Despre credincioşie (3)

(Very old stuff – Teleios period…)

Revenind la pledoaria pro-Cornilescu, spuneam că am găsit pe Internet o versiune catolică a Evangheliilor, o traducere recenta a Institutului Catolic din Iasi.
La Matei 23:23 apare:
“…dati zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi.”
Întru cumpănire, versiunea Cornilescu:
“…voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”

Cred ca suntem foarte câştigaţi dacă citim ambele versiuni, pentru că sunt nuanţe care se completează.
Lucrurile cele mai grele din Lege: sunt grele, pentru că uneori depăşesc mintea noastra (dreptatea), alteori puterea noastră de a iubi (îndurarea), iar credinţa nu ne-o putem face sau întări după bunul plac, ci trebuie să ne fie dată prin har (pare nedrept, nu-i aşa?)
Lucrurile cele mai însemnate din Lege: sunt cele mai importante, căci dacă nu ni le apropiem sau nu ni se dăruiesc, nu avem altceva decât ritualuri fără putere, gesturi de supunere exterioară, dar fără miezul fundamental  — respectarea Legii din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea.
Îndurarea sau Mila? Putem arăta cuiva îndurare fără a simţi milă, îndurarea este un semn exterior al majestăţii iar mila este un sentiment care ne poate mântui.
Credinţă sau Credincioşie? Pot crede acum, dar am credincioşie dacă cred indiferent ce mi se întâmplă, mie sau lumii din jur, indiferent de ce aflu despre Cel în care cred.

Pasajul mi se pare încă un exemplu de logică radicală: trebuie să fim perfecţi, să împlinim chiar totul aşa cum se cuvine, să nu lăsăm nimic deoparte, dar să nu facem nimic în plus ( ,,Da, da; nu, nu“; ce trece peste aceste cuvinte, vine dela cel rău.)

Cu ocazia asta îţi dau două exemple de ceea ce cred eu că este credincioşia. Sunt convins că noţiunile din Biblie nu au neapărat o definiţe clară, care să poată intra în dicţionare (nu întâmplător Isus a folosit multe parabole).

1) “Şarpele era mai şiret decît toate fiarele cîmpului pe cari le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ,,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ,,Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină?“
Femeia a răspuns şarpelui: ,,Putem să mîncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.“
Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ,,Să nu mîncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.“
Atunci şarpele a zis femeii: ,,Hotărît, că nu veţi muri:
dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul“.
Femeia a văzut că pomul era bun de mîncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mîncat; a dat şi bărbatului ei, care era lîngă ea, şi bărbatul a mîncat şi el.”
Credinţă ar fi arătat Eva dacă ar fi răspuns şarpelui: Nu, n-am să mănânc, pentru că mă tem că voi muri, aşa cum ne-a spus Dumnezeu.

Credincioşie ar fi arătat Eva, dacă ar fi răspuns şarpelui: Nu ştiu de ce ne-a poruncit Dumnezeu asta, dar nu voi mânca din acest pom, pentru că am încredere că Dumnezeu nu ne-a minţit şi ne vrea Binele. Şi chiar dacă ne-a minţit, El ştie mai bine de ce a făcut-o, e voia Lui şi noi vrem să-L ascultăm.  (Şi mai lasă-mă-n pace, că n-am de gând să-l deranjez pe bărbată-meu din siestă!)

Din păcate, Eva a crezut că Dumnezeu i-a minţit, şi că există măcar posibilitatea ca şarpele să spună (tot) adevărul.

2) Daniel 3: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au fost ameninţaţi că vor fi aruncaţi într-un cuptor aprins, dacă nu se închină unui idol. Răspunsul lor a fost: “Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, POATE să ne scoată din cuptorul aprins, şi NE VA SCOATE din mîna ta, împărate.” Până aici, credinţa.
Dar ei au continuat, arătând credincioşie: “Şi CHIAR DE NU NE VA SCOATE, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!”

Credincioşia este mai mult decât fidelitatea, pentru că poţi fi fidel cuiva doar pentru a-ţi păstra cuvântul dat, de frica represaliilor, sau pentru a-ţi demonstra onoarea şi propria demnitate (în spiritul Camus/Sartre/Malraux de a fi deasupra soartei absurde) deşi eşti dezamăgit de cel căruia îi eşti totuşi fidel (ceva apropiat de codul cavaleresc sau codul samurailor). Credincioşia este încredinţarea totală, cu bucurie, cu pace, cu inima neîmpărţită, în mâinile Lui, pentru că El este Binele.
Culmea credincioşiei cred că este a putea spune: îmi dau viaţa şi chiar sunt bucuros că pot să-mi pierd şi sufletul, dacă o pot face împlinind voinţa lui Dumnezeu. Exemplul cel mai frapant aici ar fi chiar Iuda, trădătorul căruia Isus i-a spus “Ce-ai să faci, fă repede.”. De curând s-a întâmplat ceva legat de subiectul ăsta, există o carte şi un film făcute cu girul Bisericii Catolice, care vorbesc despre sacrificiul lui Iuda pentru împlinirea planului mântuirii. Am să caut mai multe informaţii pe Internet.

Sunt multe alte exemple de credincioşie în Biblie, cel puţin eu am găsit câteva. Dar nu aş putea să dau o definiţie mulţumitoare, pentru că mi se pare că fiecare caz mai aduce ceva în plus, o nuanţă, o idee…

Şi încă un exemplu legat de farmecul traducerii Cornilescu: “Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.”
Toate celelalte versiuni au ceva gen “să respecţi întocmai Legea Domnului”, “să fii fără pată înaintea Domnului”.

Cum ţi se pare? Eu, unul, oficial catolic practicant, accept bucuros eticheta de “pocăit-evanghelic-protestant” ca să recitesc cuvintele lui Cornilescu.

NOTĂ : De multe ori mă adresez involuntar catolicilor care, poate, citesc aici. Probabil că asta-i deranjează pe evanghelici, pentru că în ceea ce spun doresc să nu bruschez pe nimeni (de unde şi anumite exprimări şi idei care mă “coboară” în ochii evanghelicilor – referiri la Papa, aluzii la transsubstanţiere etc.). Adevărul este că plănuiam o evoluţie treptată a temelor, astfel ca la sfârşit să fim cu toţii doar între creştini. Doar nu era să încep direct cu probleme despre cultul marian şi al sfinţilor… Invit pe cei care au o minimă deschidere spre ecumenism să citească http://danutm.wordpress.com/2008/09/20/darul-mantuirii, cred ca nu le va părea rau.

Despre credincioşie (2)

(Very old stuff – Teleios period…)

Istoria textelor biblice este un subiect extrem de complex, poate chiar exploziv pe alocuri. Fără pretenţii cărturăreşti, reţin că prima traducere din ebraică a Vechiului Testament s-a facut în sec. II î.d.C., si se cheamă Septuaginta (denumire care arata ca s-au reunit câte 6 întelepti din cele 12 semintii ale poporului ales pentru a transpune Tora în limba greaca – adica exact textele pe care le citea Isus în sinagogă). O primă diferentiere între Orient si Occident s-a produs când Septuaginta a fost tradusa în limba latină – versiunea denumita Vulgata. Normal ca unele pasaje mai dificile sunt discutabile, adica unii pot spune ca nu au fost bine traduse, si de aici tot felul de dispute între ortodocsi (care au ramas fideli Septuagintei) si catolici, care înclină spre textul ebraic de la Sf. Ieronim încoace. Care text ebraic, la rândul său, este foarte de discutabil… Limba vechilor evrei era extrem de concentrată, esenţializată şi în acelaşi timp fertilă în a elibera mintea spre asociaţii de idei aproape infinite. O limbă care, mai ales în forma scrisă, pur şi simplu te duce spre Dumnezeu, care te modelează, care pare un vehicol ideal al misterelor creaţiei divine. Cuvintele-concepte sunt construite doar din consoane, formând rădăcini esenţiale din care, prin modulare cu vocale, se obţin familii întregi de cuvinte. Problemele apar tocmai de la aceste vocale, pentru că iniţial acestea nu se notau, ci se păstrau prin tradiţia orală. Când notarea vocalelor a început să “condenseze” rădăcinile în cuvinte foarte particulare, au început să apară şi variantele de interpretare. Unul din curentele antice de notare a vocalelor a fost cel numit masoretic, care a reuşit să impună un text oficial, învingând alte şcoli rabinice. Nu pare ceva esenţial, dar unele vocalizări particulare pot duce la interpretări uneori şocant şi fundamental  diferite. Să nu uităm că uneori în Biblie vorbeşte Dumnezeu însuşi, deci orice detaliu contează! O altă nesfârşită dispută apare în privinţa textelor considerate canonice – practic problema de a stabili care anume texte din toate cele transmise din vechime trebuie să fie incluse în Biblie, care pot fi doar “ajutătoare”, şi care sunt chiar false şi nocive.

Traducerea Cornilescu încearca sa îmbine Septuaginta cu Textul Masoretic – adica versiunea oficiala a Torei ebraice.
S-ar putea ca unele detalii ale informaţiilor de mai sus să fie perfectibile sau chiar eronate (sper să nu fie cazul!) Oricum, mie mi se par esenţiale urmatoarele idei (Scuze, urmează o lungă diversiune/digresiune!):
-sunt convins că certurile între religiile si denominaţiile creştine nu ar fi aprobate de Isus, care a dorit ca toţi sa fim uniţi în duh si adevăr (Întrebare colaterală: de unde le luăm dacă nu le primim prin har? Informaţia e alterată de bruiaj… Vade retro!)
-fiecare dintre religiile creştine poate gasi în Biblie pasaje de aprobare si încurajare pentru modul cum gândeşte
-fiecare dintre aceste religii poate gasi în Biblie pasaje care acuză alte religii creştine
-textele biblice sunt foarte grele, pentru ca au uneori (voit, cred eu) multiple înţelesuri, ascund taine si noţiuni pe care unii dintre noi nu le vom pricepe niciodată (cred ca aşa vrea Dumnezeu – cine are urechi de auzit sa audă), şi peste toate mai vine şi problema traducerilor controversate; de aceea mi se pare că trebuie sa ne straduim sa întelegem cât mai mult, dar fără a crede niciodată ca numai NOI am aflat supremul adevăr, iar toţi ceilalţi se înşeală
-mântuirea fiecarui om ţine nu de religia sau cultul pe care îl practică în exterior, ci de adevărul din inima sa şi de faptele care exprimă acest adevăr – roadele dupa care se cunoaste pomul.
Nu cred ca Isus ne va întreba la Judecată dacă am fost Duminicile la o anumită biserică, ci dacă am sfinţit ziua Domnului (care eventual poate fi Sabatul!!!). Nu cred ca ne va întreba dacă am ţinut post catolic sau ortodox, ci dacă am ţinut postul plăcut lui Dumnezeu:
“Iată postul plăcut Mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug;
împarte-ţi pînea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.”

De fapt, toate astea înseamnă că nu ar trebui să ne mulţumim sa fim (de exemplu) catolici, nici chiar BUNI şi ADEVĂRAŢI catolici, ci ar trebui să mergem mult mai departe, dincolo de definiţiile omeneşti, spre ceea ce vrea Isus de la noi – să împlinim voinţa Tatălui şi să aducem roade bune. Dacă toţi creştinii ar face la fel, nici nu ar mai conta cultul sau religia.
Sunt convins că, daca vrem sa respectăm porunca “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, atunci trebuie sa ne folosim mintea (raţiunea, cugetul), după puterile noastre, ca să cercetăm Biblia, încercând s-o înţelegem adânc cu sufletul (adică să ajungem să acceptăm, să iubim şi să ne hrănim cu ceea ce am înţeles). Puterea ar trebui s-o folosim ca să fugim de păcat, să ne luptăm cu noi înşine, şi să ne rugăm pentru alţii – aşa cum a făcut Isus. Iar dacă putem vreodată sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, asta implică să nu-l judecăm, să nu-l respingem când cere ceva, să-l ascultăm când are dreptate, să-l ajutăm când greşeşte, şi să-l iertăm de câte ori se poate (adică dacă se căieşte).
Cred că fiecare vom fi judecaţi după convingerile cele mai adânci şi după alegerile pe care le-am făcut. Asta include şi ideea că vom fi judecaţi după faptele noastre, dar şi după motivele pe care le-am avut să le facem aşa şi nu altfel:

“Căci cînd am chemat Eu, n’au răspuns, şi cînd am vorbit Eu, n’au ascultat; ci au făcut ce este rău înaintea Mea, şi au ales ce nu-Mi place!”  (AU ALES… BINELE = ceea ce ÎI place lui Dumnezeu… Test permanent: ce alegi ACUM?)
“Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N’am proorocit noi în Numele Tău? N’am scos noi draci în Numele Tău? Şi n’am făcut noi multe minuni în Numele Tău?“
Atunci le voi spune curat: ,,Niciodată nu v’am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.“

Daca ducem mai departe raţionamentul, cred că fiecare din noi ar trebui
-să încercăm să avem o părere a noastră proprie, trecută prin raţiunea şi sufletul fiecăruia, atâta cât şi cum le-am primit în dar fiecare (ca pe talanţii din pilda lui Isus), despre cât mai multe probleme de credinţă
-să acţionăm după propriile noastre convingeri, de câte ori se poate şi este de folos şi altora, nu doar nouă; dar să facem compromisuri cu bună intenţie de câte ori se poate (ce altceva este iertarea, sau chiar dragostea, decât un compromis – te iert deşi ai greşit, te iubesc deşi nu eşti cum ar trebui să fii)
-dacă nu ştim ce să credem şi ce să alegem, să ne rugăm pentru ajutor
-dacă ni se pare că cineva greşeşte sau nu are dreptate, să nu ne gândim cu trufie că noi ştim şi facem mai bine, ci să ne rugăm să nu greşim şi noi în ceea ce credem sau facem.

Îmi cer scuze dacă am dus poate prea departe aceste gânduri. De fapt, plecasem de la Biblie, versiunea Cornilescu, cea care foloseşte o limbă arhaică…
Spuneam că unul din termenii vechi care nu au putut fi schimbaţi cu uşurinţă în noile traduceri (şi sper să nu se poată nici pe viitor) este “CREDINCIOŞIA”. Ce părere ai despre acest cuvânt, şi de noţiunea din spatele lui?

PS

Daca simţi nevoia (dragă cetitoriule), te rog să mă pui să clarific ceea ce am vrut să spun, şi să mă contrazici (vehement) dacă crezi că n-am dreptate. Mi-ar face plăcere să aflu ce gândeşti TU. Oricum, sunt de părere că dialogul, chiar în contradictoriu, cu cineva care are păreri diferite, eventual greşite, te ajută să-ţi clarifici ideile şi să-ţi întăreşti convingerile (eventual greşite). Iar dacă părerile celuilalt ţi se par corecte şi le accepţi, este la fel de bine. Totul e să fie părerea şi alegerea ta conştientă şi sinceră (eventual greşită). Pentru că înseamnă că ştii care e miza, şi intri în joc: ALEGI, şi astfel te predai Celui care te va judeca pentru fiecare frântură de gând.