diverse grupuri socio-academico-politico-psiho-religioase. Acest rest proactiv (scuzaţi romgleza, cred că româneşte ar fi iniţiactivatic), ireductibil, insesizabil – din reverenţă şi frică de schematizare – are (pentru mine, cel puţin) un fond comun. Anume un program nobil, nu neapărat ascuns, nu neapărat clar, nu neapărat incoerent, nu neapărat conştientizat 100%, nu neapărat prea ambiţios, neapărat susţinut de Cel de sus, neapărat surpat de ucigă-l-trupa-de-nchinare… Deci omeneşte decent şi cu şanse de reuşită.

Reuşită… Sună ca o boală subită, când colo poate fi cronică şi cu lungi chinuri (terminabile prin abandon). Iar mă trezesc mirându-mă de ce oare succesul revine de cele mai multe ori unor planuri abjecte sau măcar josnice, de ce singura instituţie care NE merge bine este Siguranţa (că nu mai ştiu cum să-i spun la ora actuală – se ocupă cu implementarea certitudinii pentru anumite grupuri definite prin asemănarea cu forme de viaţă mizerabile, vorace şi persistente în orice condiţii), de ce proiectele cât-de-cât curate sfârşesc deseori jalnic într-o melassă de mahala (şi aici NU mă refer la ceea ce cânta odinioară Miron Radu Paraschivescu, ci la orice este descompus şi periferic unui sâmbure unanim-îndeobşte-oarecum-măcar acceptabil).

Cine a început gâlceava, cine e mai-de-vină, cine a pus gaz peste foc, cine a fost sau e mai arţăgos când nu trebuie, cine ar putea şi ar trebui s-o lase mai moale, şi cu ce anume, cine se bucură de răul cui nu trebuie, cine nu recunoaşte meritele cui trebuie, cine trece cu vederea greşeli impardonabile, cine nu e obiectiv şi DE CE, cine a folosit mai (in)adecvat o FORMĂ de dialog care duce dialogul de râpă… etc. etc. etc. – iată cu ce se ocupă până la urmă mai toată lumea, unii iniţial prieteni buni, alţii cel puţin formal în aceeaşi tabără (până şi-au dat seama cât de greşit gândesc-dacă-şi-când-gândesc ceilalţi, altfel consensul era unanim: ceilalţi acţionează greşit şi de fapt nu prea gândesc). Astfel încât, în mod cu totul natural, toată lumea pare să aibe acelaşi slogan, de la care pleacă, poate, tot necazul: „THINK, PEOPLE! THINK!!!! THE WAY I DO!!!!”

Hmmm… De simulat pe calculator „ACCEPT, PEOPLE! DON’T BOTHER THINKING!!!!” (şi de modificat prin consens bugetul familial la capitolul dotare tehnică).

Deliciul spectatorilor se cangrenogulează rapid în tabere opuse, fanatizate, războinice. Plus nelipsita tabără împăciuitor-evanghelică, aprobată în fond dar cu rezerve de toată lumea – căci numai Dumnezeu ŞTIE ce ştim noi, anume că dreptatea e de fapt de partea… e departe… e deoparte… mă rog, poate nici El nu mai ştie pentru că a obosit şi nici nu-L mai interesează ceva atât de evident entropic şi dezamăgitor, mai ales că există de atâta timp soluţia cu-adevărat-evanghelică. Pe care, deşi toţi o pricep în fond, nu reuşesc să o pună într-o formă inteligibilă pentru ceilalţi, mai ales pentru cei care sunt de fapt mai evanghelici deşi par (formal) invers. Şi viceversa.

Tribut plătit întâlnirii unor interlocutori cu convingeri (uneori prea) ferme şi (prea rar) inspiraţie (nu divină, din asta cred că au cu toţii)? Nenorocita de logicuţă ne spune că nu toţi pot avea dreptate… Şi ce, chiar trebuie s-o ascultăm? Dacă au toţi dreptate? E aproape la fel de bine cu (ne)cazul în care toţi se înşeală. Groaznic devine când fiecare are dreptate în proporţii care rămân de stabilit cu precizie, şi de comunicat public fără a suferi atacuri de panică… Aşa ceva pur şi simplu nu e compatibil cu naţia noastră – părerea mea! – la noi se numără cu duzina, şi oile mai trec şi pe sub gard. Iar păstorul, în general, nici măcar nu e evanghelic… (e orthodox, deşi e acuzat că ar fi păgân – detaliu esenţial mai ales pentru oi, căci măgarii şi câinii nu contează).

Care ar fi alternativa (în afară, evident, de a deveni cu toţii evAngelici şi a ne scutura de e-Vanghelie) – un pietism armonios şi previzibil-concedant unui odios şi dulceag pragmatism al punerii împreună (fără nuanţe marxiste, desigur)? Un singur BLOG de acord cu el însuşi, şi în mod ideal ÎN-SFÂRŞIT-EVANGHELIC? (Şi până la sfârşit, dacă se poate, OK?) Rămâne să alegem un admin prin consens!!! Sau să se rotească precum cadrele, dar să nu ne ameţească deloc.

Nu prea merge aşa ceva pe meleagurile noastre… Dar merge ceva? Există o direcţie, o ţintă, o mişcare, un flux dinspre ce avem spre ceva mai bun, mai frumos, mai corect, mai mult? (Ultimul „mai” doar dacă restul condiţiilor sunt respectate, desigur; ceea ce rămâne de stabilit prin consens – cum ar zice un martor al trecutului veşnic prezent în orişice viitor am mai putea construi dacă merită.)

Panta rei nu se referă la mlaştini! Iar mlaştina nu are formă, ci doar ceva ce o determină topic, topologic, morfologic etc. – până şi în ceea ce ar putea deveni când plouă mai mult sau când e secetă. Adică are un fond care domină, se impune, e mai puternic, e mai presus, e mai important etc. – aşa că forma nu mai contează, e tot timpul asigurată şi dată, dimpreună cu fondul! Iar ţara mea are!

%d blogeri au apreciat: