Poezie pierdută

Trăia în iazul acela un ţipar
Mare cât un vapor
Aproape legendar.
Dar
Pe cât de lung
Şi din ce în ce mai gros
Era trupul cel lunecos
Pe-atât
I-era capul
De redus
Ca un bob
De strugure
Atârnând în sus.
Şi tot precum la acel bob
I se străvedeau
Papile, apeducte, lobi
Şi-ncă nenumărate
Da, nenumărate
Formaţiuni nervoase.
Multicolore, da
Multicolore și sclipicioase.
Atât de multe
Că nu o dată
Eram cuprinşi de pizmă
Nedeterminată.
Poate de-aceea
Poate din alt îndemn
Teluric
Ne-am propus să-i topim
Capul
În acid sulfuric.
Erai atâta de frumoasă
În rochia ta neagră
De mătasă
Ai adus acidul fumant
Într-un mojar
Portocaliu
Erai atât de drăgăstoasă
În rochia ta albă de mătasă
Încât n-a bănuit
O, nu, n-a bănuit
Când i-ai înfipt
Capul
Sferic
În acid.
O, cum s-a ridicat
Imensul trup
De ţipar, nefolositor
Acum
Şi perpendicular!
Şi-a început să se prăvale
Iar noi alergam care-ncotro
Căutând
Scăpare.
Până când ne-am oprit
Într-o îmbrăţişare.
Iar el
Fulgerând
Rece
Din solzii de faianţă
A căzut la zece centimetri
Distanţă.

(Nu ştiu de cine e poezia, bănuiesc că de Leonid Dimov, şi nu ştiu ce titlu are. Mă chinui să fac rost de opera lui completă, dar deocamdată nu am reuşit. Am descoperit-o prin Nicu Alifantis, a cărui melodie pe aceste versuri mă bântuie şi acum. Se întâmpla acum 35-37-39 de ani, nu mai ţin minte decât că eram adolescent. Nu ştiu de ce nu am auzit melodia asta niciodată la radio, nu am CD-urile lui Nicu Alifantis. Poate pentru că un adevărat artist are lucrări pe care le ţine numai pentru sine? Dacă ştiţi despre ce poezie e vorba, v-aş fi recunoscător să-mi spuneţi, pentru că am reconstituit-o din memorie. Şi memoria…)

Capcane

O! duşumeaua-n vişiniu vopsită,
Din coridorul în amurg etern,
C-un fiece firidă mai boltită
Capcane negre scoase din infern.

Şi lupul slăbănog cu mers de vită
Când oglindiri neaşteptate cern
Pe duşumeaua-n vişiniu vopsită
Capcane negre scoase din infern

O! iată veşnicia mea ivită
Ca o broboadă caldă peste ierni,
Ca o singurătate mult iubită
Când inimi noi în inimă se-aştern
Din duşumeaua-n vişiniu vopsită.

Leonid Dimov, Rondelul duşumelei vişinii

Premiul (tout, tout) lor

De când în tindă m-am ascuns
Jos, printre doniţe şi mături,
Taifasuri port, şi mi-e de-ajuns,
Cu melcul vagabond de-alături.

Domnea un abur rătăcit
În mintea lui neturburată
Când de cetăţi i-am povestit
Împărăţite altădată.

Acum tot melc sunt ca şi el
Încovoiat pe suprafeţe:
Eram, atunci, un menestrel
Cinstit, la hanuri, de iubeţe.

De toate luptele îi spun,
Învii turnire, jocuri, larme,
Şi mă cuprinde râs nebun
Când îl împing prin săli de arme.

Pierdut, priveşte orizont
De lăncii trase-ntr-o culoare,
Iar coarnele-i cu vârful bont
Ciocnesc armuri şi foişoare.

Ştiu c-ar dori demult să tac
Şi-ntors să intru în găoace:
Mă roagă umedul ortac
Să-l las cu balele-i în pace.

Dar eu întruna-i toc şi-i toc
La vremi dintâi, la vremi apuse,
Pân’ cade răsucit în loc
Şi geme podidit de spuse.

Atunci spre uşă îi îndrept
Auzul aţintit la şoapte,
–Afară-i – spun – e tot un sept
Cu roşii crengi muiate-n lapte.

Auzi? Grădinile foşnesc,
Râd doamnele în crinoline
Spre fluturele boieresc
Gonind cu plase serpentine.

Auzi? E muzică la bâlci,
Sunt caruseluri şi baloane.
Ai adormit sub piei şi gâlci
În aşternut de castelane.

(Leonid Dimov, Mistreţul şi pacea eternă – Epilog)

Publicat în După melci. Etichete: . Leave a Comment »

Insistenţă

Rondelul ochiului de geam
de Leonid Dimov


Razant cu lumea de granit
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă.

Să nu mai fie ocolit,
Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există.

E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant cu lumea de granit.

Nelinişte

Nicu Alifantis are o melodie pe aceste versuri, dar nu ştiu de ce o cântă numai pentru sine…

E timp la golful vechi să vii:
Tăcerea, verbele sunt coapte.
Pe dunga zării arămii
Au fâlfâit fluturi de noapte.

Poate că n-ai să recunoşti
Corabia care mă duce,
Prădată de barbare oşti
În veac mai leneş, prin Moluce,

Şi n-ai să-ţi aminteşti nimic
Decât cum cântă pentru tine,
Înzorzonate pe tălpic,
Inimi de scoică în ciorchine.

Am hidromeluri şi absint
În ea, din mentă tropicală.
Am aur roşu, am argint
Arborescent, crescând în cală.

Covoare plutitoare port
Chiar lângă mine, pe dunetă,
Am stive de vederi din port
Şi-un pui de barză cinegetă.

Ori poate toate câte duc
Îţi par ciudate şi streine,
Am mări, atunci, de gând năuc
Cu largi ostroave pentru tine,

Ori poate tot ţi-e dor de-un Nord
Livid, cu măguri scandinave.
Am linişti aspre, din fiord,
Furate de pe alte nave.

Ori poate vechiul nostru chei
De inimă ţi-e mai aproape,
La el vom merge, dacă vrei
S-auzi cum clipoceşte-n ape.

Nu ocoli, nu-ntârzia,
Vezi spaima mea printre catarge?
E noaptea-n jur atât de grea
Că alba-ţi luntre se va sparge.

Fulgerul de cacao

NOTĂ: Pe memoria lui Richard Dawkins, om de ştiinţă evoluţionist

STĂPÂNIRE

Aveam tiară, sceptru. Părînd nici că le pasă
Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir.

Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze
Se tot strîmbau la mine şi dispăreau obraze.
Era o noapte veche cu pulberi în unghere,
Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere

Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.
M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,
Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

Şi eu cred că, dac-aş fi fost în locul lui Dumnezeu, aş mai fi încercat şi alte variante. De exemplu, aş fi încercat şi lumea de cacao, în care eu să deleg stăpânirea tunetelor şi fulgerelor de cacao către oamenii de cacao.

Vă daţi seama cât de aproape suntem noi, balcanicii, de adevăr în comparaţie cu anglo-saxonii? Ei au shit, iar la noi cuvântul vine din cuvântul grecesc pentru orice este rău şi murdar. Noi avem adevărul undeva prin fundul curţii, că ne e lene sau nu avem resurse să ni-l tragem în casă. La ei shit happens… în condiţii dintre cele mai bune de viaţă şi de trai.

La noi există marele avantaj că, dacă ar vrea cu adevărat cineva, ar putea studia cu aparatură performantă ceea ce noi facem în fundul curţii, şi ar găsi multe lucruri de spus despre sănătatea, averea şi obiceiurile noastre (de fapt există mărturii incredibile cum că echipaje de extratereştri au făcut astfel de studii în mai multe ocazii – rezultatele vor deveni publice probabil mai târziu). Mai puţin s-ar afla despre ce avem în minte (totuşi, după forma şi performanţele containerului se pot spune destule) şi-n inimă (doar dacă nu cumva găsim şi vreun foetus sau embrion acolo, ba chiar şi câte un nou-născut pe care să-l putem resuscita, cum am văzut la TV, nu, nu la Realitatea, nici la Reality Show). De obicei adevărul este în noi, ascuns în măruntaiele minţii şi ale trupului. Necazul e că mai are şi alte proprietăţi, nu totdeauna plăcute, nu întotdeauna dorite şi acceptate. Dar într-o lume de cacao, aşa ceva nu ar mai exista, sau mai bine zis nu ne-am mai da seama de asta, pentru că totul ar fi din cacao. Iar noi am ajunge la adevăr mâncând cacao, sau l-am căuta disperaţi, scormonind frenetic prin grămezi de cacao boabe.

Poate vă întrebaţi ce rost are acest exerciţiu gastronomico-olfactivo-fantastic? Păi, nu vedeţi cât de minunată este lumea noastră, de diversă, de împrăştiată în toate posibilităţile (fără aluzii…)?

Dar ia să ne gândim puţin, dacă tot ne-am dat drumul… (!!!) Apropo, daţi-mi voie să elucubrez puţin între paranteze (!!!!!!). Oare cei care fac graffiti pe ziduri, la anglo-saxoni, ar trebui să nu mai folosească “Jesus comes”, de teamă că se vor găsi minţi care să citească fonetic, trecând spre sex-shop? Sau poate îi împinge cineva să facă asta, plătindu-i din fonduri create din vânzarea cărţilor lui Dan Brown? Că doar cei care expun din fondurile gestionate de Institutul Cultural Român nu reprezintă o problemă, ICR nu are destule resurse (cel puţin nu avea până n-a plecat Tăriceanu).

Aşa, deci, să continuăm! Dacă tot ar fi posibil să existe lumi paralele, având la bază diverse materiale şi elemente chimice, pe noi nu ne-ar interesa cum e să trăieşti acolo? Ba cred că ne-ar interesa, aşa e omul, curios din fire, cercetaş temerar, scout, ranger, pionier! Filosofii ar spune, OK, es stimmt, să tragem o concluzie plecând de la premise, există oare vreun punct comun între aceste lumi? Păi, creatorul lor, cu condiţia ca el să fie unic. Fie deci, să presupunem că ar fi unic. Păi atunci, omul de cacao şi-ar dori din tot sufletul lui de cacao să se identifice cu acest creator (Creator, că am zis că-i unic), să-L înţeleagă şi, măcar din curiozitatea lui de cacao, să vadă cum e prin alte părţi, prin alte lumi care să nu mai fie de cacao. Există o probabilitate apreciabilă, de aproximativ 82,4135%, ca acest om de cacao să ajungă să-l iubească pe presupusul creator, vâzând cât de minunate sunt celelalte lumi fără nici un pic de cacao pe nicăieri. Restul de 17,5865% răspunde la întrebarea “Oare există oameni de cacao?” (răspunsul îl veţi găsi dacă citiţi acest articol în acrostih pe diagonală de jos în sus). Dar dacă creatorul nu este unic? Păi ajungem cam tot acolo, deoarece,

-fie omul de cacao va cunoaşte, primindu-l în el pe creatorul local/parţial, doar acele mai puţine lumi pe care respectivul creator le-a implementat

-fie va rămâne în lumea lui de cacao.

Această ultimă posibilitate nu exclude absolut nici o variantă cu privire la sentimentele omului de cacao către creatorul său.

Deja mi s-au încins neuronii… Mă scuzaţi, tocmai au venit nişte indivizi cu halate albe, conduşi de o doamnă cu un tricou pe care scrie mare “NURSE – Nu Uitaţi, Rahatul Se Extinde”, având la brâu o cravaşă… Ce porcărie! Cum o putea să meargă pe stradă cu asemena mesaje scatologice? Mai citesc şi ăia micii… Am impresia că vor să-mi întrerupă raţionamentul, pentru că mă invită la sediul lor să ţin o conferinţă. Mai am puţin, staţi aşa să mai spun şi asta:

SHIT!!! M-au luat…

Dumnezeu şi câinii

Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Max

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?

%d blogeri au apreciat asta: