Proesix

Incensământ
Înscrie-mă pană
din aripile tale
Mă arzi din cenuşă
în cenuşă şi totuşi
Gândeşti
Deci zbor
Iubeşti
Deci exist
Scrum odihnit
pe aripile tale

Gantesc, deci…
O mănuşă nu este o mână
Aşa cum
Un om nU
Este Dumnezeu.
Dumnezeu
I-a aruncat primul
Mănuşa Satanei
Care a probat-o şi a aruncat-o
Din nou.
Dumnezeu a intrat
În joc
Dar de fiecare
Dată
Scufundă mănuşa în
Duh
Ca să intre la
Apă.
Ştie că Satana
Vrea să se simtă
Binele.
Blestemul
Binecuvântării
Mănuşilor uscate
Sau de oţel
Este că
Nu
Se pot împotrivi
Până la
Capăt Mâinii
Şi
Nici nu
Le doare când sunt aruncate.

Puricele şi căpuşa – Fabulaţie filozoofiică
Un puric ce odată
Trudit, se odihnea
Cu jale-adâncă zise
Spre Cerul-peruzea:
„Ah, nu mai pot! Mă crede
Că tare mult aş vrea
Să mă opresc din salturi,
Să vină Liniştea!
Mereu tot sper ca trupul
Din care mă hrănesc
Să fie-al Lui…
Zadarnic! Simt că îmbătrânesc
De câte ori văd, iarăşi
Cum moartea ne cuprinde
Şi sângele ce-aflat-am
Nu merit’ a se vinde.”
Din apropiere, iată
Căpuşa-l auzea
Şi de pe-un fir de iarbă
Îi şopti chiar aşa:
„Hai frate, fă ca mine
Te prinde zdravăn, sus
Pe spice sau pe-o floare
Ce rod au de adus.
Aşteaptă să te-atingă El,
Nu te obosi
Căci soarta de insectă
E grea, precum o ştii!”

Morala!

Emmaus
În toate dimineţile
Fiecărei zile
Înainte să răsară ceva
Înainte să înceapă
Plutirea seminţelor
Şi căderile
Mă uit în oglindă
Poate
Sperând să văd
Că Isus mă recunoaşte
De acolo
Dar nu are cum
Sunt mereu acelaşi

Asperges me
Priveşte
Sângele care-mi curge
Scrâşnind din vene
Precum carnea topită
Ca


Oblige să am
Suflare de viaţă
Răcorindu-mă
Ca

Nu
Ajung un abur sublim
Ia o aspirină
Spune
Celălalt
Să curgă totul
Lin
Ca să uiţi că eşti
Duh
Condensat
Strecurat
Prin canalele cărnii
Îngrijeşte-mă
Eva
Tu nu ai vrut
Să mai iei
Aspirine
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Orthodoxie
Iată, stau drept
Înaintea ta
Priveşte-mă în ochi
Şi îmblânzeşte-te
Le-am promis
Că le voi pregăti
Locaşurile
Dar le e frică
Încă
Uite, cad
În genunchi
Priveşte-mă în ochi
Cum te privesc, adânc
Îmblânzeşte totul
Te rog
Am milă
Dar tu poţi
Avea şi îndurare
Uite, îmi plec capul
Înaintea ta
Te rog
Îmblânzeşte-te
Uite, m-am întors
La tine, cum am promis
Dar le-am promis şi lor
Ceva ce depinde
Numai de tine
Eu depind de tine
Şi m-am promis
Lor
Te rog
Uite, mă culc la pământ
Pe norul acesta
Înaintea ta
Şi tac
Închid ochii
Norul mă iubeşte
Trebuie să mă duc
Înapoi la ei
Le-am promis ceva
Ce depinde de tine
Eu depind de tine
Te rog
Să mă îmblânzeşti
Şi pe mine când îmi vei da
Sabia şi torţa
Şi cartea cu peceţi
Peste care au curs
Lacrimile mele
Poate şi ale tale
Nu spune nimic
Dar îţi promit
Că am să mă întorc la tine
Şi am să vin cu ei
Te rog
Îmblânzeşte-ne
Pe toţi
Porumbelule alb
Nu plânge
Nu doare
Lasă-mă să te despic
În două jumătăţi
Una pentru mine, una pentru el
Şi una pentru ei
Nu doare
Am să te mângâi
Puţin
Înainte
Va trece un stâlp de foc
Între tine şi tine
Acelaşi stâlp
Care stătea între tabere
Şi te va suda cu tine însuţi
Şi cu mine şi cu el
Moleculă cu moleculă
Atom cu atom
Nerv cu nerv
Nu doare
Oasele tale
Vor fi la fel de blânde
Ca oasele unei adieri
De foc
Şi din ciocul tău
Va gânguri
Copilăria
Iar în ghearele tale
Vei ţine strâns
Ultima suflare a lumii în flăcări
Amânată până când
Îi vei da drumul
Eu voi mânca apoi jumătatea mea
El pe a lui
Şi vom vedea
Ce vor ei
Să facă
Mai departe
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Adevărul care ne scapă
Nu mă număr printre cei care pun la îndoială Holocaustul, nici măcar anvergura şi dimensiunile sale.

Dar trăiesc într-o ţară… de vis. În vis ai deseori senzaţia de realitate, dar uneori persistă o umbră de îndoială, de parcă ceea ce vezi şi ce se întâmplă nu poate fi chiar aşa. Câteodată e de bine, pentru că visezi lucruri groaznice, alteori e de rău, pentru că îţi falsifică fericirea. Mie mi se întâmplă mai rar ultima variantă, fericirea din vis este pură şi intensă, fără pată.
În ţara noastră de vis cu greu poţi îmblânzi realitatea, în mai toate sensurile acestei propoziţii, inclusiv din punctul de vedere al manejului de circ. Ştiu că animalele se îmblânzesc şi în altă parte, fără finalitatea spectacolului, dar parcă circul se potriveşte mai bine aici, în acest text.
La noi nu mai poţi stabili ce este real şi ce nu, ce este adevărat şi ce nu, ce este integral adevărat şi ce este numai 10% adevărat, ce este minciună crasă şi ce este greşeală fără intenţie, ce s-a întâmplat (dacă cumva chiar s-a întâmplat) şi ceea ce nici gând să se fi întâmplat. (Dar s-ar fi putut întâmpla. Sau nu s-ar fi putut absolut deloc întâmpla, din motive obiective. Aici mă refer la distanţe de minimum 1000 km între oameni şi locul faptei, şi diferenţe de minimum 72 de ore între evenimente şi naşterea sau ieşirea din spital a participanţilor, plus altele asemenea.)

Adevărul se poate transforma foarte uşor în ceva total nefolositor, ba chiar foarte nociv, mai ales dacă nu convine. Culmea e că minciuna poate fi extrem de utilă, poate chiar salvatoare. Iar nevoia de a arăta adevărul întregii lumi te poate face să foloseşti minciuna. Care, dacă e descoperită, poate duce la îngroparea şi murdărirea adevărului, în loc să-l facă pe acesta să triumfe.

Reuşiţi să aplicaţi cele de mai sus în viaţa reală? Sper că da, dar nu e esenţial.

De unde mi se trage? Am fost la Auschwitz. Trăiesc în România.

Pe drumul către Auschwitz, în autocar, am văzut un film sovietic dedicat subiectului. Văzusem numeroase imagini din cele folosite în procesul de la Nürnberg, dar acum am devenit dureros conştient de faptul că fuseseră filmate de americani. Pelicula sovietică m-a şocat prin… cuminţenie. Şi nu numai.
Nu toţi deţinuţii filmaţi după eliberare arătau foarte rău – unele femei erau chiar grase de-a binelea, nu doar plinuţe, şi călduros îmbrăcate. Asta m-a uimit – încercam un fel de dezamăgire din cauză că suferinţa şi mizeria surprinse pe peliculă nu erau la nivelul aşteptat. Era vorba de cel mai celebru lagăr de exterminare, şi totuşi nu mă aşteptam să fiu nevoit să fac raţionamente şi calcule – prizonierii filmaţi sosiseră mai de curând, iar în ultima perioadă a războiului condiţiile din lagăr se îmbunătăţiseră din nevoia acută de forţă de muncă. Nemţii distruseseră dovezile genocidului, dar sovieticii au filmat documente şi planuri ale crematoriilor şi camerelor de gazare. Totuşi, la Auschwitz a scăpat un mic complex de exterminare. Alt şoc: prizonierii de la Birkenau au fost aduşi la Auschwitz pentru că erau condiţii mai bune, iar pavilioanele lagărului, construite din cărămidă, au fost transformate în spital. Mai târziu, când aveam să intru în pavilioanele respective, nu mă aşteptam să găsesc clădiri în toată regula, cu două etaje, pereţi vopsiţi în ulei cenuşiu, scări cu balustradă metalică, ciment pe jos şi chiar şi sobe de teracotă, în care deţinuţii puteau face focul. Atmosfera vizuală seamănă foarte mult cu cea a clădirilor în care făceam orele de „atelier” şcolar, dând la pilă ca nişte deţinuţi timp de 6 ore. Nu pot să spun că mi-a stricat, dar în pauze jucam fotbal.
Filmul continuă destul de liniştit, dramatic dar nu izbitor. O femeie arată trupelor sovietice locul în care fuseseră îngropaţi o mulţime de evrei împuşcaţi cu câteva zile înainte de eliberare. Se prezintă o groapă comună, mai exact un şanţ imens plin cu cadavre. Observ că acestea, deşi dezgropate de curând conform comentariului (nu ştiu dacă şi conform realităţii), nu au nici o urmă de pământ pe haine. Medicii sovietici fac autopsii, fără mănuşi şi măşti de tifon, pe cadavrele în descompunere, din care unele erau probabil purtătoare de germeni şi paraziţi. Cadavrele nu prezintă rigor mortis, ba unele sunt chiar elastice. Dar de fapt nu sunt medic, şi încerc să-mi fixez clar în minte chestia asta. Mai încerc chiar să-mi aduc aminte cum plângeam în tinereţe la unele filme de război. Am îmbătrânit, şi nu pot suporta ca adevărul să devină prejudecată sau propagandă.
Încep scene cu examinarea de către comisia sovietică a celor pe care se făcuseră experimente medicale. Aici nu mi se pare nimic ciudat, este destulă suferinţă, umilinţă şi zdrobire, chiar dacă filmul este vechi şi oamenii se mişcă rapid şi întretăiat, ca într-o comedie mută.

Generalul sovietic care răspundea de zonă decide să se facă un film special cu scena eliberării lagărului, pentru că filmul real nu este corespunzător – oamenii erau prea slăbiţi ca să se mai bucure, ca să le mai pese de ceva, ba chiar se temeau puţin de eliberatori. În consecinţă, regia impune ca, în spatele porţilor cu sârmă ghimpată, să aştepte înfriguraţi o mulţime de deţinuţi, privind cu sufletul la gură apropierea, în pas de defilare, a unui impecabil detaşament de elită sovietic. Atenţie… Stai! Se desprinde un plutonier şi smulge lacătul. Şepcile prizonierilor sunt aruncate în sus de bucurie, se văd feţe vesele, se ghicesc urale, şi ordinea detaşamentului se destramă într-o îmbrăţişare generală. Se pare că filmul nu a mai fost folosit niciodată de către sovietici – dar acum mi se pare foarte util.

Ni se spune că foarte mulţi prizonieri au murit după eliberare. Dar au supravieţuit şi câteva zeci de copii născuţi chiar în lagăr, ascunşi de mamele lor prin cotloanele barăcilor de la Birkenau, în care SS-ul nu intra niciodată de scârbă. Vedem înmormântări ale victimelor eliberate, ni se traduc versuri din Kaddish, dar este o versiune cu circulaţie în spaţiul anglo-saxon. Domnul să te ascundă sub aripile Sale, şi să-ţi arate cărarea către viaţa veşnică.

Comentariul spune că mulţi supravieţuitori şi-au pierdut orice sens al valorii, plăcerea de a trăi, emoţiile care ne fac umani. Mă izbeşte ideea lipsei de valoare a omului în ochii omului, a lipsei de valoare a vieţii în ochii celui care o trăieşte sau o poate zdrobi. Ce valoare mai au toate gândurile, dorinţele şi sentimentele noastre de zi cu zi, dacă primim vestea că, de mâine, tot ce putem lua cu noi este o valiză. Apoi aflăm că ne despărţim şi de familie, urmând fluturarea unui gest care ne triază, ne alege, ne pune pe direcţie. Aflăm şi că trebuie să rămânem goi, într-o cameră fără ferestre. Acum vedem pe cei din jur cum cad la pământ sau se luptă să ajungă la gura ventilatorului din tavan, pentru o ultimă gură de aer sau Zyklon B. Următoarea suflare de viaţă ne va fi ultima, dar ne este foarte valoroasă, dăm cu pumnii şi coatele, ne căţărăm pe cei morţi, împingem şi zgâriem pe cei încă vii. Deci ea, suflarea noastră de viaţă, are valoare până la capăt pentru noi. Iar omul de la pupitru ne oferă suflare de moarte, urăşte viaţa noastră, ne doreşte moartea deşi îi cam încurcă socotelile şi îi va spurca aerul şi pământul, îi va umple depozitele cu tone de păr, tone de haine vechi şi mustind de sudoarea noastră inutilă, haine mirosind a noi, a casa noastră de pe urmă, a ultima mâncare gătită împreună, mirosind aşa cum copilul ne recunoaştea şi în somn iar câinele încă de la capul scării. Mii de păpuşi şi jucării stricate. Tone de pantofi desperecheaţi, mii de ochelari, sute de cârje şi picioare de lemn, mii de perii şi piepteni, mii de căni, ibrice şi ulcioare – tot ce mai aveam prin noi, pe noi şi în ultima valiză în care ne-au încăput nevoile esenţiale. Dar ultima nevoie este de suflare de viaţă, ultima valoare pentru noi este chiar viaţa, viaţa noastră care nu mai face doi bani în ochii oamenilor, până nu o vor transforma în dejecţii şi deşeuri mai mult sau mai puţin refolosibile.

Cu asta am plecat de la Auschwitz, nu cu îndoială, nu cu un adevăr discutabil la infinit, ci cu o idee netransmisibilă, nedemonstrabilă, insesizabilă şi inefabilă ca un mister. Adevărul este persoana care ne preţuieşte dar/şi care ne scapă.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Bunuri comune (Anca Argeşiu)

Dida Drăgan – Rug

Muzica: Vasile Şirli
Text: Anca Argeşiu
Acompaniament: formaţia Post Scriptum

Din adâncuri, din străfunduri
Mă aplec să te petrec
Să te-alunec, să te-ntunec
Să prefac, să te desfac
Din şuviţe de copac

Gânduri sună, te răsună
Iar te-acopăr, te descopăr
Jarul prelung lumina lung
Şoapta lină ce m-alină
Doar o clipă se anină

Şi către seară mă lasă iară
Cernită, învinsă, de jaruri stinsă
Se-alungă lină o veche vină
Cu gust de cale spre-o altă vale
Domolul de lună, de mătrăgună
Întoarnă zborul, întoarce dorul

Veche vrajă stă de strajă
Cucerind, învăluind
Mă pândeşte, mă sorteşte
Vis aprins în tul întins
Stă de treceri neatins

Şi către seară mă lasă iară
Cernită, învinsă, de jaruri stinsă
Se-alungă lină o veche vină
Cu gust de cale spre-o altă vale
Domolul de lună, de mătrăgună
Întoarnă zborul, întoarce dorul

Se alege-n taină iar acelaşi dor
Semne arse grele din privirea ta
Fruntea mi-e dospită-n vara ta, iubirea mea
Timpul încrustează rar acelaşi zbor
Rugul meu, al tău

Din adâncuri, din străfunduri
Mă aplec să te petrec
Să te-alunec, să te-ntunec
Să prefac, să te desfac
Din şuviţe de copac

Gânduri sună, te răsună
Iar te-acopăr, te descopăr
Jarul prelung lumina lung
Şoapta lină ce m-alină
Doar o clipă se anină

Şi către seară mă lasă iară
Cernită, învinsă, de jaruri stinsă
Se-alungă lină o veche vină
Cu gust de cale spre-o altă vale
Domolul de lună, de mătrăgună
Întoarnă zborul, întoarce dorul
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Adoraţie lexicologică
Ce doreşti de la mine, stimabile?
Pentru ce mă turmentezi
Atât pe timpul zilei
Cât şi în orele destinate
Odihnei?
Nu mă mai scana
Cu ochiul tău infraroşu
De furie
Şi cu laserele tale multicolore
Datorită sentimentelor confuze şi amestecate
Faţă
De mine! Hotăr-ăşte-te odată!
Pune limită şi graniţă:
Până unde intenţionezi să
Mă laşi
Să pătrund
Cu insuficientele mele mijloace
Logistice?
Nu vezi oare că ţin la tine
În felul
Meu?
Afecţiunea asta
Trece peste afect,
Ba chiar aş putea să mi-o reprezint
Ca pe un sentiment autentic, intens şi
Repetabil în condiţii rezonabile
De viaţă şi de trai!
Nu observi oare, sincer întreb,
Că aştept anxios
Ziua când Telejurnalul
De la Ora Cinci
Va fi despre
Activităţile tale?
Am luat la cunoştinţă
Destul, apreciez – dar numai tu
Iei decizia finală, desigur
Nu comentez.
Conştientizez acut faptul că
Iniţial era un discurs logic
Care ulterior a devenit
Corpolent,
Ba aş merge până-ntr-acolo
Încât aş insista
Să fac perfuzie zilnic
Cu colesterolul tău,
Venă cu venă, până la infarct!
E prea mult, indiscutabil,
Dar cererea mea, pe care o aplic
La ghişeul tău închis deocamdată
Până la reorganizare şi restructurare,
Ar fi să-mi îmbunătăţeşti cordul
Astfel încât
Să nu mai fie nevoie
De prea mult creier (ajung 250 de grame,
Dar să fie mereu
Proaspăt, mi-e frică de
Toxiinfecţie
Mai mult decât de inaniţie).
Da,
Păstrătorule şi
Recuperatorule!
Dacă se poate,
In-suflă-mi fonemele tale
În sistem, deteriorându-mi eventual
Simţul acustic,
Ca să le metabolizez
Definitiv!
Să se producă un jet
Beget, hidrofil,
Îndreptat cu axa direct
Spre azimutul unei găuri
Negre, care ţi-o plăcea
S-o habitezi într-o companie
De elită.
Implementează inexorabil
Tot ce-ţi trece prin minte,
Indiferent de zona de
Acţiune
Şi lasă să treacă
Reacţiunea mea
Nenotificată, deoarece mai închid şi eu
Ochii la dezagremente!
Da, te recunosc oficial ca
Proprietar şi administrator,
Comandant Suprem
Al tuturor mulţimilor de mulţimi
Vide şi nevide, unele avide,
Altele gravide în sensul bun,
Al cuvântului.
Da, întocmitor al listelor finale
Cu persoane ştampilate,
Dumneata eşti în posesia
Lexemelor
Bio şi Eco
Fără termen prestabilit!
Ci reşapează-mă odată calumea,
Ca lumea să-ţi recunoască
Atributele!
OK?
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Încinare
Prin Babel, în jos – sub un turn frumos
Visez fioros.
Trezirea rapidă-i exclusă…
Dau regal pe-un zidar!
Stă scris cu CMYK pe alb murdar
În cartea de bază, expusă
(ce market sfielnic)
În galantar, cu pomelnic…
(Citeşte SMAIC, man îndoielnic
Cu dicţionar! Ia d’ací, lecţionar:
Cyan ca sufletul senin
Ce-i în chin;
Magenta +/- e greu să susţin
1 (o) apariţie-n natură
Dar florile m-aşteaptă
Perfid şi cu ură,
La cotitură!
Yellow & Black – chinezi cu frac, sclavi din alt veac.
(Un vis – chei de leac.)

Să continuăm…
Deci! Deci? Deci, să reluăm
De la începătură
Cu acribia cea mai
Pură!
Dură?
(Sau e doar impostură? Din nou pe arătură…)

Hey-ya, Heya, Heei, Ja!
(De ce nu în vii,
Grigore? Scule! Vină!
N-auzi unde ne mână
Ă-ştii-á?
E groasă şi lată
În Apoi, iată,
Patria noastră, ea,
Hăis! Cea
Veşnic în trude busolată.
Za!
Ha!
Na!)

Cina-v-ar o dată Deo
‘potriva-n-căscioară!
Cina-m-o-nciná cu scoarţă uşoară…
(
Nu-i nici agud, nici agudă.
Da-n cap fermentează
Stupid de alcoolică dudă.
Da-du-do que me quieres,
Soi, de Pepito, himére-s!
)

Cina-li-s-ar preţul de-i udă!
Cina-te-vom Doamne,
Atunci, sub altare!
(Suflete scurt foşnitoare…)
Nu mâncăruri uşoare,
Ci carne şi sânge
Turna-vom ‘n
Pahare!
O, supă de După…
Doom ni-e, zău!
Oare?

(Curat închinare!)
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Albinar
Cât de greu
Lucru
Este
Să ţi se
Ceară
Vremi
Ere
Ceea
Ce tu nu
(Îţi)
Mai
Poţi cere
Pentru că ai
Obosit
Să vrei
Să hrăneşti
Pe alţii din
Rana
Deschisă a
Florilor trecător
Închise pentru
Inventar!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Capcane (Leonid Dimov)

O! duşumeaua-n vişiniu vopsită,
Din coridorul în amurg etern,
C-un fiece firidă mai boltită
Capcane negre scoase din infern.

Şi lupul slăbănog cu mers de vită
Când oglindiri neaşteptate cern
Pe duşumeaua-n vişiniu vopsită
Capcane negre scoase din infern

O! iată veşnicia mea ivită
Ca o broboadă caldă peste ierni,
Ca o singurătate mult iubită
Când inimi noi în inimă se-aştern
Din duşumeaua-n vişiniu vopsită.

Leonid Dimov, Rondelul duşumelei vişinii
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Premiul (tout, tout) lor (Leonid Dimov)
De când în tindă m-am ascuns
Jos, printre doniţe şi mături,
Taifasuri port, şi mi-e de-ajuns,
Cu melcul vagabond de-alături.

Domnea un abur rătăcit
În mintea lui neturburată
Când de cetăţi i-am povestit
Împărăţite altădată.

Acum tot melc sunt ca şi el
Încovoiat pe suprafeţe:
Eram, atunci, un menestrel
Cinstit, la hanuri, de iubeţe.

De toate luptele îi spun,
Învii turnire, jocuri, larme,
Şi mă cuprinde râs nebun
Când îl împing prin săli de arme.

Pierdut, priveşte orizont
De lăncii trase-ntr-o culoare,
Iar coarnele-i cu vârful bont
Ciocnesc armuri şi foişoare.

Ştiu c-ar dori demult să tac
Şi-ntors să intru în găoace:
Mă roagă umedul ortac
Să-l las cu balele-i în pace.

Dar eu întruna-i toc şi-i toc
La vremi dintâi, la vremi apuse,
Pân’ cade răsucit în loc
Şi geme podidit de spuse.

Atunci spre uşă îi îndrept
Auzul aţintit la şoapte,
–Afară-i – spun – e tot un sept
Cu roşii crengi muiate-n lapte.

Auzi? Grădinile foşnesc,
Râd doamnele în crinoline
Spre fluturele boieresc
Gonind cu plase serpentine.

Auzi? E muzică la bâlci,
Sunt caruseluri şi baloane.
Ai adormit sub piei şi gâlci
În aşternut de castelane.

(Leonid Dimov, Mistreţul şi pacea eternă – Epilog)
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

2
Odihnă…

Nu simt deloc oboseală, pe ea am rostit-o împreună cu slăbiciunea şi somnul uitării de sine, pentru ca toată făptura să-mi simtă atingerea oricât mi s-ar împotrivi. Dar acum am nevoie să mă bucur de toate câte le-am făcut după voia ta. Când ne-am uitat atunci împreună la ele, te-am privit în ochi şi am ştiut că te bucuri împreună cu mine. Cât erau de bune toate… Dar acum, acum simt că…

Lipseşte ceva, da, lipseşte ceva ce este în noi dar nu am rostit încă. Aşa cum eu mă bucur că eşti şi tu te bucuri că sunt, toate câte le-am făcut aş vrea să nu se mai sature unele de altele. Ba nu, aş vrea chiar să se iubească adânc unele pe altele, după asemănarea noastră… Să privească, să se vadă unele pe altele şi să se bucure. Nu, nu e de ajuns… Aş vrea să ne iubească! Da, iubirea ta îmi este totul, dar tu iubeşti şi ce am făcut şi voi face eu, iar tot făcutul e parte din tine. E aşa de simplu… Am nevoie să mă iubească tot ce e din tine, aşa cum eu iubesc tot ce eşti. Îmi trebuie mai mult decât bucurie, am nevoie de bucuria iubirii împărtăşite, am nevoie ca făptura să-mi spună cuvintele şi gândurile tale, vreau să aud cum se bucură că tu, tu, tu eşti pentru ele şi pentru mine. Fiindcă totul este din mine şi eu te iubesc, totul trebuie să-mi vorbească despre tine. Să vorbească… Să cânte… Să înţeleagă. Să vină spre noi cu bucurie, din dragoste, aşa cum a fost făcut. Vreau ca dragostea să fie un cerc, nu doar fără sfârşit ci hrănindu-se cu sine însăşi.

Nu mi-ai spus un cuvânt, nu m-ai întrebat nici măcar din ochi… Eu am ştiut cum vrei să fac totul, iar tu ştiai că nu mă pot împotrivi, că nu vreau să mă împotrivesc, că iubesc voia ta, că sunt de fapt voia ta, că sunt tu. Ştiu că pătrunzi totul, că totul e fără de scăpare şi veşnic în tine, şi ştiu că vrei ca totul să afle cu bucurie că te poate iubi veşnic atunci când vei hotărî să devii totul în tot, în acel tot aşa cum îl doreşti, în acel tot care nu vrea scăpare şi pentru care veşnicia va fi acum. Ştiu că iubeşti devenirea şi sensul şi curgerea şi schimbarea şi înnoirea făpturii, pentru că arată spre mine, aşa cum tu nu poţi arăta pentru că eşti în mine tot timpul, adică acum. Ştiu că te bucuri de bucuria făpturii care vede şi înţelege şi acceptă şi iubeşte chinul sacru şi crud al devenirii, durerea încănebinelui, lipsa mea şi a ta care absoarbe totul spre noi, în vârtejul pătruns de el, scufundat în el, el, el cel care este ceea ce suntem noi împreună cu totul…

Da, voi rosti acum şi această făptură pe care o vrei departe de tine, alergând spre mine şi dorind să devină ceea ce sunt eu, ca să se bucure împreună cu noi de iubirea pe care o va putea pricepe numai când atunci va fi acum. Dar ca să simtă ce înseamnă lipsă şi ce înseamnă împreună, voi sfâşia această făptură, o voi desface în două, o voi despreuna mult mai adânc decât în carne şi vintre. Ca să simtă ce înseamnă să iubeşti împreună, voi face cele două părţi să-şi lipsească una alteia, le voi face să se-nmulţească în copii monstruoase prin lipsă şi prin nelipsă, le voi lăsa să reverse peste lume o unire nedesăvârşită care le va face setea de mine şi mai grea, le voi sili să caute mai departe decât în singurul trup pe care nu-l vor putea reuni nicicum, decât în noi. Le voi chinui cu dragostea ce nu le poate uni, ca să mă iubească cu bucurie, pentru că numai eu le pot uni cu tine.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Ton-sur-ton (Leonid Dimov şi privighetorile)

Privighetoare sură pe fond gri-souris


(Pentru crâng, porniţi-le pe toate simultan! Pentru colivie, una câte una.)

MIT

Totul a fost întrerupt deoarece
Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga în seamă.
Nouă însă ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.

Tonsure

Ton


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

În umbră
Răcoare
Adăpost
Pândă
Ameninţare
Duşman
Modestie
Prieten
Putere
Ocrotire
Amintire
Iuţeală
Necunoscut
Teamă
Tărâm
Tristeţe
Gând
Ascunzătoare
Prefigurare
Contur
Aproximare
Sinteză
Intuiţie
Izvor
Opacitate
Zid
Opunere
Deformare
Geometrie
Proiecţie
Lipsă
Împărţire
Zi
Noapte
Contrast
Obstacol
Raze
Frig
Moarte
Degradare
Slăbiciune
Semn
Însoţire
Blestem
Risipă
Inutilitate
Avertizare
Prezenţă
Absenţă
Fostă prezenţă
Anihilare
Suflu
Explozie
Fixare
Zdrobire
Dincolo
Clipă
Reper
Oră
Dualitate
Frate
Pereche
Ghicire
Imperfecţiune
Neclaritate
Incertitudine
Inteligibil
Subtilitate
Simţ
Stimul
Creştere
Desprindere
Ocolire
Pată
Evadare
Lipsa întunericului
Lumină blândă
Pregătire
Zămislire
Taină
Apariţie
Lucrare
Surpriză
Trecere
Provizoriu
Efemer
Permanenţă
Sfârşit
Început
Păstor
Vale
Pace
Răbdare
Credinţă
Speranţă
Dragoste
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Machine Head
Dear Answering Machine, deşi te apreciez
Nu te pot iubi de nu-mi răspunzi
Cu altă întrebare!
Dar să fie
Atât de definitivă încât
Să mă facă imediat
Să mă scot
Din priză
Singur


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Apocalipsa pentru cei mici
Să îndrăgesc Chiar Totul
M-am străduit din greu
Chiartotul, Totulchiarpluseu…
Dar mai mereu, adică fix mereu
Când să ajung la climax
Îmi apărea un limax
Scârbos şi lax
Hapax
Lent urmă-rind păşunea
Lunea.
Vax!
Akela, frate! vin cu tine
(L-am strigat absconx
Pe lupul cu profil a sconcs)
Dar el a zis că nu-i frate cu mine
Nici miel nu-i par a fi
Şi nici copil flămând de zori de zi.
Mowgli? Zwingli! Maitreyi…
Hei, viperă-nţeleaptă!
(zisei prinzând-o strâns de ceafa lată)
Ia ieşi puţin din bortă şi-mi arată
Cum să-mi rezolv problema adâncă şi-ncurcată!
Dar ea nimic, nici vorbă să-mi şoptească
Ba chiar mă sâsâia cu gând să mă afurisească.
Hai, boule drag, de la tine
Chiar mă aştept numai la bine!
De ce fugi? Ai devenit vioi? Nu ţine!
Stimate leu! Rege măreţ! O, fiară!
Am obosit, sunt complet frânt şi iată
Mă predau ţie, căci viaţa mi-e tranşată!
Ah, dar nu, nu, nu se poate iară…
Văd c-ai trecut pe paie de când trăieşti la ţară!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Much feedback about nothing
„Ce este Omul?” l-am întrebat eu atunci pe nea Pandele (sau să fi fost Mardale? nu mai ştiu exact, e mult de-atunci) pe când meşteream împreună la automatizarea Centralei. „Omul?” zise el lăsând pentru o clipă şurubelniţa nerotită, „Omul este un Sistem cu Cuplaj Slab la Realitate, dragul mieu!”. Chestia asta m-a marcat. Profund. Zilele trecute stăteam şi mă gândeam câtă dreptate avea el, Pandele (sau poate Mardale?), cel puţin în ceea ce mă priveşte. Cum îmi văd eu de treabă şi de gânduri de parcă n-aş avea feedback. Lousy… But true!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Insistenţă (Leonid Dimov)

Rondelul ochiului de geam
de Leonid Dimov


Razant cu lumea de granit
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă.

Să nu mai fie ocolit,
Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există.

E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant cu lumea de granit.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Flux
–>
Viitorul trecutului
Inginerie
Atenţie! Părinţi!
Flux
Turturica
Despre bou
Consoane
–>
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Manelitism de profundis
Ai-ai-ai-ai, ai viaţa mea, cântau ei, nesiguri
Deşi mâna scăpase atomizorul
Lângă zidul bodegii
Şi încerca să aplaude


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Nelinişte (Leonid Dimov)
Nicu Alifantis are o melodie pe aceste versuri, dar nu ştiu de ce o cântă numai pentru sine…

E timp la golful vechi să vii:
Tăcerea, verbele sunt coapte.
Pe dunga zării arămii
Au fâlfâit fluturi de noapte.

Poate că n-ai să recunoşti
Corabia care mă duce,
Prădată de barbare oşti
În veac mai leneş, prin Moluce,

Şi n-ai să-ţi aminteşti nimic
Decât cum cântă pentru tine,
Înzorzonate pe tălpic,
Inimi de scoică în ciorchine.

Am hidromeluri şi absint
În ea, din mentă tropicală.
Am aur roşu, am argint
Arborescent, crescând în cală.

Covoare plutitoare port
Chiar lângă mine, pe dunetă,
Am stive de vederi din port
Şi-un pui de barză cinegetă.

Ori poate toate câte duc
Îţi par ciudate şi streine,
Am mări, atunci, de gând năuc
Cu largi ostroave pentru tine,

Ori poate tot ţi-e dor de-un Nord
Livid, cu măguri scandinave.
Am linişti aspre, din fiord,
Furate de pe alte nave.

Ori poate vechiul nostru chei
De inimă ţi-e mai aproape,
La el vom merge, dacă vrei
S-auzi cum clipoceşte-n ape.

Nu ocoli, nu-ntârzia,
Vezi spaima mea printre catarge?
E noaptea-n jur atât de grea
Că alba-ţi luntre se va sparge.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Sonet (Shakespeare)

Se aude mai bine aici (deşi are chitara uşor dezacordată şi tot nu-i ies flajeoletele)
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Lângă porţile Nopţii (Jacques Prévert)

[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

1
Ceva nu era în regulă nici înainte…

Ştiu că El a dorit să nu fiu singur, să am un ajutor „potrivit”… Potrivit? Potrivit pentru ce? Ce ar fi trebuit să fac şi nu puteam face singur, sau ajutat de o pereche de boi, păzit de un câine, purtat de un cal, sfătuit din ochi de o bufniţă înţeleaptă, înotând pe spinarea unui delfin, construind cu un castor, curăţind cu o hienă, bătătorind pământul cu o oaie, zburând cu un pterodactyl, despădurind cu un brontozaur, antrenându-mă cu un iepure şi învăţând şmecherii cu o vulpe, pescuind cu o muscă, învingând iarna cu o albină, domolind lumina cu o zebră şi deschizându-mi drum cu un sconcs şi… şi… ŞI!

Da, toate ajutoarele astea nu erau carne din carnea mea, şi culmea e că eu am observat asta, de parcă ar fi contat! Atunci mi s-a părut importantă carnea, şi m-am bucurat de ea cu adevărat, din plin, numai că n-am mâncat-o… O iubeam? O iubeam sau nu atunci? Nici nu ştiu ce importanţă are… Oricum, uitasem de orice altceva, eram fericit, cred că şi ea era fericită, ne bucuram unul de altul… Pe El totuşi nu-L uitasem de tot, dar e aiurea chestia asta, cum să uiţi ceva care face parte din tine şi din tot ce te înconjoară? E adevărat că nu mă gândeam aproape deloc la El, dar era prezent, Îl simţeam fără să-L gândesc, Îl respiram, Îl mişcam şi mă mişca, era linişte în mine pentru că El era, era, era şi de altceva nici nu mai aveam nevoie ca să fac tot ce făceam. Nu făceam mare lucru… Trăiam, trăiam în ea, trăiam în Grădină, trăiam în El. Trăiam.

Dar am uitat complet să-L întreb, sau să mă întreb de fapt, pentru că El era în gând tot timpul de parcă ar fi fost Gândul meu, am uitat să mă mai întreb de ce oare era nevoie de un ajutor potrivit. Iar El nu a mai vrut nimic, cel puţin nu mi-a mai dat nimic de făcut atât de special, nu L-am simţit încruntat că trăiam, trăiam, trăiam… Nici ei nu i-a spus, cred. Adică, vreau să zic, nici nu am întrebat-o vreodată dacă El i-a spus ceva…

Dar dacă i-a spus? De ce nu mi-o fi zis şi mie? De ce nu mi-a spus El direct mie? De ce să-i spună ei, ei, ei da şi mie nu, mie nu, nu şi nu? Dacă greşisem cu ceva, dacă era nemulţumit de mine, de ce nu am ştiut, nu era normal să-mi spună ca să mă corectez? E posibil să nu fi fost atent, să fi uitat de El, iar El să se fi supărat pe mine atât de tare? Bine, poate că am greşit, da, sigur că am greşit, am lăsat alte lucruri să devină mai importante, viaţa, ea, viaţa, viaţa, Grădina, ea, viaţa, viaţa… Dar chiar nu a putut să mă ierte, chiar nu a putut să mă certe întâi, să mă pedepsească apoi mai blând, mai milos, să mă zgâlţâie ca pe un prost ce sunt numai să nu ajung aşa? Nu ştia că, dacă făcea asta, aş fi ascultat, aş fi făcut orice-mi cerea? Ce ar fi vrut să-mi ceară, ce mare lucru trebuia să fac eu, numai şi numai împreună cu ea? Nu ştia că-L iubesc? Cred că şi ea Îl iubea…

Dar de fapt n-am vorbit niciodată de asta… Pur şi simplu nu mă interesa atât de mult ce simte ea pentru El, deşi eram tare curios ce ar putea să simtă El pentru ea. De ce a fost nevoie de Ea, de ce nu m-a întrebat pe mine dacă pot să fac singur ce era de făcut? Nu era ca acum, când fără ea nu pot să am copii, nu era măcar nevoie de copii, pur şi simplu nu aş fi murit niciodată dacă totul rămânea cum făcuse El la început. Fără El, carnea mea nu se putea face carnea altuia, carnea ei, iar fără de carnea ei carnea noastră – toată carnea din lume – ar fi putrezit… Absurd! Nu putrezea deloc, nimic, niciodată, dacă mi-ar fi vorbit clar, răspicat, dacă mi-ar fi cerut, dacă mi-ar fi explicat ce vrea de la mine. Doar nu putea să-mi ceară ceva imposibil de făcut…

Dar, la urma urmei, de ce m-a creat pe mine? Sau de ce nu m-a creat în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de nici un ajutor? În definitiv, dacă mă făcea asemeni Lui, mi-ar fi dat puterea să aleg dacă vreau sau nu pe cineva lângă mine, sau înaintea mea, sau înapoia mea sau pieziş ca o fiară la pândă, sau chircit lângă uşă vămuindu-mi toate intrările şi ieşirile, toate mişcările şi gândurile lăsate să vorbească în ochi şi pe faţă, sau ascunse undeva în aorta abdominală, cineva ţinându-se după mine peste tot fără să-l pot alunga, fără să-l pot stăpâni, fără să-l pot privi în ochi de teamă ca nu cumva să înţeleg ce vrea să fac. Da, El a ales întâi să mă aibă pe MINE! Pe MINE! Şi eu ce pot să aleg? Ce, ce, ce? A ales El că ar trebui să am un ajutor potrivit, şi mi l-a făcut cum a vrut El, nu m-a întrebat nimic. A ales El că trebuie să fim un singur trup, a ales El că trebuie să am copii, a ales El că aceştia mă vor părăsi! A ales toate astea înainte să fi greşit grav cu ceva, înainte de măr şi de… Şi eu? Eu ce mai am de ales? Acum mai am de ales, deşi nu am cerut-o niciodată, moartea sau viaţa. SAU viaţa? Viaţa mea, viaţa mea pe care El mi-o dăduse fără s-o cer, viaţa mea care de fapt i-a trebuit Lui şi nu mie, acum mă pune s-o aleg sau să mor! Tot timpul, în orice clipă nu am altceva de făcut decât să aleg între moarte şi viaţă… Dar şi dacă aleg moartea, El mă poate învia, iar şi iar şi iar şi iar… pentru că eu nu voi fi vreodată în stare să aleg viaţa de care El are nevoie şi nu eu. Iar eu nu înţeleg ce vrea de la mine, poate vrea să greşesc mereu, mereu, mereu la fel, chiar dacă m-ar învia la nesfârşit după eşec şi aş trăi încă o mie sau un milion de vieţi. El ştie şi ştiu şi eu CĂ NU POT ALTFEL, aş greşi de fiecare dată la fel!!! Mă obligă, mă chinuie, mă zdrobeşte pentru că vrea să aleg singur, (singur? şi ea ce mai caută în clisa asta?) să aleg ce îi trebuie LUI să aleg, să fiu ceva de care El are nevoie. Îl cunosc, nu se joacă… Dacă nu avea nevoie nu m-ar fi făcut, şi anume aşa cum sunt.

Cum sunt? Cum e ea?

Poate că împreună… Dacă nu înţeleg SINGUR, cum am putea înţelege împreună? Dumnezeule, ştiu că mă auzi! Fă ceva mai mult, scoate-ne de aici cumva, ajută-ne, nu înţelegem ce vrei de la noi, ajută-ne mai repede! Dacă nu pe mine şi pe Eva, măcar pe Cain şi pe Abel…


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

The Peace Poem (?/John Denver)

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Didactivism
Cerescule!
Spuse Pământeanu încruntat
(întorcându-se şi el
de la Oficiul de stare
Sufletească
Unde tocmai îşi schimbase
Numele de
Familie
Pentru că se considera
Născut din nou
Şi dorea să fie
Cu toate
Actele
[
Vreo
Zece
La număr,
fără a le mai socoti pe cele
Ratate
şi nici copiile
mai mult sau
mai puţin legalizate
]
În regulă).
Acum că ai făcut atâta tevatură
După întoarcerea cuiva
Care nu e
Demn
Să-l numeşti
„Fiu”,
1/care nu e
Normal
Să-l strig „Frate!”,
Ce mai urmează?
Te pomeneşti
Că vrei să-l
Pui să ne dea învăţătură!
Asta chiar
NU
Mai suport!
Eu unul sunt
Iată Omul
Unei
Singure
Femei,
Al Unei Femei Singure
(NU
Ca ăsta care acum plânge poate
După altele,
Pre-făcutul!)
.
Şi aceea era
Mama!

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *
We come with strings attached

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Arhetipuri vegetale
Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Frântură-în-viaţă

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

treeknees

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

flower

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Desant
În acea dimineaţă m-am trezit cu inima tăiată împrejur.
Dar nu aşa… ci făcută praf! O să întrebaţi cum mi-am dat seama. Nu, nu mă durea nimic în piept, dormisem chiar mai bine ca de obicei, dar simţeam că parcă se freacă zdrenţele din carne de inimă – de gratiile cuştii toracice, de plămân poate, de prapuri nebănuiţi şi alte măruntaie. Sângele bolborosea ca şi cum mocnea un vulcan noroios în mine, şi se mai auzea un zgomot ritmic, oribil, de parcă cineva strivea metodic cu făcăleţul larve de mătase.
Buimac, am dat să mă duc la baie ca să mă uit în oglindă, dar era să leşin de spaimă când pe hol am dat peste un înger. Era îmbrăcat exact ca în vitralii, cu sandale romane şi platoşă, avea nişte aripi albe de anvergură modestă, dar frumoase şi îngrijite, iar la brâu avea o sabie, într-o teacă filigranată.
–…
–Nu te teme!
–Încerc, Doamne, dar… Sunt cam speriat, îngrijorat…
–Nu ai motiv, fii pe pace.
–Dacă îmi pot permite să întreb… cred că Tu mi-ai tăiat inima împrejur… Ce trebuie să fac pentru a fi demn de o atât de mare minune, Doamne? (Pot să-I spun aşa? Cum vorbeşti cu un înger? Numai să nu fac vreo prostie, să nu fiu obraznic!)
–Uite, ia sabia asta – a zis El desfăcând-o de la brâu şi întinzându-mi-o. Cu ea să-i tai, împrejur, pe toţi. Începi cu lista asta.
Am luat sabia şi lista, scrisă cu roşu pe un pergament destul de fragil. Am încercat să-mi arunc un ochi pe listă, dar lumina pe hol era mult prea slabă pentru ochii mei. Şi poate că asta a făcut să mi se aprindă un beculeţ, chiar înainte de a mă trezi cu adevărat în vechea mea stare.
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Puterea Mării
N-am navigat niciodată, dar nu pot pricepe cum marea nu poate schimba un om, făcându-l mai umil, mai absent, mai… Dar exemplele abundă, de la căpitanul Ahab la Băsescu. Dacă marea te putea face domn, aş fi spus poate domnul Băsescu – dar dânsul are acum altă funcţie în stat. Cred că marea te poate face preşedinte, de asociaţie de locatari, de partid, de ţară, dar e clar că nu te face mare, dacă nu eşti suficient de mic atunci când începi să dai piept cu ea, cu marea. Altfel, e posibil să rămâi cu supărarea că nu tu ai spus „Pînă aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mîndria valurilor tale!”.
Trebuie să te lupţi ca să rezişti – pe mare, în bloc, în partid, în mărire, dar poţi s-o faci în mai multe feluri. Ca rechinul, ca foca, balena, delfinul, ca vidra, ca barracuda, ca planctonul. Uneori e clar că trebuie să ataci şi să sfâşii, să pândeşti şi să te ascunzi, să surprinzi şi să fii nemilos, dacă vrei să trăieşti în mare, pe mare – să fii mare. Dar se poate pluti în voia valurilor, aşteptând lumina Soarelui, se poate filtra apa făcând perle, se poate să fii mic şi poate inofensiv precum un căluţ de mare, sau temător şi greu de observat ca un peşte care seamănă cu un buchet ciufulit de alge.
Pe Jacques-Yves Cousteau mi-l imaginez căutând-o pe nimfa Calypso. Nu ştiu dacă doamna Udrea înoată şi cântă bine, dar cred că e mai greu de găsit, fiindcă pe dânsa o păzesc mai degrabă les costauds du côté de chez Traiann.
Oricum, dacă Traian ar fi ascultat la timp această melodie, cine ştie cum ar fi arătat astăzi marea… cu el de cart, privind în zare şi fredonând… Nici John Denver nu cred că a navigat prea mult, dar pentru el lumea era Mare.

To sail on a dream on a crystal clear ocean,
to ride on the crest of a wild raging storm
To work in the service of life and living,
in search of the answers of questions unknown
To be part of the movement and part of the growing,
part of beginning to understand,

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Like the dolphin who guides you, you bring us beside you
To light up the darkness and show us the way
For though we are strangers in your silent world
To live on the land we must learn from the sea
To be true as the tide and free as a wind swell
Joyful and loving in letting it be

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

În lanţuri
Prometeu
Miron Cozma
Max
François Villon
Houdini
Eu
Eu, Altul
Eu, Eu
Eu, eu, eu,…
Altul, eu, altul, eu, …
1
I, N, R, I
1,2,3,…
1,1,1,…,1,1,1,…1
Veriga lipsă
Veriga lipsă, Lanţul absenţelor
Lanţul absenţelor, Prezenţă
Absenţă, Prezenţă, Absenţă, Prezenţă,…, Absenţă, Absenţă, … Absenţă
Prezenţă, Prezenţă, Prezenţă…
jertfă, Milă, Jertfa, Milă, Milă, Milă, …Viaţă
Mihai I, Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Iliescu, Băsescu, …Băsescu, Dumnezeu
Veriga slabă
Munţii
Necazurile
Zăpezi, Gheţuri, Asfalt
Magazine
Fram
-Farm
Corăbiile (uneori)
Cămile
Molecule
Nucleotide
Păcatul
Boala
Eu, tu, noi
Fier
Căluşei
Pământ, Iarbă, Ciută, Lup, Om, Dumnezeu
Dumnezeu, Cuvânt, Pământ, Om
Dumnezeu, Big Bang, Dumnezeu, … Dumnezeu
Dumnezeu, Totul
Eu, păcat, păcat, păcat,…
Sufletul meu, sufletul ei, sufletul ei
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Colivii, voliere şi crânguri ale libertăţii (Dumitru Gherghinescu Vania)
Dacă doriţi să vorbiţi, să bateţi câmpii sau să vă întrebaţi despre LIBERTATE, mai ales în context religios, poftiţi vă rog! Dacă nu, nu-i nici o problemă, am să mă gândesc din când în când singur.

Dacă vi se pare o idee bună să vă legaţi de ceva din articolul şi comentariile de aici şi de aici, sunteţi liberi s-o faceţi. Dacă nu, nu-i nici o problemă.

Poate mă ajutaţi să aflu cine a scris o poezie, pe care nu am găsit-o scrisă niciodată, dar am auzit-o la Nicu Alifantis. O reproduc (precis greşit) din memoria care mă cam lasă. Îmi cer iertare faţă de poezie, dar poate aflu autorul şi o aflu din nou, intactă, liberă de eroare.

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ?

Cer orbul ochi al lumii
Să mă soarbă
Pe-un ram întins precum un braţ în vânt.
Aripa mea zadarnic fluturând,
Sub cerul întins
Rănit în zboru-mi searbăd.

Patetic peisaj, tulburător
Ce ochilor lăuntric li s-arată…
Dar dincolo de cerul ochilor
Şi mult mai sus decât timpanul lor
În cel’lalt cer, ce nu mai pot să-l vadă
Eu liber, liber cânt şi zbor
Eu cânt

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ!

Am uitat să spun un lucru esenţial – dacă îl ştiaţi deja nu-i nici o problemă, sunteţi liberi să citiţi peste, în interval. Oamenii scot ochii privighetorilor pentru ca să li se pară că e noapte tot timpul, şi să cânte mereu, mereu, zi şi noapte, zi sau noapte. Ce pedeapsă pentru oameni – să audă cântecul libertăţii, fără cale de scăpare!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Misericordiam volo
Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Lerui Ler? Leru-i Ler! (Nichifor Crainic)
Cine e suficient de bătrân ca să-şi mai amintească de Cenaclul Flacăra are desigur în minte melodia lui Mircea Vintilă, numită pe vremea aceea (de aur…) “Dulce Românie”. Am descoperit versurile lui N. Crainic (zic N. pentru că nu ştiu sigur dacă e Nechifor sau Nichifor, am întâlnit ambele variante) cu ocazia renaşterii acestei melodii, ca pasărea Phoenix, în versiunea Pasărea Colibri. E parcă o altă melodie, din cauza noilor versuri.

În ţara lui Lerui-Ler
Nu e zvon, nici drum de fier
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Si vâslaş un înger.

În ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac
Vămile văzduhului
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus, pe sparte frunţi de zei
Şovăielnici paşii mei
Piscuri de’ntrebări — momâi
Să-mi rămână sub călcâi
Şi genuni în zare.

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi,
[Nimenea nu poate şti]
Si[n]gur Leru-i Ler.

Parantezele indică incertitudinile mele, şi nu numai, pentru că am găsit şi auzit toate variantele.
Primele trei strofe au devenit visul meu despre plecare, despre cum se va alege lamura de gând din încâlceala actuală.
“Cuvintele Domnului sînt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pămînt, şi curăţit de şapte ori. “
“Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei.”
“În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.”

Despre Lerui Ler, Leruiler, Lerui-Ler, n-am înţeles niciodată ce va să zică, până când am văzut pe coperta CD-ului “Încă 2000 de ani” grafia Leru-i Ler… Leru îi Ler.

Singur Dumnezeu ştie.
Sigur Dumnezeu este.


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Fulgerul de cacao (pretext de Leonid Dimov)

NOTĂ: Pe memoria lui Richard Dawkins, om de ştiinţă evoluţionist

STĂPÂNIRE

Aveam tiară, sceptru. Părînd nici că le pasă
Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir.

Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze
Se tot strîmbau la mine şi dispăreau obraze.
Era o noapte veche cu pulberi în unghere,
Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere

Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.
M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,
Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

Şi eu cred că, dac-aş fi fost în locul lui Dumnezeu, aş mai fi încercat şi alte variante. De exemplu, aş fi încercat şi lumea de cacao, în care eu să deleg stăpânirea tunetelor şi fulgerelor de cacao către oamenii de cacao.

Vă daţi seama cât de aproape suntem noi, balcanicii, de adevăr în comparaţie cu anglo-saxonii? Ei au shit, iar la noi cuvântul vine din cuvântul grecesc pentru orice este rău şi murdar. Noi avem adevărul undeva prin fundul curţii, că ne e lene sau nu avem resurse să ni-l tragem în casă. La ei shit happens… în condiţii dintre cele mai bune de viaţă şi de trai.

La noi există marele avantaj că, dacă ar vrea cu adevărat cineva, ar putea studia cu aparatură performantă ceea ce noi facem în fundul curţii, şi ar găsi multe lucruri de spus despre sănătatea, averea şi obiceiurile noastre (de fapt există mărturii incredibile cum că echipaje de extratereştri au făcut astfel de studii în mai multe ocazii – rezultatele vor deveni publice probabil mai târziu). Mai puţin s-ar afla despre ce avem în minte (totuşi, după forma şi performanţele containerului se pot spune destule) şi-n inimă (doar dacă nu cumva găsim şi vreun foetus sau embrion acolo, ba chiar şi câte un nou-născut pe care să-l putem resuscita, cum am văzut la TV, nu, nu la Realitatea, nici la Reality Show). De obicei adevărul este în noi, ascuns în măruntaiele minţii şi ale trupului. Necazul e că mai are şi alte proprietăţi, nu totdeauna plăcute, nu întotdeauna dorite şi acceptate. Dar într-o lume de cacao, aşa ceva nu ar mai exista, sau mai bine zis nu ne-am mai da seama de asta, pentru că totul ar fi din cacao. Iar noi am ajunge la adevăr mâncând cacao, sau l-am căuta disperaţi, scormonind frenetic prin grămezi de cacao boabe.

Poate vă întrebaţi ce rost are acest exerciţiu gastronomico-olfactivo-fantastic? Păi, nu vedeţi cât de minunată este lumea noastră, de diversă, de împrăştiată în toate posibilităţile (fără aluzii…)?

Dar ia să ne gândim puţin, dacă tot ne-am dat drumul… (!!!) Apropo, daţi-mi voie să elucubrez puţin între paranteze (!!!!!!). Oare cei care fac graffiti pe ziduri, la anglo-saxoni, ar trebui să nu mai folosească “Jesus comes”, de teamă că se vor găsi minţi care să citească fonetic, trecând spre sex-shop? Sau poate îi împinge cineva să facă asta, plătindu-i din fonduri create din vânzarea cărţilor lui Dan Brown? Că doar cei care expun din fondurile gestionate de Institutul Cultural Român nu reprezintă o problemă, ICR nu are destule resurse (cel puţin nu avea până n-a plecat Tăriceanu).

Aşa, deci, să continuăm! Dacă tot ar fi posibil să existe lumi paralele, având la bază diverse materiale şi elemente chimice, pe noi nu ne-ar interesa cum e să trăieşti acolo? Ba cred că ne-ar interesa, aşa e omul, curios din fire, cercetaş temerar, scout, ranger, pionier! Filosofii ar spune, OK, es stimmt, să tragem o concluzie plecând de la premise, există oare vreun punct comun între aceste lumi? Păi, creatorul lor, cu condiţia ca el să fie unic. Fie deci, să presupunem că ar fi unic. Păi atunci, omul de cacao şi-ar dori din tot sufletul lui de cacao să se identifice cu acest creator (Creator, că am zis că-i unic), să-L înţeleagă şi, măcar din curiozitatea lui de cacao, să vadă cum e prin alte părţi, prin alte lumi care să nu mai fie de cacao. Există o probabilitate apreciabilă, de aproximativ 82,4135%, ca acest om de cacao să ajungă să-l iubească pe presupusul creator, vâzând cât de minunate sunt celelalte lumi fără nici un pic de cacao pe nicăieri. Restul de 17,5865% răspunde la întrebarea “Oare există oameni de cacao?” (răspunsul îl veţi găsi dacă citiţi acest articol în acrostih pe diagonală de jos în sus). Dar dacă creatorul nu este unic? Păi ajungem cam tot acolo, deoarece,

-fie omul de cacao va cunoaşte, primindu-l în el pe creatorul local/parţial, doar acele mai puţine lumi pe care respectivul creator le-a implementat

-fie va rămâne în lumea lui de cacao.

Această ultimă posibilitate nu exclude absolut nici o variantă cu privire la sentimentele omului de cacao către creatorul său.

Deja mi s-au încins neuronii… Mă scuzaţi, tocmai au venit nişte indivizi cu halate albe, conduşi de o doamnă cu un tricou pe care scrie mare “NURSE – Nu Uitaţi, Rahatul Se Extinde”, având la brâu o cravaşă… Ce porcărie! Cum o putea să meargă pe stradă cu asemena mesaje scatologice? Mai citesc şi ăia micii… Am impresia că vor să-mi întrerupă raţionamentul, pentru că mă invită la sediul lor să ţin o conferinţă. Mai am puţin, staţi aşa să mai spun şi asta:

SHIT!!! M-au luat…
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Dumnezeu şi câinii (context de Leonid Dimov)
Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Max

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Scenariul, regia, Actorul şi figuranţii
Probabil că vă gândiţi la dl Sergiu Nicolaescu, nu-i aşa? Nu, fraţilor, nu!

Ieri, la cercul micilor cineaşti întreprinzători şi angajaţi în lucrări diverse, am avut o revelaţie! Adică, nu ştiu, fraţilor, dacă să-i zic aşa, mai degrabă m-a pocnit aşa, o idee… E drept că mă cam durea puţin capul, din cauză că băieţii au cam exagerat cu amperajul la şedinţa de dimineaţă. Dar nu le port pică, fraţilor, nu trebuie să câştige şi ei o pâine? Da las’ că ies eu de-aici o dată ş-odată…

Aşa, şi cum vă spuneam, m-a lovit aşa un gând foarte ciudat, şi mi s-a părut că scena din grădina Ghetsimani este exact ca o scenă de film! Vasăzică, nu prea se ruga Isus cu voce tare de faţă cu alţii, a făcut-o când l-a înviat pe Lazăr, de fapt a mulţumit Tatălui că L-a ascultat. De multe ori mă gândesc, oare cum se ruga Isus? Dacă aş ştii, aş… Sau… Mă rog, ziceam de Ghetsimani, unde m-a pocnit impresia că parcă văd un film, cu povestitor, comentator, vocea interioară a personajelor… Vasăzică ucenicii parcă adormiseră. Păi atunci cine l-a auzit pe Isus cum se roagă? O fi fost un ucenic (eu îl bănui pe Ioan) care a rămas treaz. Dar nu pot scăpa de impresia că Isus e urmărit de cameră în toată scena.

Dar m-am gândit un pic, şi m-am liniştit, fraţilor. Păi la urma urmei ce contează că a existat un scenariu, o regie, un operator? Scenaristul şi regizorul (eu cred că a fost aceeaşi persoană) au făcut în aşa fel ca mesajul să ajungă până la noi. Aşa se întâmplă cam cu toate filmele, te ia valul şi nu te mai uiţi la toate detaliile, că te interesează mult prea mult acţiunea şi deznodământul, şi ce vrea să comunice actorul din rolul principal, care s-ar putea, ca pe la noi în România, să fie acelaş cu scenaristul şi regizorul.

Şi apoi, am avut iar un vis (tot pentru că am reuşit cumva să palmez pastilele, he he he). Se făcea că eram la Buftea şi mă luaseră ăia figurant la un film despre Isus. Bineînţeles că m-au pus să strig “CRUCIFIGE!!! CRUCIFIGE!!!” (filmul mergea la export). Nu ştiu cum, am trecut direct la scena de pe Golgota, eram numai eu singur pe platou, şi m-am urcat puţin pe cruce, să văd cum e. Dar nu reuşeam să strig replica finală, pentru că nu mi-o mai aminteam. Şi nici nu am apucat să mi-o amintesc, pentru că a intrat chiar actorul din rolul principal pe platou, mi-a zâmbit, şi mi-a spus: Nu mai e nevoie!
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Ce muzică ascultă Isus?
Fraţilor, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mă preocupă această problemă. Am încercat s-o discut şi cu sora şefă, dar nu prea am reuşit, că are tot timpul nişte căşti de iPod în urechi (nu le scoate decât dacă i se pare că vorbeşte domnul doctor Şitulescu cu ea; de ce nu-i dă prin cap să înveţe cititul pe buze, nu ştiu, dar e o femeie de toată isprava în rest, când nu foloseşte abuziv cravaşa).

La cercul micilor cercetători cuminţi am dat ieri peste o discuţie absolut fabuloasă pe Net (că avem, fraţilor, nici nu ştiţi cât de bine suntem trataţi aici, chiar v-aş invita să luaţi o vacanţă şi să ne vizitaţi 2-3 săptămâni; aranjez eu să vă dea drumul sora, că mă apreciază în mod deosebit pentru comportament şi pentru că nu sunt violent cu nimeni, şi stau foarte cuminte să-mi facă ăia şocuri – noroc de locaţie, că suntem la ţară undeva şi cade curentul destul de des). Aşa, deci vă rog să vă uitaţi la acest forum, unde nişte anglo-portughezo-germano-saxoni discută pe metri întregi de ecran ce-a vrut Bach de la viaţă, plecând de la titlul unei piese cu titlu neclar. Vasăzică, ei nu ştiu sigur dacă “Jesus bleibet meine freude” sau nu, sau multe alte variante, totul e nesigur fraţilor, şi nu numai la astea 4 (patru, vier, four, quatre, quattro, cuatro, cetîri, sesesekokuku-ngbengdu) vocabule! Asta m-a pus serios de tot pe gânduri, şi ieri am lipsit de la cercul micilor cercetători devotaţi şi cuminţi ai Bibliei. Dar sora nu s-a supărat, nici nu ştiţi cât e de bună uneori, dar nu cred că o înţelege nimeni (în afară de mine) pe aici, pe la serviciul ei.

Pentru cine nu le are deloc cu engleza, frăţiorii mei prea puţin şocaţi electric, vă fac un rezumat succint: vasăzică, băieţii nu înţeleg ce a vrut Bach să zică în titlu, şi nici în versuri:

Isus rămâne bucuria mea, sau

Isuse, rămâi bucuria mea, sau

Isuse, mă rog ca bucuria mea să rămână, sau

Isuse, rămâi, căci Tu eşti bucuria mea, sau

Nu mai aştept decât ca Isus să devină bucuria mea, sau

Isus rămâne cu mine ca să-mi dea bucurie, sau

Isus, bucuria dorinţelor omului, sau

Isuse bucuria omului care Îl doreşte, sau

Isus rămâne bucuria mea pe vecie, sau

Rămâne de văzut dacă Isus va fi pe vecie bucuria mea, sau

Tot ce-mi mai trebuie e ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus chiar este bucuria mea, sau

Mi-aş dori ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus e pe vecie alături de mine, sau

Isus este întotdeauna bucuria mea, îmi curge ca sângele prin vine, este pacea, miezul şi liniştea inimii mele, aaaaaaaaaaaaoooohhhhh!!!!

Se pare că băieţii, disperaţi, au lăsat-o baltă până la urmă şi s-au dus să-şi pună CD-ul cu Dinu Lipatti interpretând varianta pentru pian. Apropo, azi noapte am visat ceva frumos, şi cred că numai din cauză că am scuipat pe furiş pastilele în oliţa de noapte. Se făcea că eu cântam la pian într-un bar din Vestul sălbatic. Fufe, cât cuprinde, cowboys, sheriff and deputies, ce mai, tot tacâmul, era o gălăgie invalidantă. Dar eu cântam chiar “Jesus bleibet meine freude”, că în vis poţi face orice ţi-ai dorit toată viaţa dar n-ai fost în stare. După vreo două măsuri, au început să tragă înspre mine din toate direcţiile. La început mi-a îngheţat pur şi simplu inima de frică, dar am simţit că vine cineva în spatele meu. Mi-a pus o mână pe umeri, şi a dat foaia partiturii, exact atunci când ar fi trebuit.

Şi m-am trezit.

Mă rog, poate mai visez şi altă dată, să văd continuarea… Eu cred că Isus, dacă ar trăi acum undeva prin cartierul de care mi-e cam dor – dar sora zice că să-l uit, că nu aveam apă caldă tot timpul ca aici, şi dacă vecinii fac scandal nu are cine să-i potolească – ar asculta ceva de genul…

Mă scuzaţi, ne cheamă la masă. Vă rog să-mi daţi un mail cu ce credeţi voi că ar asculta Isus, bine? Eu am să pun prima chestie de pe lista mea aici, pentru voi, poate pricepeţi ce vroia Bach să spună.
Hai… vă pup, pa!


* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Sfântul şi Balaurul (pretext de Leonid Dimov)
Balaurul ucis de-atîtea ori
De bunii duci ai lumilor aceste
Ascunde-n iris lire de culori
Şi-n fiecare solz cîte-o poveste.

Găsitu-l-am pe-o floare de tulipă
Uscată galben într-o carte veche.
Purta ineluri grele pe aripă
Şi pietre nestemate în ureche.

L-am întrebat: felia de coral
Din ochiul lui ce vrajă nouă ţese ?
Deşi ştiam: un şipot sideral
În solniţe pustii prin după-mese.

Stau şi mă minunez cât de simplu ar fi fost pentru Sfântul Gheorghe ca, măcar în vis, să-l prindă pe Balaur cu o plasă de fluturi, şi să-l pună între paginile unei cărţi dragi, la uscat, pentru un studiu amânat din cauza altor treburi mai importante. Iar mai târziu, într-o seară tihnită, după lupta cu sine însuşi ca să nu mănânce decât puţin seara, evitând îngrăşarea şi lenevirea care-l pândeşte pe orice sfânt la cotitură, să se aşeze sub lampadar, cu o lupă, încercând să ignore talk-show-ul de pe Realitatea, şi să-l studieze pe balaur cu toată atenţia. Cât de surprins ar fi fost, în acelaşi vis poate, să vadă cât de minunat este alcătuit acesta de către creatorul său, necunoscut încă. Cât de bine i se petrec solzii, ce minunate antenuţe (şi microfonaşe, sau alte organe perfecţionate de ascultare) are! Cât de bine se poate el prinde cu gheruţele lui micuţe de orice pradă pe care l-a proiectat cineva să o consume, ca să-şi îndeplinească la perfecţiune rolişorul său în imens de complicatul lanţ trofic al ecosistemului visător! Cât ar fi rămas sfântul de surprins să descopere toate acestea, şi încă multe altele, la un animăluţ pe care-l credea scârbos! Şi poate că şi era, dar nu pentru sfântul nostru din vis, pentru că el i-ar fi mulţumit lui Dumnezeu, poate în aceeaşi seară, sau poate după confirmarea licenţei sale de ucigaş de balauri scârboşi 007, că a dat voie să se întâmple apariţia unei creaturi atât de perfecţionate pentru îndeplinirea planurilor Sale, pe care nu le înţelege nimeni deocamdată. Cert e că, în acel vis din care am să mă trezesc probabil în următoarele 5 minute, sfântul ar fi stat un pic pe gânduri înainte să-i ardă una cu sete altui balaur, şi mai perfecţionat, trimis de nu se ştie cine să-l sâcâie. Nici nu vreau să mai visez la ce ar duce o astfel de ezitare în lupta cu balaurii de ultimă generaţie…
* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Time. And a Ward.
Da, fraţilor… Am foarte mult timp, aici. Şi salonul e de fapt o rezervă cu două paturi — dar sunt singur cuc, pentru că se pare că nu rezistă nimeni la prelegerile mele din timpul nopţii. Nu ştiu de ce, că nu cred că mă repet sau ceva — poate vorbesc prea tare… Sau nu le place cum cânt? Sigur, nu am o voce prea grozavă, mai ales la joase şi la acute îmi cam alunecă un pic, dar totuşi!

De exemplu, probabil că astă-noapte am cântat, pentru că m-am trezit cu o melodie în minte, şi aş cânta-o şi acum, dar nu vreau s-o supăr pe sora-şefă (excesiv). Se pare că în ultima vreme e supărată pe toată lumea, inclusiv pe mine, preferatul dumneaei — are nişte probleme sentimentale, bănuiesc că legate de un anume bodyguard pe care scrie mare (dar nu atât cât să-i acopere spatele foarte lat) FULL SECURITY SRL. Nu FOOL, FULL! Şi eu am crezut că e greşeală de tipar, dar când am făcut această inofensivă observaţie era să mă aleg cu un baston de cauciuc pe spinare, aşa că vă rog să nu creaţi probleme inutil, lăsaţi aşa, că nu contează decât partea a doua. Adică, noi să fim siguri că nu ne atacă sătenii din jur — au un aer cam flămând, săracii, dar nu ştiu ce meniu avem noi pe aici câteodată…

Deci, ca să nu pierd şirul, am fost adineauri la cercul micilor internauţi solitari, şi îmi face plăcere să şeruiesc (şirul şiroind se şeruie şi şase şarmante şoapte şerpuiesc din Cher…) cu voi melodia respectivă, şi pun şi versurile, pentru meticuloşi — sunt şi pe aici câţiva, sora îi strigă “psycho-patuleee”, cu pauză şi psaihău. Probabil există o conotaţie care îi e dragă, şi bodyguardul se distrează de minune de fiecare dată — adică înainte, acum nu prea mai lasă postul de la poartă.

DECI,

YES — Time and A Word

In the morning when you rise,
Do you open up your eyes, see what I see?
Do you see the same things ev’ry day?
Do you think of a way to start the day
Getting things in proportion?
Spread the news and help the world go ’round.
Have you heard of a time that will help us get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Have you heard of a time that will help get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Frumos, nu? LOVE, NOW! C’mon…

Da. Cert e că mă simt tare singur uneori — adică, să nu credeţi cumva că mă simt mai puternic dacă sunt singur, nu, e vorba că aici nu vine nimeni să mă viziteze… Nici măcar troll-ul… Sora nu prea mai vorbeşte cu mine, mai mult ţipă. Doctorul Şitulescu cred că e la vreo specializare, congres, ceva… M-au uitat cu toţii, ce mai! O fi şi prea departe de… trebuie să meargă cu maxi-taxi… E aglomerat, bagaje multe, costă… De fapt, nici eu nu mai ştiu dacă are cine să mă mai viziteze, dar parcă era cineva mai demult. Şi… cred că îi plăcea… Yes? Yes! Yes! C’mon!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: