Nu mai are rost!

(Very old stuff – Teleios period…)

Modificat; publicat iniţial la 12 noiembrie 2008

Tocmai ce am descoperit blogul Pătrăţosului, de fapt am citit chiar acum un articol despre Iov. Nu pot să-mi iert faptul că m-am apucat de blog, fără să caut mai întâi dacă nu cumva există cineva care a spus tot ce-mi trece mie prin cap, mai adânc, mai intens, mai bine şi mai complet, mai şocant şi mai tentant de a fi respins categoric. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.

Aş vrea să mai spun doar ceva (nici măcar nu mai am puterea să verific dacă nu cumva a spus-o şi Marius David Cruceru, probabil că a gândit-o oricum…).  Suntem chemaţi să fim o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt, fii ai Tatălui ceresc.  Nu trebuie să ne hrănim numai cu lapte, ci cu hrană tare, cu carnea Jertfei. Dacă nu înţelegem ceva, ceva teribil de important şi extrem de tulburător, nu trebuie să ne facem că nu există, ci trebuie să-l rugăm pe Tatăl, şi pe prietenul nostru Isus, fratele nostru, să ne descopere înţelesul, acum sau mai târziu, poate la înnoirea tuturor lucrurilor. Nu cred că înţelegem de ce Dumnezeu a creat lumea aşa, şi nu altfel. De ce acum se aud plânsete, copiii pot avea zile puţine iar bătrânii mor înainte de vreme. De ce lupul şi mielul nu au păscut de la început împreună, de ce nu se poate ca ACUM să nu fie nici un rău şi nici o vătămare pe biata noastră palmă de ţărână care nu este încă Muntele sfânt al Domnului. Deocamdată, putem doar presupune că, fiind creaţi după chipul şi asemănarea Sa, şi noi am fi făcut lumea la fel în locul Lui – să aibe o miză mortală, pentru ca fiinţele să fie lămurite în cuptorul urgiei şi zgura să se cureţe de pe argint. Oricum, gândiţi-vă la Melhisedec, preot al Celui Preaînalt: el nu a avut o Biblie şi nu avea cu cine să dezbată dintre oameni, pentru că vorbea direct cu Dumnezeu, înainte de a exista vreun popor sfânt. Ştiu sigur că nu voi trăi atât de mult, dar cred că va veni o zi în care Domnul îi va încerca pe oameni, luându-le Biblia bucată cu bucată, începând cu Genesa. La venirea Fiului Omului, va mai găsi El oare credinţă pe Pământ? Dacă cumva se dovedeşte că omenirea a fost creată de extratereştri, ce vor face atunci-credincioşii? Vor închide televizoarele intergalactice, negând pur şi simplu telejurnalele, cum au făcut-o alţii cu darwinismul – o biată teorie care în nici un caz nu poate contrazice existenţa lui Dumnezeu, Cel care îndreaptă sorţii şi mutaţiile genetice dacă doreşte? DUMNEZEU ESTE VIU, EL EXISTĂ în afara imaginii noastre perisabile şi incomplete despre El, în afara tuturor dogmelor, sistemelor şi doctrinelor noastre, în afara tuturor cuvintelor pătate şi bruiate de bietul nostru limbaj, de biata noastră minte omenească, de diavolul care seamănă îndoiala. Da, poate că El este altfel decât ne-am dori să fie, dar îl iubim, sau trebuie să-l iubim, să-l acceptăm, să ne dorim să ne fie Tată şi noi să-i fim fii, să reuşim să-I aflăm şi împlini voia, şi numai El ne va explica de ce ne-a creat aşa cum suntem, de ce nu ne dă destul şi mereu har, de ce ne chinuim sau ne rătăcim, de ce nu ne răspunde totdeauna când strigăm către El, de ce a fost nevoie să-şi trimită fiul la moarte pentru nişte nevrednici. (Câteodată am impresia că “Jesus Christ Superstar” este mult peste toate exegezele teologilor – deşi nu am citit destule – nu vă grăbiţi să judecaţi această afirmaţie dacă nu aţi văzut opera şi credeţi că Iov este doar despre suferinţă. Iov şi JCS pun nişte întrebări pe care mulţi teologi, şi prietenii lui Iov, le desfiinţează fără a fi siguri dacă nu cumva Dumnezeu chiar vrea să răspundă.) La ultima întrebare, răspunsul cred că este deja conturat în Iov 17:3. Dumnezeu nu s-a dat înapoi să vadă cum e să fii om, cum e să fii nevoit să intri în jocul pe care El l-a creat, şi a mers chiar până la capăt, fără să trişeze.

Rămânem separaţi, fiecare pe insula noastră pustie, condamnaţi să fim aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu pe fiecare, apărându-ne ce-i al nostru chiar dacă ne poate duce la moarte. Suspansul şi bucla infinită continuă.

P.S. Am verificat a doua zi. Într-adevăr, Pătrăţosu s-a gândit şi la extratereştri, după cum am bănuit.(I’ve found God)

Biblia pentru copii atenţi

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când citesc o carte, îmi imaginez totul ca într-un film, cu peisaj, decoruri, personaje oarecum conturate, reluări cu încetinitorul, zgomot de fond, uneori şi muzică. De multe ori am avut şocuri neplăcute când am vizionat ecranizările unor cărţi pe care le citisem, pentru că atmosfera imaginată de mine în timpul lecturii suferea o degradare, o împuţinare dramatică. Ceva similar cu a privi un film dublat — te uiţi la Gary Cooper şi-l asculţi pe… Alexandru Arşinel?

Nu acelaşi lucru am simţit când am văzut filmul de desene animate The Prince of Egypt, care tratează o parte din Exod. Sunt convins că nu doar copiii, dar cei mai mulţi maturi pot vedea acest film cu foarte mare folos. Numai în desene animate poţi evita ridicolul, penibilul, sărăcia şi neputinţa efortului de a-ţi imagina minunile lui Dumnezeu şi a le transpune din nou pe retina oamenilor. Mi s-au părut minunate acele scene, altfel imposibil de ecranizat, ca rugul arzând, flagelurile abătute asupra Egiptului (dintre care ultimul este absolut fantastic realizat în film), trecerea Mării Roşii şi altele. Dacă vreţi să vedeţi filmul, să-mi spuneţi.

În Biblie sunt foarte multe lucruri care se adresează copiilor, sau copiilor din noi, inclusiv unele scene groaznice. Ca să ne sperie? Să ne pătrundă de puterea uriaşă a lui Dumnezeu? Să ne facă să gândim ca nişte copii?

Din ultima categorie, prima carte pe lista mea este Genesa. Se miră copiii că şarpele vorbeşte? Nici adulţii nu se miră, pentru că Dumnezeu este atotputernic. Se miră copiii că există un pom al cunoaşterii? Nici adulţii nu se miră, ba chiar sunt convinşi că ne-am înfruptat din roadele lui şi ştim ce este bine şi ce este rău. De fapt, adulţii par să uite că şarpele a spus asta — Dumnezeu a dat doar nume pomului, şi a zis “Nu mâncaţi”. E drept că nu l-a numit Dumnezeu “pomul impresiei cunoştiinţei binelui şi răului”, dar nici nu a spus explicit decât că acest pom e toxic pentru noi. Dacă omul ar fi rămas îndumnezeit, nici nu l-ar mai fi interesat ce e bine şi ce nu, ar fi trăit pur şi simplu cu Domnul, în Eden, chiar şi-n zilele noastre.

Se miră copiii că există un pom al vieţii? Adulţii nu se miră… Dar copiii se întreabă uneori, mai ales dacă s-au jucat mult pe calculator: Cum se face că există o putere magică deasupra atotputerniciei lui Dumnezeu, o putere care trece înaintea Lui prin simplul fapt că muşti dintr-un fruct, iar tu devii pe loc nemuritor, indiferent de ce ar dori Dumnezeu, şi astfel El e nevoit să te dea afară din Eden ca nu cumva să te furişezi noaptea şi să muşti cu sete, cu foame, ca să-I frângi voinţa Creatorului tău insuficient de bine intenţionat în privinţa ta? Pe copii nu-i întrece nimeni în analiză, pentru că merg direct la esenţă, neştiind foarte bine, încă, ce este bine şi ce este rău. Dar noi, adulţii, avem întotdeauna grijă să-i învăţăm. Nu-i aşa?

Virgule, accente, gramatică, ne-sfârşire

(Very old stuff – Teleios period…)

“Cît priveşte învierea morţilor, oare n’aţi citit ce vi s’a spus de Dumnezeu, cînd zice: ‘Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?` Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.”

Când vezi cât de departe merge Isus în logica Sa specială, nu ţi se pare că orice cuvânt, orice sugestie, orice legătură, orice variantă de traducere este importantă? Nu cumva putem pierde o idee esenţială dacă ignorăm sau adăugăm o virgulă? Dacă cineva ar traduce “Eu am fost” în loc de “Eu sînt“, am putea pierde ceva preţios. Ce poate fi mai natural decât înţelesul că “Avraam, Isaac şi Iacov Mă considerau Dumnezeul lor”? Şi cine s-ar gândi că El i-a înviat, şi ESTE Dumnezeul lor? Atenţie din nou: prezentul şi viitorul sunt acelaşi timp în ebraică… De aici şi diverse traduceri în pasaje similare, unii au ales prezentul, alţii viitorul… Se sparie gândul la implicaţiile teologice şi filosofice ale acestui “amănunt” gramatical.

Un prieten îmi spunea că  înţelege cu adevărat pasajul de la Matei 5:3 dacă adaugă o virgulă unde trebuie şi o literă mare: Fericiţi cei săraci, cu Duhul (adică cei săraci, dar care au har în loc de bogăţii lumeşti). Mai târziu am să vă spun ce cred eu despre pasajul ăsta.

Dacă dintr-o frază vedem doar un înţeles, s-ar putea să mai fie şi altele, la fel de minunate, cu cât mai ascunse cu atât mai importante, chiar dacă se bat cap în cap. Poate nu ne-am gândit destul când am citit un verset? Dar atunci nu vom mai termina niciodată de citit Biblia – şi nu vom înţelege niciodată totul!
Exerciţiu pentru 6 cuvinte: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Există în această frază un ritm, o geometrie, un lanţ de asociaţii, o imagine simbolică aproape palpabilă (Unicitate, Tatăl şi Fiul, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Trinitate, ochiul în mijlocul triunghiului…). EU, Isus, şi nu altcineva, fără mine nimic nu puteţi face. EU, Isus, SUNT cel ce sunt, adică Dumnezeul cel veşnic, viu şi adevărat. Eu îţi aştern CALEA pe care mergi fără pricepere, aşa păcătos şi netrebnic cum eşti, şi numai Eu te pot purta spre mântuire chiar fără s-o ştii. Dacă Tatăl ceresc te va trimite la Mine, nu vei mai avea nevoie să cauţi mai departe, pentru că ADEVĂRUL este o persoană – Isus, Dumnezeu adevărat. Adam a mâncat din pomul cunoştiinţei Binelui şi Răului, şi a fost alungat din Eden ca să nu mănânce din pomul VIEŢII, dar eu vă dau vestea cea bună: dacă vă hrăniţi cu trupul şi sângele meu veţi avea VIAŢA cea veşnică.  Dacă nu înţelegeţi ce înseamnă să vă hrăniţi cu mine, CALEA voastră este să veniţi la Mine, osteniţi şi împovăraţi de truda priceperii mereu amânate, mereu imperfecte.

Contradicţii convergente

(Very old stuff – Teleios period)

Să cercetăm pentru a ajunge să înţelegem lucruri tot mai mari, sau să stăm liniştiţi în paza Bunului Păstor? Să ieşim la luptă contra Răului, sau să paştem liniştiţi alături de turmă, fericiţi că avem har pentru noi înşine, nu şi pentru lucrările grele şi riscante ale Domnului?
Suntem chiar noi, atât de slabi şi de nevrednici, cei care putem şi trebuie să lucrăm? “Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mînia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.”
Să alungăm negustorii din Templu, sau să căutăm şi să propovăduim Pacea – căci făcătorii de pace vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu? Să cerem mai mult har ca să putem face mai mult bine (ştiind că dacă am cerut cu credinţă, vom căpăta), sau să lucrăm resemnaţi şi obscur ca nişte robi netrebnici, veşnic conştienţi că nu avem destul har? Îndrăzniţi, cereţi, şi vi se va da. Ba nu, nu cereţi mai multă credinţă, ci fiţi smeriţi. (Luca 17:5).
…….
Această tensiune permanentă a alegerii corecte între cerinţe aparent opuse, sau în lipsa unei îndrumări clare asupra voinţei Domnului, se găseşte peste tot în Biblie, după părerea mea. Unora li se pare că Biblia este o carte foarte limpede, din care se poate totdeauna înţelege clar voinţa lui Dumnezeu, până la urmă se poate distinge Binele de Rău. Eu nu sunt de aceeaşi părere, şi unii ar putea să mă acuze că găsesc contradicţii în Biblie, ceea ce din start ar fi cel puţin o impietate. Un exemplu de cum poate fi abordată această problemă în mod metodic (dar poate prea puţin “hrănitor”) îl puteţi găsi aici. Totuşi, Isus a folosit foarte des parabolele, şi nici chiar ucenicilor nu le-a explicat totul, pentru că atunci nu le puteau duce. Eu cred că din punctul de vedere al logicii omeneşti, mulţi pot găsi contradicţii în Biblie, dar părerea mea sinceră este că pur şi simplu nu se poate aplica logica. E ca şi cum logica normală spune “acest lucru nu poate să decât fie alb, fie negru”, dar Biblia spune “orice lucru poate fi şi alb şi negru în acelaşi timp, uneori alb şi în altă situaţie negru, iar Dumnezeu poate face oricând ca negrul să devină alb sau invers”. Deşi pare poate exagerat, eu cred că toate afirmaţiile din Biblie trebuie acceptate, desi uneori nu înţelegem cum se împacă între ele şi e greu să decidem în ce situaţie ar trebui aleasă fiecare. [PARANTEZĂ: dar nu sunt de părere că Biblia trebuie luată ad literam… În schimb, nu trebuie să ne ferim de nici un înţeles, oricât de teribil ni s-ar părea. Am să revin asupra temei.] Marea noastră problemă este ca, în fiecare situaţie concretă, să alegem conştient (sau prin reflexe educate, în situaţiile în care nu avem timp să cugetăm) ceea ce credem că este plăcut lui Dumnezeu, nu pentru vreo răsplată, ci pentru că vrem cu adevărat să facem voia Lui. Cred că poate fi o mare greşeală să absolutizăm anumite versete – este una dintre greşelile fariseilor. În acelaşi timp, trebuie să descoperim şi să aplicăm ce anume ni se pare cu adevărat esenţial. Iar rezultatul este, de fapt, că ne lăsăm cercetaţi de Dumnezeu, care ne întreabă în permanenţă dacă mai suntem gata, prezenţi, atenţi, cu inima şi cugetul treze, DORIND să facem Binele chiar dacă nu prea reuşim. Această dorinţă este ca o rugăciune fără cuvinte.

Despre credincioşie (2)

(Very old stuff – Teleios period…)

Istoria textelor biblice este un subiect extrem de complex, poate chiar exploziv pe alocuri. Fără pretenţii cărturăreşti, reţin că prima traducere din ebraică a Vechiului Testament s-a facut în sec. II î.d.C., si se cheamă Septuaginta (denumire care arata ca s-au reunit câte 6 întelepti din cele 12 semintii ale poporului ales pentru a transpune Tora în limba greaca – adica exact textele pe care le citea Isus în sinagogă). O primă diferentiere între Orient si Occident s-a produs când Septuaginta a fost tradusa în limba latină – versiunea denumita Vulgata. Normal ca unele pasaje mai dificile sunt discutabile, adica unii pot spune ca nu au fost bine traduse, si de aici tot felul de dispute între ortodocsi (care au ramas fideli Septuagintei) si catolici, care înclină spre textul ebraic de la Sf. Ieronim încoace. Care text ebraic, la rândul său, este foarte de discutabil… Limba vechilor evrei era extrem de concentrată, esenţializată şi în acelaşi timp fertilă în a elibera mintea spre asociaţii de idei aproape infinite. O limbă care, mai ales în forma scrisă, pur şi simplu te duce spre Dumnezeu, care te modelează, care pare un vehicol ideal al misterelor creaţiei divine. Cuvintele-concepte sunt construite doar din consoane, formând rădăcini esenţiale din care, prin modulare cu vocale, se obţin familii întregi de cuvinte. Problemele apar tocmai de la aceste vocale, pentru că iniţial acestea nu se notau, ci se păstrau prin tradiţia orală. Când notarea vocalelor a început să “condenseze” rădăcinile în cuvinte foarte particulare, au început să apară şi variantele de interpretare. Unul din curentele antice de notare a vocalelor a fost cel numit masoretic, care a reuşit să impună un text oficial, învingând alte şcoli rabinice. Nu pare ceva esenţial, dar unele vocalizări particulare pot duce la interpretări uneori şocant şi fundamental  diferite. Să nu uităm că uneori în Biblie vorbeşte Dumnezeu însuşi, deci orice detaliu contează! O altă nesfârşită dispută apare în privinţa textelor considerate canonice – practic problema de a stabili care anume texte din toate cele transmise din vechime trebuie să fie incluse în Biblie, care pot fi doar “ajutătoare”, şi care sunt chiar false şi nocive.

Traducerea Cornilescu încearca sa îmbine Septuaginta cu Textul Masoretic – adica versiunea oficiala a Torei ebraice.
S-ar putea ca unele detalii ale informaţiilor de mai sus să fie perfectibile sau chiar eronate (sper să nu fie cazul!) Oricum, mie mi se par esenţiale urmatoarele idei (Scuze, urmează o lungă diversiune/digresiune!):
-sunt convins că certurile între religiile si denominaţiile creştine nu ar fi aprobate de Isus, care a dorit ca toţi sa fim uniţi în duh si adevăr (Întrebare colaterală: de unde le luăm dacă nu le primim prin har? Informaţia e alterată de bruiaj… Vade retro!)
-fiecare dintre religiile creştine poate gasi în Biblie pasaje de aprobare si încurajare pentru modul cum gândeşte
-fiecare dintre aceste religii poate gasi în Biblie pasaje care acuză alte religii creştine
-textele biblice sunt foarte grele, pentru ca au uneori (voit, cred eu) multiple înţelesuri, ascund taine si noţiuni pe care unii dintre noi nu le vom pricepe niciodată (cred ca aşa vrea Dumnezeu – cine are urechi de auzit sa audă), şi peste toate mai vine şi problema traducerilor controversate; de aceea mi se pare că trebuie sa ne straduim sa întelegem cât mai mult, dar fără a crede niciodată ca numai NOI am aflat supremul adevăr, iar toţi ceilalţi se înşeală
-mântuirea fiecarui om ţine nu de religia sau cultul pe care îl practică în exterior, ci de adevărul din inima sa şi de faptele care exprimă acest adevăr – roadele dupa care se cunoaste pomul.
Nu cred ca Isus ne va întreba la Judecată dacă am fost Duminicile la o anumită biserică, ci dacă am sfinţit ziua Domnului (care eventual poate fi Sabatul!!!). Nu cred ca ne va întreba dacă am ţinut post catolic sau ortodox, ci dacă am ţinut postul plăcut lui Dumnezeu:
“Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug;
împarte-ţi pînea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.”

De fapt, toate astea înseamnă că nu ar trebui să ne mulţumim sa fim (de exemplu) catolici, nici chiar BUNI şi ADEVĂRAŢI catolici, ci ar trebui să mergem mult mai departe, dincolo de definiţiile omeneşti, spre ceea ce vrea Isus de la noi – să împlinim voinţa Tatălui şi să aducem roade bune. Dacă toţi creştinii ar face la fel, nici nu ar mai conta cultul sau religia.
Sunt convins că, daca vrem sa respectăm porunca “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, atunci trebuie sa ne folosim mintea (raţiunea, cugetul), după puterile noastre, ca să cercetăm Biblia, încercând s-o înţelegem adânc cu sufletul (adică să ajungem să acceptăm, să iubim şi să ne hrănim cu ceea ce am înţeles). Puterea ar trebui s-o folosim ca să fugim de păcat, să ne luptăm cu noi înşine, şi să ne rugăm pentru alţii – aşa cum a făcut Isus. Iar dacă putem vreodată sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, asta implică să nu-l judecăm, să nu-l respingem când cere ceva, să-l ascultăm când are dreptate, să-l ajutăm când greşeşte, şi să-l iertăm de câte ori se poate (adică dacă se căieşte).
Cred că fiecare vom fi judecaţi după convingerile cele mai adânci şi după alegerile pe care le-am făcut. Asta include şi ideea că vom fi judecaţi după faptele noastre, dar şi după motivele pe care le-am avut să le facem aşa şi nu altfel:

“Căci cînd am chemat Eu, n’au răspuns, şi cînd am vorbit Eu, n’au ascultat; ci au făcut ce este rău înaintea Mea, şi au ales ce nu-Mi place!”  (AU ALES… BINELE = ceea ce ÎI place lui Dumnezeu… Test permanent: ce alegi ACUM?)
“Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N’am proorocit noi în Numele Tău? N’am scos noi draci în Numele Tău? Şi n’am făcut noi multe minuni în Numele Tău?“
Atunci le voi spune curat: ,,Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.“

Daca ducem mai departe raţionamentul, cred că fiecare din noi ar trebui
-să încercăm să avem o părere a noastră proprie, trecută prin raţiunea şi sufletul fiecăruia, atâta cât şi cum le-am primit în dar fiecare (ca pe talanţii din pilda lui Isus), despre cât mai multe probleme de credinţă
-să acţionăm după propriile noastre convingeri, de câte ori se poate şi este de folos şi altora, nu doar nouă; dar să facem compromisuri cu bună intenţie de câte ori se poate (ce altceva este iertarea, sau chiar dragostea, decât un compromis – te iert deşi ai greşit, te iubesc deşi nu eşti cum ar trebui să fii)
-dacă nu ştim ce să credem şi ce să alegem, să ne rugăm pentru ajutor
-dacă ni se pare că cineva greşeşte sau nu are dreptate, să nu ne gândim cu trufie că noi ştim şi facem mai bine, ci să ne rugăm să nu greşim şi noi în ceea ce credem sau facem.

Îmi cer scuze dacă am dus poate prea departe aceste gânduri. De fapt, plecasem de la Biblie, versiunea Cornilescu, cea care foloseşte o limbă arhaică…
Spuneam că unul din termenii vechi care nu au putut fi schimbaţi cu uşurinţă în noile traduceri (şi sper să nu se poată nici pe viitor) este “CREDINCIOŞIA”. Ce părere ai despre acest cuvânt, şi de noţiunea din spatele lui?

PS

Daca simţi nevoia (dragă cetitoriule), te rog să mă pui să clarific ceea ce am vrut să spun, şi să mă contrazici (vehement) dacă crezi că n-am dreptate. Mi-ar face plăcere să aflu ce gândeşti TU. Oricum, sunt de părere că dialogul, chiar în contradictoriu, cu cineva care are păreri diferite, eventual greşite, te ajută să-ţi clarifici ideile şi să-ţi întăreşti convingerile (eventual greşite). Iar dacă părerile celuilalt ţi se par corecte şi le accepţi, este la fel de bine. Totul e să fie părerea şi alegerea ta conştientă şi sinceră (eventual greşită). Pentru că înseamnă că ştii care e miza, şi intri în joc: ALEGI, şi astfel te predai Celui care te va judeca pentru fiecare frântură de gând.

Cât de riscant este să lucrezi pentru Domnul?

(Very old stuff – Teleios period…)

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”

De curând, am avut un schimb de mesaje cu o persoană din SUA complet necunoscută, cu care a trebuit să stabilesc o relaţie de serviciu. Primul e-mail primit se termina cu citatul de mai sus din Coloseni 3:23

Din întâmplare, eram încă sub impresia unei predici bazate pe Matei 20 – pilda lucrătorilor în vie.
Iată câteva gânduri avute pe marginea acestei pilde, cu acest prilej.

-Se pare că răsplata vine după măcar ceva trudă, şi nu orice fel de trudă, ci în via Domnului.

• Aceasta idee pare să o contrazică pe cea de mântuire gratuită, fără fapte (Isaia 55:1 “Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n’are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”). Vezi şi nesfârşitele dispute între catolici, ortodocşi şi (neo)protestanţi. Avizi de har, catolicii preţuiesc acţiunea, misionariatul, strădania, abstinenţa, ca şi rugaciunile interminabile ce pot chiar primejdui harul – dar omul se poate mântui chiar fără să cunoască harul, pentru că Dumnezeu va fi drept în judecăţile Sale şi va răsplăti celui ce lucrează pentru El, chiar şi chinuindu-şi sufletul. Aproape la fel şi la ortodocşi, dar cu mai multă speranţă că harul mântuitor chiar vine după fapte. Protestanţii cred că un act iniţial al raţiunii şi voinţei – acceptarea lui Isus ca Mântuitor personal – acordă harul şi mântuirea fără plată, iar apoi faptele vin de la sine, în acord cu harul primit. Mie mi se pare că însăşi această hotărâre iniţială seamănă foarte mult cu strădania celorlalţi, deşi e clar că nimeni nu se hotărăşte să facă ceva spre mântuire fără a primi mai întâi har. Oare nu au pur şi simplu cu toţii dreptate – cu aplicare la cazuri particulare, şi nu ca singură posibilitate universal valabilă?

• Via Domnului este alcătuită din noi înşine şi din toţi ceilalţi, presupuşi aleşi şi iubiţi de Dumnezeu, toţi cei care trebuie să aducă roade bune. Dacă MULŢI sau TOŢI oamenii sunt chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu, părerile par să fie împărţite, deşi avem textul din Matei 22:14. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, ştim că Dumnezeu ne cunoaşte dinainte de a ne naşte, şi ştie ce am putea, am fi în stare, am dori, şi chiar am înfăptui, gândi, sau simţi în diverse situaţii (posibil ca la Judecată să aibe aceeaşi greutate…). Dacă doar MULŢI şi nu TOŢI sunt chemaţi, atunci ce facem cu cei nechemaţi, deci fără şanse de a fi aleşi? Ca să evite ideea de nedreptate, unii spun că toţi oamenii sunt iubiţi şi chemaţi, iar cei răi pur şi simplu ignoră sau refuză mântuirea. Nu ar exista astfel predestinare spre pierzanie, ci doar alegerea acesteia din două alternative. Acest subiect merită o discuţie amplă (vezi şi mai jos).

• “De ce staţi aici toată ziua fără lucru?”, întreabă Isus. Nu este bine să stai degeaba, este mai bine să lucrezi ceva, dar cel mai bine este să lucrezi în via Domnului.

-Rezultatul strădaniei, răsplata pare să fie în formă binară: fie primeşti ceva, acel ceva care este TOT ceea ce doreşti, şi la care nu se mai poate adăuga nimic pentru că este perfect, fie nu primeşti nimic.  Zero sau UN dinar. Este UN singur Dumnezeu, UN singur adevăr, O singură cale, toate reprezentând O singură RĂSPLATĂ. Matei 19:17, Luca 18:19, Marcu 10:18,  pot fi citite astfel, alăturând mai multe traduceri autorizate şi ideile mele neautorizate: nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu. Un singur bine trebuie să căutaţi – pe Dumnezeu. Dacă spuneţi că Eu sunt bun, atunci de ce nu acceptaţi că sunt Dumnezeu? Să nu numiţi pe nimeni bun, decât pe Dumnezeu. Binele este o persoană – Isus, Dumnezeu adevărat. Nu vă chinuiţi cu raţionamente complicate, nu încercaţi să înţelegeţi demonstraţiile cărturarilor ci veniţi la Mine, căci Eu sunt viu! Nu încercaţi în zadar să cântăriţi Binele şi Răul, adevărul şi pistele greşite, ceea ce vrea sau nu vrea Dumnezeu de la voi şi de la Lume. Raţiunea şi inima nu vor putea decide ceea ce Dumnezeu are de gând să facă din ceea ce vi se pare vouă ca fiind bine sau rău: El le poate schimba pe unul în celălalt oricând doreşte, pentru a se supune planurilor Sale. Veniţi deci la Mine, în Mine, cu Mine, şi veţi găsi pacea. Intraţi în Mine şi eu în voi, deveniţi ca Mine, deveniţi EU. Această ultimă idee nu trebuie să ne sperie, e logică şi apare în Biblie de câteva ori (sau aşa cred, cel puţin… El ştie ce cred şi nu mă pot ascunde).  Deşi aduce a filosofie ( nimic mai departe de religie decât filosofia, pentru că nu trece prin inimă, nu oficial-conştient) sau a religie orientală (nimic mai departe de Iudaism/Creştinism, pentru că nu te duce spre Dumnezeul cel viu), deşi este extrem de greu de acceptat, este singura scăpare din radicalitatea extrem de crudă, de înnebunitoare a Noului Testament: fiţi desăvârşiţi, fiţi fii ai Celui Preaînalt, naşteţi-vă din nou ca să puteţi avea un alt Tată, fiţi demni de Mine, aveţi credinţa care poate muta munţii din loc şi sădi copacii în mare, călcaţi peste năpârci şi umblaţi pe ape, vindecaţi lepra, vindecaţi Lumea şi aduceţi împărăţia Cerurilor… Mai e şi Psalmul 82…

• Din nou, sunt ruşinaţi cei ce caută mărirea şi “posturi de conducere” în Împărăţia Cerurilor. Totuşi, Isus nu contrazice ideea de ierarhie a Împărăţiei: “…cinstea de a şedea la dreapta sau la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru cari a fost pregătită”. Pentru a împăca aceste două imagini aparent opuse (o singură răsplată / ierarhia celor mântuiţi), trebuie să observăm că totul depinde de unde priveşti lucrurile. Noi trebuie să spunem: Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns! Dar Domnul poate avea o scală a preţuirii sufletelor, ba chiar o şi creează şi schimbă după dorinţă. (Exodul 33:19 “Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” 1 Samuel 10:9  “De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă” 15:11 “Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate dela Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele” 15:26 “fiindcă ai lepădat cuvîntul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”  25:34 “Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, care m’a oprit să-ţi fac rău, că, dacă nu te-ai fi grăbit să vii înaintea mea, n’ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal, pînă la lumina zilei de mîne.”   — Domnul s-a îndurat la început de Saul, dar nu l-a oprit de la păcat, ca pe David în atâtea rânduri, ci l-a lăsat în voia demonilor care-i chinuiau sufletul)

• Aici îşi are locul o discuţie extinsă pe tema predestinării: oare în ce măsură avem control asupra vieţii noastre, şi cum putem scăpa de răul ce ne distruge din interior? E clar, am răul în mine, fac ceea ce nu doresc să fac, ceea ce ştiu că nu trebuie să fac, sau poate chiar mă înşel singur că fac binele, dar de ce nu primesc ACUM mai mult har, când am atâta nevoie? De ce trebuie să semăn atât de mult cu Saul? Oare Domnul îşi va întinde mâna şi mă va opri din cădere? Am fost uns cu harul Său, dar acum simt că mă pierd, şi Domnul nu îmi mai răspunde când îl strig cu disperare, simt că nu mă iartă şi nici eu nu mă mai pot ierta. David e mai bun decât mine, a fost şi el uns ca şi mine, dar eu sunt blestemat să fiu întunericul care-i face lumina şi mai strălucitoare. Încerc să spun: Facă-se voia Ta, sunt doar o scamă din ţesătura planurilor Tale, şi voi rămâne doar duşmanul celui bun şi curat la inimă. Da, facă-se voia Ta! Şi, ca tâlharul răstignit, mai pot spera până în ultima secundă, sau chiar pot trăi ce mi-a mai rămas fără speranţă şi fără pricepere – mântuirea va fi, poate, ultima mea surpriză.

• Tot despre harul de la Dumnezeu, se poate deschide o discuţie extrem de amplă pe marginea Cărţii lui Iov. Mesajul disperat al acestuia mi se pare a fi: Tu, Doamne, M-ai făcut aşa cum sunt! Pentru ce îmi ceri atunci să fiu desăvârşit, şi mă pedepseşti pentru că nu pot? Dă-mi harul Tău, şi voi reuşi! Dar nu suntem îndreptăţiţi din oficiu la har, şi dacă-l primim, atunci nu este din meritul nostru, deşi ne este dăruit, eventual, după strădania muncii pe care-o datorăm. (Luca 17:5-10  “Apostolii au zis Domnului: ,,Măreşte-ne credinţa!” … Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, cînd vine dela cîmp: ,,Vino îndată, şi şezi la masă?”  Nu-i va zice mai degrabă: ,,Găteşte-mi să mănînc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mînca şi voi bea eu; după aceea, vei mînca şi vei bea şi tu?” Va rămînea el îndatorat faţă de robul acela, pentrucă robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.  Tot aşa şi voi, dupăce veţi face tot ce vi s’a poruncit, să ziceţi: ,,Sîntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”)

• Tot pe marginea Cărţii lui Iov: oare să fie riscant să te apropii prea mult de perfecţiune? Aripile nu se topesc din cauza apropierii de Soare? Nu vom atrage asupra noastră încercările şi atenţia lui Satan? Suntem atraşi în cursă, ademeniţi de lumină ca nişte fluturi, fără să ştim că oricum vom pieri, pentru că de fapt n-am avut nici o şansă de la bun început? Cred că răspunsul este în Matei 12:22-35. Binele rămâne bun, orice ar veni în urma lui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este să crezi că Dumnezeu trişează, dându-ne ţinte imposibile.

-Sunt convins că de fapt cu toţii lucrăm într-un fel pentru Domnul, chiar dacă nu suntem conştienţi sau doritori. De aceea, mă rog ca El să lucreze prin mine măcar o mică parte din Bine, cu ştiinţa mea dacă se poate (deci, cu har), iar tot ceea ce fac rău să înmulţească, pe căile Sale neştiute, acelaşi Bine. Nimeni nu cred că şi-ar dori să fie ca Faraon, Saul sau Iuda, dar nu e oare minunat cât de mult s-a sfinţit numele Domnului prin ne-norocita lor existenţă? Căci Domnul poate duce orice rău spre slava Sa – “Sfinţească-se numele Tău” înseamnă ca noi să-l cinstim de bunăvoie, dar şi ca El să-şi facă cunoscută slava înaintea tuturor făpturilor. Dumnezeu poate întoarce răul spre bine, blestemul în binecuvântare, dar să nu uităm observaţia din Romani 14:16 (”Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.”), sau numeroasele exemple de oameni care credeau sincer că slăvesc pe Dumnezeu, călcând din păcate poruncile Sale. Sunt(em) mulţi cei care vor să impună altora părerile pe care le cred bune şi corecte – dar să nu uităm de Petru, cel ales chiar de Isus şi la un moment dat respins ca Satana! Deci, lucrurile fiind atât de complicate, să sperăm şi să ne rugăm ca Domnul să ne folosească precum unelte conştiente şi pline de har în lucrările Sale.

• Cât am vrea de mult şi cât am cântări de atent, nu cred că putem discerne cu adevărat între bine şi rău, în lucrurile importante şi delicate, fără ajutorul harului. Pare o enormitate pentru cei care se încred în raţiunea şi priceperea omenească, dar dacă acceptăm că Dumnezeu decide ce este bine şi ce nu, trebuie să admitem cu umilinţă că frica de Dumnezeu este adevărata pricepere şi înţelepciune. Pot fi amintite sau inventate nenumărate exemple de situaţii “imposibile”, în care orice alegere am face călcăm greşit, împotriva unor legi sau porunci. Cum alegem răul cel mai mic, pentru că Pavel ne spune că orice parte am Legii am încălca, este totuna? “Numai Dumnezeu ştie” este o vorbă atât de banală în viaţa de zi cu zi, dar cât de adevărată! Da, El ştie, dar nu ne spune şi nouă întotdeauna. Ne lipsesc dimensiunile infinite în spaţiu şi timp, deci nu putem vedea consecinţele ultime ale alegerilor noastre. Nu controlăm balanţa cu care faptele, gândurile şi simţirile noastre vor fi cântărite, şi nu putem decât să facem presupuneri despre cum va fi Judecata. Vedem doar că nu are legătură cu statistica, ponderile, procentajele sau algoritmii omeneşti: Moise nu a intrat în Ţara Sfântă pentru că a pus o simplă întrebare după o viaţă de profet, tâlharul răstignit a fost primit în Ceruri pentru ultimele sale cuvinte după o viaţă de crime, mulţi care spun că lucrează în numele lui Isus vor fi pedepsiţi… Suntem fiinţe fără consistenţă, schimbătoare, nehotărâte, de multe ori ne purtăm de parcă am fi posedaţi de duhuri pe care raţiunea şi inima noastră le urăsc (Saul, Petru, Paul, apostolii cerând foc din cer spre nimicire…). Avem raţiune, dar cât de des descoperim că este găunoasă, egocentrică, imperfectă, incompletă, tendenţioasă şi cu motive ascunse în inconştient – iar Domnul ne cere să judecăm şi să înţelegem cu inima (Matei 13:15), pe căi total diferite (”Le coeur a des raisons que la Raison ne connaît pas”). Cu toate aceste poveri pe care le purtăm, cu toată nesiguranţa în care ne lasă lipsa de har, suntem în permanenţă provocaţi şi chiar OBLIGAŢI SĂ ALEGEM, să declarăm tot timpul cu care parte mergem, să dăm umilă mărturie sau să fim condamnaţi.

-Unelte conştiente şi pline de har în lucrările Domnului? Dar nu avem chiar tot timpul har, şi dacă, fără să ne dăm seama, lucrăm greşit? Cine nu lucrează, nu riscă, pentru că nu poate greşi – dar să nu uităm Matei 20:6, nu este bine să stăm degeaba. Fără conştienţă şi pricepere, suntem acuzaţi de Isaia 27:11 ” Căci era un popor fără pricepere; de aceea Cel ce l-a făcut n’a avut milă de el, şi Cel ce l-a întocmit nu l-a iertat. ” Deci trebuie să încercăm, din răsputeri, să înţelegem cât mai mult şi cât mai bine. Iar harul nu trebuie nici măcar cerut înainte de a ne da partea noastră de strădanie oarbă, cum vedem în Luca 17:5-10. În această triadă a muncii, priceperii şi harului, doar prima ne revine de drept, celelalte fiind de fapt recompense. Partea noastră este RISCUL, trebuie să ne facem ALEGERILE, cumpănite fie o viaţă, o zi sau o clipă, trebuie să ne facem LUCRAREA, cu SPERANŢA că va fi plăcută înaintea Domnului, pentru a primi răsplata mântuirii – dar chiar şi fără această răsplată, vom fi fost oricum părtaşi la sfinţirea numelui Său.