Ceilalţi?

Nous avons marché le long des sentiers.
Parmi nous, certains sont tombés
Et tous les autres que deviennent-ils ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Derrière nous, campagnes et villages
Ensevelis sous le lierre sauvage
Ou seul un chien peut-être vit tranquille.
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent
Et nous souffrons.
Dans notre cœur, comme une tache,
Quelque chose qui grandit et qui se cache.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent.
Quelques croix sont plantées sur le chemin
Que les bourreaux nous montrent de la main,
Disant : „De l’autre monde, que reste-il ?”
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Au-delà de nous, dans le ciel de plomb,
Y a-t-il un Dieu, quelqu’un nous l’appelons ?
Nous oublier, comment le pourrait-il ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.

Prisonniers de L’Inutile
aut. Gérard Manset
int. Francis Cabrel

Dansând cu lupii

Puterea pe care o emană un dresor către fiare este, cred, doar o mică fracţiune din puterea sa interioară. Ca să nu fugi în faţa unei fiare, trebuie să te simţi mai puternic decât ea. Dar atunci eşti deja în cumpănă, pentru că poţi ucide bestia, îndepărtând pericolul, sau o poţi supune, îndepărtând ura. Ideal ar fi să poţi iubi, chiar dacă puterea ta ţi-ar permite să zdrobeşti – dar, în primul rând, înainte de a îmblânzi fiara, dresorul se îmblânzeşte şi se supune pe sine. Nu cred că există dresori isterici în arenă, deşi poate au coşmaruri cu fiare care-şi atacă îmblânzitorul.

Fiara salivează, urlă, se agită, pândeşte. Dar dresorul o înţelege, poate chiar are în sine o fiară mai puternică, supusă pentru a-l lăsa să iubească şi să îmblânzească alte fiare. Un dresor nu mai poate acţiona ca o fiară, chiar dacă are nevoie, din ce în ce mai rar, de cange şi de bici, iar vocea nu trebuie să-i tremure sau să fie slabă. Dacă ajunge cumva să se teamă de bestii nu mai are nicio putere – nici măcar asupra sa. Şi fuge la adăpost, singur cu fiara din sine, urând toate fiarele.

Nu cred că Isus s-a ferit vreodată de priveliştea păcatului, şi ştiu că numai El poate îmblânzi fiara din mine – şansa mea e ca El să nu-şi ferească privirea, deşi sfinţenia Lui şi substanţa mea sunt incompatibile. Pe deasupra, aş vrea să fiu îmblânzitor, pentru că iubesc fiarele. Dar mi-e teamă de mine mai mult decât de ele, şi numărul nu iese încă. Dar circul merge mai departe.

Tinereţe

Din Psalmul 109, în memoria bunicii mele materne, care postea foarte, foarte des, chiar până înaintea sfârşitului. Îmi pare rău că am supărat-o cu răutăţile mele copilăreşti, şi că a murit înainte de a-mi da seama cât de mult aş fi putut s-o iubesc. Dumnezeu să o bucure!

21 Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău, căci mare este bunătatea ta; izbăveşte-mă!
22 Sînt nenorocit şi lipsit, şi îmi e rănită inima înlăuntrul meu.
23 Pier ca umbra gata să treacă, sînt izgonit ca o lăcustă.
24 Mi-au slăbit genunchii de post, şi mi s’a sleit trupul de slăbiciune.

Comentariu definitiv, implicit şi omnipostent

Tuturor umbrelor catifelate, aprige, pasionate, limpezi, clocotitoare, raţionale, radicale, fundamentaliste, vibrante, harismatice, dure, calculate, calde, neînţelese, binevoitoare, supărăcioase, indignate, chemate, flămânde, aşteptate, iubite şi stimate care lasă aici semn că există şi pentru mine, ştiind poate cât le duc dorul, dorul lor şi al celorlalte, tăcute dar posibil foarte apropiate, al lor şi al marii încercări de a le iubi:

Filipeni 1:3
Mulţămesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi.

Publicat în De bine, Mulţumire, Umbră. Etichete: . 39 Comments »

În umbră

Răcoare
Adăpost
Pândă
Ameninţare
Duşman
Modestie
Prieten
Putere
Ocrotire
Amintire
Iuţeală
Necunoscut
Teamă
Tărâm
Tristeţe
Gând
Ascunzătoare
Prefigurare
Contur
Aproximare
Sinteză
Intuiţie
Izvor
Opacitate
Zid
Opunere
Deformare
Geometrie
Proiecţie
Lipsă
Împărţire
Zi
Noapte
Contrast
Obstacol
Raze
Frig
Moarte
Degradare
Slăbiciune
Semn
Însoţire
Blestem
Risipă
Inutilitate
Avertizare
Prezenţă
Absenţă
Fostă prezenţă
Anihilare
Suflu
Explozie
Fixare
Zdrobire
Dincolo
Clipă
Reper
Oră
Dualitate
Frate
Pereche
Ghicire
Imperfecţiune
Neclaritate
Incertitudine
Inteligibil
Subtilitate
Simţ
Stimul
Creştere
Desprindere
Ocolire
Pată
Evadare
Lipsa întunericului
Lumină blândă
Pregătire
Zămislire
Taină
Apariţie
Lucrare
Surpriză
Trecere
Provizoriu
Efemer
Permanenţă
Sfârşit
Început
Păstor
Vale
Pace
Răbdare
Credinţă
Speranţă
Dragoste

Arhetipuri vegetale

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Frântură-în-viaţă

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

treeknees

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

flower

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.

Scenariu cu plăcere

2012. Nibiru şi-a făcut efectul. Tot Pământul este pârjolit, zguduit de cutremure, înecat de inundaţii catastrofale care au ras oraşe întregi, uraganele sunt zilnic peste tot. Mada şi Ave sunt singurii doi oameni care au scăpat de la prăpăd, ascunşi în crăpătura unei stânci…

1) Mada este lesbiană, Ave este homosexual. Se vor sacrifica pentru salvarea rasei umane, hotărând să aibe copii împreună. Sau nu, pentru că nu se iubesc…

2) Mada este tatăl Avei. Sunt creştini (habotnici, ar spune unii). Rasa umană va pieri? Nu, dar Mada se va sinucide după ce Ave va avea al doilea copil (un băiat şi o fată). Ave, după ce copiii îi vor fi făcut primul nepot. Creştinii se sacrifică mai spectaculos. (Erau posibile şi alte variante, care implicau o mamă, dar din cauza unei înjurături foarte uzuale în filmele din ziua de azi, şi anume “you crazy m…r”, am preferat-o pe aceasta, ca să fie totul mai curat-murder.)

3) Mada şi Ave sunt fraţi, ambii gay. Rasa umana mai bine ar pieri… Dar nu, ei se sacrifică, deşi nu se iubesc (romantic vorbind), deşi-la-pătrat sunt fraţi (dar nu se iubesc nici ca fraţi).

4) Mada şi Ave sunt de acelaşi sex, dar numai unul este gay. Acela îl violează pe celălalt, în mod total inutil, dar satisfăcător. Cel violat constată că nu a fost chiar neplăcut, şi devin un cuplu sudat de vânători-culegători fără urmaşi.

În primele trei scenarii omenirea are o şansă, şi nu este nevoie de iubire romantică, de suflete pereche, love-love-love, ci de sacrificiu. Dar de ce să te sacrifici fără iubire? Pentru cine să te sacrifici? Are sacrificiul fără iubire vreun rost? Nu cred că ştie nimeni, deocamdată. Te poţi sacrifica pentru ceea ce ar fi trebuit să fii, dar nu eşti, în speranţa că vei deveni. Asta fac şi călugării, pustnicii, pelerinii, autoflagelanţii, stâlpnicii… Asta ar trebui să facem toţi? 2012 se apropie…

%d blogeri au apreciat: