Minuni

Este o minune ca apa botezului să ţâşnească din inima cuiva şi să se reverse ca apă vie. Mai ales că semnele de acum trebuie verificate în veşnicie.

Semne

Curcubeul ar trebui să ne aducă aminte şi că există botez cu apă şi numai apă. Nu degeaba Noe a lăsat un porumbel să hotărască dacă apa şi-a făcut datoria.

Ceilalţi?

Nous avons marché le long des sentiers.
Parmi nous, certains sont tombés
Et tous les autres que deviennent-ils ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Derrière nous, campagnes et villages
Ensevelis sous le lierre sauvage
Ou seul un chien peut-être vit tranquille.
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent
Et nous souffrons.
Dans notre cœur, comme une tache,
Quelque chose qui grandit et qui se cache.
Nous sommes prisonniers des liens qui nous attachent.
Quelques croix sont plantées sur le chemin
Que les bourreaux nous montrent de la main,
Disant : „De l’autre monde, que reste-il ?”
Nous sommes prisonniers de l’inutile.
Au-delà de nous, dans le ciel de plomb,
Y a-t-il un Dieu, quelqu’un nous l’appelons ?
Nous oublier, comment le pourrait-il ?
Nous sommes prisonniers de l’inutile.

Prisonniers de L’Inutile
aut. Gérard Manset
int. Francis Cabrel

Pentru dl Apostol M. Gabriel

Vă rog să mă contactați la adresa nunutroll@yahoo.com pentru a vă putea comunica datele mele de contact.

Gantesc, deci…

O mănuşă nu este o mână
Aşa cum
Un om nU
Este Dumnezeu.
Dumnezeu
I-a aruncat primul
Mănuşa Satanei
Care a probat-o şi a aruncat-o
Din nou.
Dumnezeu a intrat
În joc
Dar de fiecare
Dată
Scufundă mănuşa în
Duh
Ca să intre la
Apă.
Ştie că Satana
Vrea să se simtă
Binele.
Blestemul
Binecuvântării
Mănuşilor uscate
Sau de oţel
Este că
Nu
Se pot împotrivi
Până la
Capăt Mâinii
Şi
Nici nu
Le doare când sunt aruncate.

Poate un iezuit să ajungă…?

Bull1549SJ#4
(Sursa: http://www.documentacatholicaomnia.eu/01p/1534-1549,_SS_Paulus_III,_Bullarium_%28Cherubini_vol_1_ff_694-778%29,_LT.pdf
pag. 81)

„4. And we determine, decree, and ordain that neither the prepositus without the consent and permission of the society, nor any of the members without the consent and permission of the prepositus may be capable of consenting to or accepting any election or provision from anyone in the dignity of bishop or archbishop or in any dignity whatsoever, through the authority of any prince or of any decree or of any persons having authority to confer such; or to receive an advancement or office in the society itself, if he is seen to be actuated by open or secret ambition for himself.”
BULL OF OCT. 18, 1549.
SS Paulus III, bishop, servant of the servants of God.
(Sursa: http://www.bibliotecapleyades.net/vatican/esp_vatican13.htm)

 

Jesuits promise not to aspire to higher offices

I’m frequently amused that friends and family members who know zilch about the Jesuits (apart from the fact that our universities have good basketball teams) always seem to remember that “fully-formed” Jesuits take a special vow of obedience to the pope regarding mission. Our “Fourth Vow” means we are prepared to go anywhere in the world the pope sends us. We’re servants of the mission; the Pope is the one with the most universal view of the needs of the Church. However, in addition to that fairly famous vow, we also promise not to “ambition” for any higher office, whether inside the Jesuit order or in the Church at large. While offices of leadership and responsibility can and do come looking for us, we’re just not supposed to go looking for them.
(http://thejesuitpost.org/site/2013/03/whats-so-weird-about-a-jesuit-pope/)

 

Reguli


14. Deşi este cât se poate de adevărat că nimeni nu se poate mântui fără a fi predestinat şi în lipsa harului şi a credinţei, când vorbim despre aceste lucruri trebuie să avem mare grijă ce spunem.
15. Nu trebuie să ne obişnuim a vorbi prea pe larg despre predestinare; dar, dacă totuşi vorbim într-un anume fel, trebuie neapărat s-o facem astfel încât omul simplu să nu cadă în greşeala pe care o întâlnim uneori, aceea de a gândi că mântuirea sau pierzania îi este deja hotărâtă şi nicicum nu o poate schimba prin bune sau rele, devenind astfel delăsător, neglijând lucrările şi faptele ce-i pot salva şi îmbogăţi sufletul.
16. Tot astfel, trebuie să ne păzim să vorbim mult şi apăsat despre credinţă fără a lumina cât mai clar nuanţele prin explicaţii amănunţite, ferindu-ne deci a-i încuraja pe oameni la nepăsare şi lene înainte sau după ce faptele de caritate le şlefuiesc credinţa.
17. Nici despre har nu trebuie să vorbim peste măsură, pentru a nu răspândi otrava dispreţului faţă de libertate. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre marea Lui slavă putem vorbi despre credinţă şi har, dar cu orice preţ trebuie să ne păzim, mai ales în vremi de mare primejdie ca acestea, de a ponegri în orice chip liberul arbitru şi faptele bune, ori de a da cuiva prilejul să le creadă fără rost.
18. Deşi este atât de preţios a-L sluji pe Dumnezeu numai şi numai din dragoste adâncă, frica de măreaţa Sa sfinţenie trebuie ţinută la mare cinste, căci nu doar dragostea filială este plină de evlavie şi curată, ci chiar şi cea mai umilă teamă – atunci când omului nu-i este altceva mai nobil şi mai potrivit la-ndemână – ne poate smulge din mlaştina păcatului de moarte. Iar odată scoşi din mijlocul acesteia, lesne ajungem la supunerea filială, cea bine primită dacă o însoţim cu rugăciuni de mulţumire către Domnul şi Stăpânul nostru. Căci este una cu Dragostea dumnezeiască.

Fragment din Exerciţiile spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola
(Sursa: http://www.fordham.edu/halsall/source/loyola-spirex.asp; traducere agnusstoricească)

%d blogeri au apreciat asta: