2

Odihnă…

Nu simt deloc oboseală, pe ea am rostit-o împreună cu slăbiciunea şi somnul uitării de sine, pentru ca toată făptura să-mi simtă atingerea oricât mi s-ar împotrivi. Dar acum am nevoie să mă bucur de toate câte le-am făcut după voia ta. Când ne-am uitat atunci împreună la ele, te-am privit în ochi şi am ştiut că te bucuri împreună cu mine. Cât erau de bune toate… Dar acum, acum simt că…

Lipseşte ceva, da, lipseşte ceva ce este în noi dar nu am rostit încă. Aşa cum eu mă bucur că eşti  şi tu te bucuri că sunt, toate câte le-am făcut aş vrea să nu se mai sature unele de altele. Ba nu, aş vrea chiar să se iubească adânc unele pe altele, după asemănarea noastră… Să privească, să se vadă unele pe altele şi să se bucure. Nu, nu e de ajuns… Aş vrea să ne iubească! Da, iubirea ta îmi este totul, dar tu iubeşti şi ce am făcut şi voi face eu, iar tot făcutul e parte din tine. E aşa de simplu… Am nevoie să mă iubească tot ce e din tine, aşa cum eu iubesc tot ce eşti. Îmi trebuie mai mult decât bucurie, am nevoie de bucuria iubirii împărtăşite, am nevoie ca făptura să-mi spună cuvintele şi gândurile tale, vreau să aud cum se bucură că tu, tu, tu eşti pentru ele şi pentru mine. Fiindcă totul este din mine şi eu te iubesc, totul trebuie să-mi vorbească despre tine. Să vorbească… Să cânte… Să înţeleagă. Să vină spre noi cu bucurie, din dragoste, aşa cum a fost făcut. Vreau ca dragostea să fie un cerc, nu doar fără sfârşit ci hrănindu-se cu sine însăşi.

Nu mi-ai spus un cuvânt, nu m-ai întrebat nici măcar din ochi… Eu am ştiut cum vrei să fac totul, iar tu ştiai că nu mă pot împotrivi, că nu vreau să mă împotrivesc, că iubesc voia ta, că sunt de fapt voia ta, că sunt tu. Ştiu că pătrunzi totul, că totul e fără de scăpare şi veşnic în tine, şi ştiu că vrei ca totul să afle cu bucurie că te poate iubi veşnic atunci când vei hotărî să devii totul în tot, în acel tot aşa cum îl doreşti, în acel tot care nu vrea scăpare şi pentru care veşnicia va fi acum. Ştiu că iubeşti devenirea şi sensul şi curgerea şi schimbarea şi înnoirea făpturii, pentru că arată spre mine, aşa cum tu nu poţi arăta pentru că eşti în mine tot timpul, adică acum. Ştiu că te bucuri de bucuria făpturii care vede şi înţelege şi acceptă şi iubeşte chinul sacru şi crud al devenirii, durerea încănebinelui, lipsa mea şi a ta care absoarbe totul spre noi, în vârtejul pătruns de el, scufundat în el, el, el cel care este ceea ce suntem noi împreună cu totul…

Da, voi rosti acum şi această făptură pe care o vrei departe de tine, alergând spre mine şi dorind să devină ceea ce sunt eu, ca să se bucure împreună cu noi de iubirea pe care o va putea pricepe numai când atunci va fi acum. Dar ca să simtă ce înseamnă lipsă şi ce înseamnă împreună, voi sfâşia această făptură, o voi desface în două, o voi despreuna mult mai adânc decât în carne şi vintre. Ca să simtă ce înseamnă să iubeşti împreună, voi face cele două părţi să-şi lipsească una alteia, le voi face să se-nmulţească în copii monstruoase prin lipsă şi prin nelipsă, le voi lăsa să reverse peste lume o unire nedesăvârşită care le va face setea de mine şi mai grea, le voi sili să caute mai departe decât în singurul trup pe care nu-l vor putea reuni nicicum, decât în noi. Le voi chinui cu dragostea ce nu le poate uni, ca să mă iubească cu bucurie, pentru că numai eu le pot uni cu tine.

Anunțuri
Publicat în Logos. Etichete: , . 19 Comments »

1

Ceva nu era în regulă nici înainte…

Ştiu că El a dorit să nu fiu singur, să am un ajutor „potrivit”… Potrivit? Potrivit pentru ce? Ce ar fi trebuit să fac şi nu puteam face singur, sau ajutat de o pereche de boi, păzit de un câine, purtat de un cal, sfătuit din ochi de o bufniţă înţeleaptă, înotând pe spinarea unui delfin, construind cu un castor, curăţind cu o hienă, bătătorind pământul cu o oaie, zburând cu un pterodactyl, despădurind cu un brontozaur, antrenându-mă cu un iepure şi învăţând şmecherii cu o vulpe, pescuind cu o muscă, învingând iarna cu o albină, domolind lumina cu o zebră şi deschizându-mi drum cu un sconcs şi… şi… ŞI!

Da, toate ajutoarele astea nu erau carne din carnea mea, şi culmea e că eu am observat asta, de parcă ar fi contat! Atunci mi s-a părut importantă carnea, şi m-am bucurat de ea cu adevărat, din plin, numai că n-am mâncat-o…  O iubeam? O iubeam sau nu atunci? Nici nu ştiu ce importanţă are… Oricum, uitasem de orice altceva, eram fericit, cred că şi ea era fericită, ne bucuram unul de altul… Pe El totuşi nu-L uitasem de tot, dar e aiurea chestia asta, cum să uiţi ceva care face parte din tine şi din tot ce te înconjoară? E adevărat că nu mă gândeam aproape deloc la El, dar era prezent, Îl simţeam fără să-L gândesc, Îl respiram, Îl mişcam şi mă mişca, era linişte în mine pentru că El era, era, era şi de altceva nici nu mai aveam nevoie ca să fac tot ce făceam. Nu făceam mare lucru… Trăiam, trăiam în ea, trăiam în Grădină, trăiam în El. Trăiam.

Dar am uitat complet să-L întreb, sau să mă întreb de fapt, pentru că El era în gând tot timpul de parcă ar fi fost Gândul meu, am uitat să mă mai întreb de ce oare era nevoie de un ajutor potrivit. Iar El nu a mai vrut nimic, cel puţin nu mi-a mai dat nimic de făcut atât de special, nu L-am simţit încruntat că trăiam, trăiam, trăiam… Nici ei nu i-a spus, cred. Adică, vreau să zic, nici nu am întrebat-o vreodată dacă El i-a spus ceva…

Dar dacă i-a spus? De ce nu mi-o fi zis şi mie? De ce nu mi-a spus El direct mie? De ce să-i spună ei, ei, ei da şi mie nu, mie nu, nu şi nu? Dacă greşisem cu ceva, dacă era nemulţumit de mine, de ce nu am ştiut, nu era normal să-mi spună ca să mă corectez? E posibil să nu fi fost atent, să fi uitat de El, iar El să se fi supărat pe mine atât de tare? Bine, poate că am greşit, da, sigur că am greşit, am lăsat alte lucruri să devină mai importante, viaţa, ea, viaţa, viaţa, Grădina, ea, viaţa, viaţa… Dar chiar nu a putut să mă ierte, chiar nu a putut să mă certe întâi, să mă pedepsească apoi mai blând, mai milos, să mă zgâlţâie ca pe un prost ce sunt numai să nu ajung aşa? Nu ştia că, dacă făcea asta, aş fi ascultat, aş fi făcut orice-mi cerea? Ce ar fi vrut să-mi ceară, ce mare lucru trebuia să fac eu, numai şi numai împreună cu ea? Nu ştia că-L iubesc? Cred că şi ea Îl iubea…

Dar de fapt n-am vorbit niciodată de asta… Pur şi simplu nu mă interesa atât de mult ce simte ea pentru El, deşi eram tare curios ce ar putea să simtă El pentru ea. De ce a fost nevoie de Ea, de ce nu m-a întrebat pe mine dacă pot să fac singur ce era de făcut? Nu era ca acum, când fără ea nu pot să am copii, nu era măcar nevoie de copii, pur şi simplu nu aş fi murit niciodată dacă totul rămânea cum făcuse El la început. Fără El, carnea mea nu se putea face carnea altuia, carnea ei, iar fără de carnea ei carnea noastră – toată carnea din lume – ar fi putrezit… Absurd! Nu putrezea deloc, nimic, niciodată, dacă mi-ar fi vorbit clar, răspicat, dacă mi-ar fi cerut, dacă mi-ar fi explicat ce vrea de la mine. Doar nu putea să-mi ceară ceva imposibil de făcut…

Dar, la urma urmei, de ce m-a creat pe mine? Sau de ce nu m-a creat în aşa fel încât să nu mai fie nevoie de nici un ajutor? În definitiv, dacă mă făcea asemeni Lui, mi-ar fi dat puterea să aleg dacă vreau sau nu pe cineva lângă mine, sau înaintea mea, sau înapoia mea sau pieziş ca o fiară la pândă, sau chircit lângă uşă vămuindu-mi toate intrările şi ieşirile, toate mişcările şi gândurile lăsate să vorbească în ochi şi pe faţă, sau ascunse undeva în aorta abdominală, cineva ţinându-se după mine peste tot fără să-l pot alunga, fără să-l pot stăpâni, fără să-l pot privi în ochi de teamă ca nu cumva să înţeleg ce vrea să fac. Da, El a ales întâi să mă aibă pe MINE! Pe MINE! Şi eu ce pot să aleg? Ce, ce, ce? A ales El că ar trebui să am un ajutor potrivit, şi mi l-a făcut cum a vrut El, nu m-a întrebat nimic. A ales El că trebuie să fim un singur trup, a ales El că trebuie să am copii, a ales El că aceştia mă vor părăsi! A ales toate astea înainte să fi greşit grav cu ceva, înainte de măr şi de… Şi eu? Eu ce mai am de ales? Acum mai am de ales, deşi nu am cerut-o niciodată, moartea sau viaţa. SAU viaţa? Viaţa mea, viaţa mea pe care El mi-o dăduse fără s-o cer, viaţa mea care de fapt i-a trebuit Lui şi nu mie, acum mă pune s-o aleg sau să mor! Tot timpul, în orice clipă nu am altceva de făcut decât să aleg între moarte şi viaţă… Dar şi dacă aleg moartea, El mă poate învia, iar şi iar şi iar şi iar… pentru că eu nu voi fi vreodată în stare să aleg viaţa de care El are nevoie şi nu eu. Iar eu nu înţeleg ce vrea de la mine, poate vrea să greşesc mereu, mereu, mereu la fel, chiar dacă m-ar învia la nesfârşit după eşec şi aş trăi încă o mie sau un milion de vieţi. El ştie şi ştiu şi eu CĂ NU POT ALTFEL, aş greşi de fiecare dată la fel!!! Mă obligă, mă chinuie, mă zdrobeşte pentru că vrea să aleg singur, (singur? şi ea ce mai caută în clisa asta?) să aleg ce îi trebuie LUI să aleg, să fiu ceva de care El are nevoie. Îl cunosc, nu se joacă… Dacă nu avea nevoie nu m-ar fi făcut, şi anume aşa cum sunt.

Cum sunt? Cum e ea?

Poate că împreună… Dacă nu înţeleg SINGUR, cum am putea înţelege împreună? Dumnezeule, ştiu că mă auzi! Fă ceva mai mult, scoate-ne de aici cumva, ajută-ne, nu înţelegem ce vrei de la noi, ajută-ne mai repede! Dacă nu pe mine şi pe Eva, măcar pe Cain şi pe Abel…

%d blogeri au apreciat asta: