Despre credincioşie (3)

(Very old stuff – Teleios period…)

Revenind la pledoaria pro-Cornilescu, spuneam că am găsit pe Internet o versiune catolică a Evangheliilor, o traducere recenta a Institutului Catolic din Iasi.
La Matei 23:23 apare:
“…dati zeciuială din mentă, din mărar şi din chimion, dar lăsaţi la o parte părţile cele mai grele din Lege: dreptatea, îndurarea, credinţa. Acestea trebuia să le faceţi, iar pe acelea să nu le neglijaţi.”
Întru cumpănire, versiunea Cornilescu:
“…voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”

Cred ca suntem foarte câştigaţi dacă citim ambele versiuni, pentru că sunt nuanţe care se completează.
Lucrurile cele mai grele din Lege: sunt grele, pentru că uneori depăşesc mintea noastra (dreptatea), alteori puterea noastră de a iubi (îndurarea), iar credinţa nu ne-o putem face sau întări după bunul plac, ci trebuie să ne fie dată prin har (pare nedrept, nu-i aşa?)
Lucrurile cele mai însemnate din Lege: sunt cele mai importante, căci dacă nu ni le apropiem sau nu ni se dăruiesc, nu avem altceva decât ritualuri fără putere, gesturi de supunere exterioară, dar fără miezul fundamental  — respectarea Legii din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea.
Îndurarea sau Mila? Putem arăta cuiva îndurare fără a simţi milă, îndurarea este un semn exterior al majestăţii iar mila este un sentiment care ne poate mântui.
Credinţă sau Credincioşie? Pot crede acum, dar am credincioşie dacă cred indiferent ce mi se întâmplă, mie sau lumii din jur, indiferent de ce aflu despre Cel în care cred.

Pasajul mi se pare încă un exemplu de logică radicală: trebuie să fim perfecţi, să împlinim chiar totul aşa cum se cuvine, să nu lăsăm nimic deoparte, dar să nu facem nimic în plus ( ,,Da, da; nu, nu“; ce trece peste aceste cuvinte, vine dela cel rău.)

Cu ocazia asta îţi dau două exemple de ceea ce cred eu că este credincioşia. Sunt convins că noţiunile din Biblie nu au neapărat o definiţe clară, care să poată intra în dicţionare (nu întâmplător Isus a folosit multe parabole).

1) “Şarpele era mai şiret decît toate fiarele cîmpului pe cari le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: ,,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ,,Să nu mîncaţi din toţi pomii din grădină?“
Femeia a răspuns şarpelui: ,,Putem să mîncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.“
Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ,,Să nu mîncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.“
Atunci şarpele a zis femeii: ,,Hotărît, că nu veţi muri:
dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul“.
Femeia a văzut că pomul era bun de mîncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mîncat; a dat şi bărbatului ei, care era lîngă ea, şi bărbatul a mîncat şi el.”
Credinţă ar fi arătat Eva dacă ar fi răspuns şarpelui: Nu, n-am să mănânc, pentru că mă tem că voi muri, aşa cum ne-a spus Dumnezeu.

Credincioşie ar fi arătat Eva, dacă ar fi răspuns şarpelui: Nu ştiu de ce ne-a poruncit Dumnezeu asta, dar nu voi mânca din acest pom, pentru că am încredere că Dumnezeu nu ne-a minţit şi ne vrea Binele. Şi chiar dacă ne-a minţit, El ştie mai bine de ce a făcut-o, e voia Lui şi noi vrem să-L ascultăm.  (Şi mai lasă-mă-n pace, că n-am de gând să-l deranjez pe bărbată-meu din siestă!)

Din păcate, Eva a crezut că Dumnezeu i-a minţit, şi că există măcar posibilitatea ca şarpele să spună (tot) adevărul.

2) Daniel 3: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au fost ameninţaţi că vor fi aruncaţi într-un cuptor aprins, dacă nu se închină unui idol. Răspunsul lor a fost: “Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, POATE să ne scoată din cuptorul aprins, şi NE VA SCOATE din mîna ta, împărate.” Până aici, credinţa.
Dar ei au continuat, arătând credincioşie: “Şi CHIAR DE NU NE VA SCOATE, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!”

Credincioşia este mai mult decât fidelitatea, pentru că poţi fi fidel cuiva doar pentru a-ţi păstra cuvântul dat, de frica represaliilor, sau pentru a-ţi demonstra onoarea şi propria demnitate (în spiritul Camus/Sartre/Malraux de a fi deasupra soartei absurde) deşi eşti dezamăgit de cel căruia îi eşti totuşi fidel (ceva apropiat de codul cavaleresc sau codul samurailor). Credincioşia este încredinţarea totală, cu bucurie, cu pace, cu inima neîmpărţită, în mâinile Lui, pentru că El este Binele.
Culmea credincioşiei cred că este a putea spune: îmi dau viaţa şi chiar sunt bucuros că pot să-mi pierd şi sufletul, dacă o pot face împlinind voinţa lui Dumnezeu. Exemplul cel mai frapant aici ar fi chiar Iuda, trădătorul căruia Isus i-a spus “Ce-ai să faci, fă repede.”. De curând s-a întâmplat ceva legat de subiectul ăsta, există o carte şi un film făcute cu girul Bisericii Catolice, care vorbesc despre sacrificiul lui Iuda pentru împlinirea planului mântuirii. Am să caut mai multe informaţii pe Internet.

Sunt multe alte exemple de credincioşie în Biblie, cel puţin eu am găsit câteva. Dar nu aş putea să dau o definiţie mulţumitoare, pentru că mi se pare că fiecare caz mai aduce ceva în plus, o nuanţă, o idee…

Şi încă un exemplu legat de farmecul traducerii Cornilescu: “Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.”
Toate celelalte versiuni au ceva gen “să respecţi întocmai Legea Domnului”, “să fii fără pată înaintea Domnului”.

Cum ţi se pare? Eu, unul, oficial catolic practicant, accept bucuros eticheta de “pocăit-evanghelic-protestant” ca să recitesc cuvintele lui Cornilescu.

NOTĂ : De multe ori mă adresez involuntar catolicilor care, poate, citesc aici. Probabil că asta-i deranjează pe evanghelici, pentru că în ceea ce spun doresc să nu bruschez pe nimeni (de unde şi anumite exprimări şi idei care mă “coboară” în ochii evanghelicilor – referiri la Papa, aluzii la transsubstanţiere etc.). Adevărul este că plănuiam o evoluţie treptată a temelor, astfel ca la sfârşit să fim cu toţii doar între creştini. Doar nu era să încep direct cu probleme despre cultul marian şi al sfinţilor… Invit pe cei care au o minimă deschidere spre ecumenism să citească http://danutm.wordpress.com/2008/09/20/darul-mantuirii, cred ca nu le va părea rau.

Contradicţii convergente

(Very old stuff – Teleios period)

Să cercetăm pentru a ajunge să înţelegem lucruri tot mai mari, sau să stăm liniştiţi în paza Bunului Păstor? Să ieşim la luptă contra Răului, sau să paştem liniştiţi alături de turmă, fericiţi că avem har pentru noi înşine, nu şi pentru lucrările grele şi riscante ale Domnului?
Suntem chiar noi, atât de slabi şi de nevrednici, cei care putem şi trebuie să lucrăm? “Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mînia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.”
Să alungăm negustorii din Templu, sau să căutăm şi să propovăduim Pacea – căci făcătorii de pace vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu? Să cerem mai mult har ca să putem face mai mult bine (ştiind că dacă am cerut cu credinţă, vom căpăta), sau să lucrăm resemnaţi şi obscur ca nişte robi netrebnici, veşnic conştienţi că nu avem destul har? Îndrăzniţi, cereţi, şi vi se va da. Ba nu, nu cereţi mai multă credinţă, ci fiţi smeriţi. (Luca 17:5).
…….
Această tensiune permanentă a alegerii corecte între cerinţe aparent opuse, sau în lipsa unei îndrumări clare asupra voinţei Domnului, se găseşte peste tot în Biblie, după părerea mea. Unora li se pare că Biblia este o carte foarte limpede, din care se poate totdeauna înţelege clar voinţa lui Dumnezeu, până la urmă se poate distinge Binele de Rău. Eu nu sunt de aceeaşi părere, şi unii ar putea să mă acuze că găsesc contradicţii în Biblie, ceea ce din start ar fi cel puţin o impietate. Un exemplu de cum poate fi abordată această problemă în mod metodic (dar poate prea puţin “hrănitor”) îl puteţi găsi aici. Totuşi, Isus a folosit foarte des parabolele, şi nici chiar ucenicilor nu le-a explicat totul, pentru că atunci nu le puteau duce. Eu cred că din punctul de vedere al logicii omeneşti, mulţi pot găsi contradicţii în Biblie, dar părerea mea sinceră este că pur şi simplu nu se poate aplica logica. E ca şi cum logica normală spune “acest lucru nu poate să decât fie alb, fie negru”, dar Biblia spune “orice lucru poate fi şi alb şi negru în acelaşi timp, uneori alb şi în altă situaţie negru, iar Dumnezeu poate face oricând ca negrul să devină alb sau invers”. Deşi pare poate exagerat, eu cred că toate afirmaţiile din Biblie trebuie acceptate, desi uneori nu înţelegem cum se împacă între ele şi e greu să decidem în ce situaţie ar trebui aleasă fiecare. [PARANTEZĂ: dar nu sunt de părere că Biblia trebuie luată ad literam… În schimb, nu trebuie să ne ferim de nici un înţeles, oricât de teribil ni s-ar părea. Am să revin asupra temei.] Marea noastră problemă este ca, în fiecare situaţie concretă, să alegem conştient (sau prin reflexe educate, în situaţiile în care nu avem timp să cugetăm) ceea ce credem că este plăcut lui Dumnezeu, nu pentru vreo răsplată, ci pentru că vrem cu adevărat să facem voia Lui. Cred că poate fi o mare greşeală să absolutizăm anumite versete – este una dintre greşelile fariseilor. În acelaşi timp, trebuie să descoperim şi să aplicăm ce anume ni se pare cu adevărat esenţial. Iar rezultatul este, de fapt, că ne lăsăm cercetaţi de Dumnezeu, care ne întreabă în permanenţă dacă mai suntem gata, prezenţi, atenţi, cu inima şi cugetul treze, DORIND să facem Binele chiar dacă nu prea reuşim. Această dorinţă este ca o rugăciune fără cuvinte.