Matei 18 — Întrebări (5)

(Ianuarie 2009)

19 Vă mai spun iarăş, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
20 Căci acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor.

Domnul Marius Cruceru are o pagină pe blog unde se poate pune orice fel de întrebare. Din păcate pentru mine, regulile acelui blog cer să te faci cunoscut, şi deocamdată nu mă avânt…
Mă frământă o întrebare, sau mă rog, un fel de scenariu…
(Nu sunt penticostal, nu vă luaţi după cât de des folosesc… …)

Să zicem că vin la MDC trei (3) fraţi din biserică, despre care ştie, speră sau bănuieşte că sunt născuţi din nou, şi au o viaţă curată, creştină. Au har, nu păcătuiesc mai mult decât se admite unui creştin. Să zicem că aceştia trei îi spun că s-au hotărât să se roage împreună pentru oprirea războiului din Gaza. Ce ar face MDC, sau alt pastor, sau un preot catolic, sau ortodox, într-o situaţie similară?
O primă variantă la care m-am gândit ar fi că le-ar spune să se roage mai degrabă pentru a se împlini voia Tatălui în această problemă. De ce ar face asta MDC (sau toţi ceilalţi în poziţia dânsului, sau eu dacă aş fi pastor), dacă se poate cere ORICE? Ar lua oare în considerare ce ar simţi cei trei enoriaşi dacă războiul ar continua? Ar fi o variantă sigură pentru cazul în care războiul chiar s-ar opri? Dacă cei trei ar veni DUPĂ ce s-au rugat fără efect, ce le-ar spune? Dar dacă un ateu ar şti tărăşenia şi ar pune această întrebare în biserică?
Nu sunt ateu. Vă rog să plecaţi de la ideea că nu batjocoresc nimic, nu atac pe nimeni, ba chiar îl respect foarte mult pe MDC. De fapt m-am gândit la dânsul pentru că mă interesează părerea sa, dar mi-e ruşine să i-o cer. Dar scenariul rămâne, şi mă frământă în continuare.
Mă ajută cineva? Poate? Poate! Dar nu L-am întrebat pe El… Încă.

Publicat în Rugăciune. Etichete: . 101 Comments »

Matei şi judecata cea dreaptă

15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău.
16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş.
18 Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer.

Dacă a păcătuit împotriva ta… Dar dacă a facut-o împotriva altuia? Dreptatea, mila, credincioşia… Prima este dreptatea, şi e destul de greu de dus. De ce nu se pomeneşte aici de ea? Dacă vezi că s-a păcătuit împotriva altuia nu ar trebui să lupţi pentru dreptate?
Biserica? A introdus aici Isus această noţiune? Sau în altă parte în Evanghelia Sa?
Să fie pentru tine ca un păgân? Şi neamurile ce erau? Parcă Isus nu le-a uitat… Le-a mântuit! Atunci, cum vine asta?
Să fie ca un vameş? Dar Isus a chemat un vameş să fie ucenic, a mers în casa altor vameşi, i-a ascultat, i-a mângâiat… I-a mântuit! Si atunci?
Atunci, fie evanghelistul nu a înţeles bine, fie ni se cere să-i batem la cap în continuare pe cei care ne greşesc. În nici un caz să-i uităm, urâm, dispreţuim, anatemizăm, abandonăm!
Ceea ce nu iertăm, rămâne legat. De noi, de spinarea noastră, nu de cei care ne-au greşit. Aşa cum fariseii legau poveri grele pe spinarea bieţilor iudei, noi ne legăm de gât pietre mari de moară, dacă nu iertăm, dacă vedem păgâni şi vameşi în toţi cei pe care îi pedepsim, întorcându-le spatele. Pedepsindu-ne de fapt pe noi înşine.
Iertarea desleagă. Pe noi, pe alţii. Iertarea noastră face dreptate, nu pedeapsa. Pedeapsa noastră, aplicată altora, ne acuză. E drept să iertăm, pentru că suntem la fel. E nedrept să nu iertăm, pentru că şi noi am putea greşi la fel.
Nu se poate pomeni aici de dreptate, pentru că ni se cere să nu deslegăm, dacă vedem destulă vină şi destulă încăpăţânare. Dacă ni s-ar aplica nouă această dreptate, vai şi amar! Nu se pomeneşte de dreptate, pentru că nu ne gândim destul la ceilalţi.

Matei şi Satan

6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Ciudat… Parcă nu-l văd pomenit pe Satan! Prin om vine prilejul de păcătuire. Mâna, piciorul, ochiul, inima omului sunt de vină, lipsa lui de voinţă, lipsa lui de atenţie, marea lui lipsă de dragoste şi ascultare.
De ce n-ar fi aşa? În Cartea lui Iov, Satana nu avea alte puteri asupra acestuia decât de a-l lovi cu nenorociri de tot felul. Dar nu avea puterea de a-l face pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu, să-L urască pe El şi toată Creaţia care se întorsese parcă împotriva unui singur om. Toată plăcerea Satanei şi ţelul său e să alegi singur Răul, nu prin telecomandă. Din moment ce el e însărcinat cu Răul, ce rost ar avea să o mai dovedească încă şi încă o dată, făcându-i pe alţii marionete? Dar făcându-i fii şi adepţi, asta da plăcere!
Satana nu a avut puterea de a-i afecta lui Iov, direct şi după bunul plac, voinţa, ascultarea, supunerea, smerenia, nici puterea de a-i apleca inima spre (mai) rău. Putea, bănuiesc, să-i întunece sau să-i ia în stăpânire mintea (e tot un fel de boală…), dar nu a făcut-o, şi Biblia nu ne spune de ce. Nu cred că nu i-a dat prin cap aşa ceva, văzând că nu prea-i iese planul…

Suntem, deci, mult, cu mult mai puternici decât Satana! Gândiţi-vă numai:

El ne poate lovi cu tot felul de nenorociri exterioare, dar noi avem puterea de a rezista, de a nu părăsi ascultarea de Dumnezeu, de a alege binele, aşa cum ne pricepem, chiar dacă suntem loviţi din toate părţile.
El ne poate omorî chiar, dar atunci noi nu avem vină! El ne poate poseda, dar atunci noi suntem nevinovaţi de tot ce facem sub puterea lui! Dovadă e că, dacă ne lasă în pace, ne putem întoarce la Dumnezeu cu smerenie.
El nu poate şi nu vrea să facă binele. Noi, uneori, da! Noi îl putem sluji pe Dumnezeu cu bucurie, cu har, cu pace, cu iubire, dar bietul de el… Vai şi amar de capul lui! (Aşa-i trebuie! Îi place…)
Cât de mare este puterea noastră faţă de a lui! Şi ne mai temem? Pe noi ne iubeşte Dumnezeu, ne poate sta alături, chiar în mod vizibil, dacă vrea! Dar el e singur, doar cu fiii şi adepţii în care nu are nici o încredere (îl pot părăsi oricând…) şi nici siguranţa că se vor “perfecţiona” vreodată sub puterea lui, ajungând la întunericul perfect, veşnic şi necruţător. Noi am putea ajunge să strălucim ca Soarele în Împărăţie, pentru câteva vorbe spuse la timp!

Matei 17
15 Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă.
16 L-am adus la ucenicii Tăi, şi n’au putut să-l vindece.
17 O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.
18 Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s’a tămăduit chiar în ceasul acela.
19 Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n’am putut să-l scoatem?
20 Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo`, şi s’ar muta; nimic nu v’ar fi cu neputinţă.
21 Dar acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post.

Acest soi de draci? Cred că Isus se gândea la acel soi de draci care nu ne trântesc pe jos în convulsii, dar reuşesc să ne facă să uităm cât suntem de puternici, să uităm că am putea şi noi face multe lucruri, dacă ne-am ruga şi am posti destul… Avem mintea întunecată, şi nu ne putem vindeca singuri, dar prin post şi rugăciune Îl chemăm în ajutor pe Cel care poate. După care, am fi gata să plecăm în lume, călcând peste şerpi, imuni la orice fel de venin şi otravă, dornici a ne pune mâinile peste bolnavi şi neputincioşi, spre însănătoşire.
Cât mai avem minte şi voinţă, la post şi rugăciune deci! Să nu uităm că, dacă suntem mai puternici decât Satana, asta nu înseamnă că nu putem fi chiar mai răi şi mai inventivi decât el…

Matei 18 — Întrebări (3)

10 Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
11 Fiindcă Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut.
12 Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită?
13 Şi, dacă i se întîmplă s’o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră.
14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.

Defăimaţi e mai degrabă dispreţuiţi, uitaţi, desconsideraţi, vorbiţi de rău zicând că au răutatea în ei de la naştere — degeaba ne mai batem capul, vor cădea oricum, mai devreme sau mai târziu…
Deci cauza acelor copilaşi care cred în Isus este şi va rămâne pururea înaintea Tatălui, deşi noi poate credem că au căzut, că vor cădea, că s-au pierdut sau se vor pierde. Îngerii stau acolo, pentru că asta este voia Tatălui. Deci, dacă au crezut, nu se vor mai pierde.
Totuşi, au fost sau vor fi pierduţi, măcar o vreme? Pentru că, altfel, de unde acel “fiindcă” şi acel “tot aşa” în legătură cu ei? Isus a venit pentru Ei, să-i mântuiască pentru că erau pierduţi. Dar nu erau pierduţi înaintea Tatălui. El hotărâse deja că nu vor pieri.
Toţi am fost copii, toţi avem Legea de la început, deci suntem cu toţii fraţi. Dar ne gonim unii pe alţii de acasă dacă nu ne vorbim unii altora de Isus.
Pare inevitabilă căderea, pierderea copiilor. Îi vorbim de rău, îi vedem păcătuind acum sau în viitor, îi vedem peste ani că s-au rătăcit prin viaţă. Ştim chiar dinainte de a se naşte că vor păcătui. Dar Tatăl deja a chemat îngerii lor să-I slujească. Şi totuşi, sunt pierduţi dacă nu ajung să creadă măcar o clipă, o singură clipă, în Isus. Pentru că înseamnă că, deja, Tatăl a hotărât că nu va chema, sau primi înaintea-i, un înger al lor. Fără înger, nu vor crede. Fără noi, nu are cine să le spună de Isus. Noi nu suntem îngeri. Sau…?
Sau suntem cu toţii doar nişte capre. Sau nişte oi rătăcite. Sau clocim ouă de vasilisc şi ţesem pînze de păianjen. Cine mănîncă din ouăle noastre, moare; şi dacă se sparge vreunul, iese o năpîrcă. Sau mormăim cu toţii ca nişte urşi, şi ne văităm ca nişte porumbei. Prea ursuzi, prea supărăcioşi, prea negri, prea fioroşi cu alte fiare, prea veninoşi cu noi înşine şi cu alţii, aşteptându-i doar să cadă în plasa păcatului. Sau aşteptându-ne să fim neputincioşi, văicărindu-ne de slăbiciunile noastre, mereu prea slabi, prea temători, prea laşi, prea apăsaţi de urâciune şi de vremi. Aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mîntuirea, şi ea este departe de noi. Sau…?
Noi nu suntem îngeri… Dar am vrea? Am suporta să stăm o veşnicie înaintea Tatălui, ştiind că am fost, că suntem şi vom fi păcătoşi în viaţa asta, fără putinţă de scăpare? O oaie regăsită, un fiu risipitor întors acasă — pot fi vreodată îngeri? Dar un om, un păstor care lasă totul şi se duce peste munţi şi văi pentru un dobitoc rătăcit, luptându-se cu urşi, cu lupi, cu vipere…? Nu ni se cere măcar să fim îngeri, ni se cere mult mai mult, ni se cere să devenim asemeni lor, după ce am fost vipere, şi am muşcat cu sete.
Dar, la început, am fost copii! Şi, deşi am căzut, ne putem face la loc copii, şi vom merge să-i înlocuim pe îngeri! Au obosit să ne aştepte… Sau nu?

NOTĂ: Regătit ca hrană

Atotputernicia slăbiciunii

Matei 18
1     În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
2    Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor,
3    şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
4    Deaceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”

Ucenicii întreabă cine este mai mare în Împărăţie, iar Isus le spune că ar fi bine ca mai întâi să intre acolo… Îi dojeneşte că nu sunt smeriţi, că nu se gândesc la ce e mai important, că nu şi-au pus priorităţile în ordine. Deşi umblau cu Isus de atâta vreme, nu se întorseseră încă la Dumnezeu.

Logica omenească: Cine ESTE mai mare dintre NOI, dar dintre TOŢI cei din Împărăţie? A fi mai mare în… mai mare din… nicicum puterea supremă nu poate fi în exteriorul obiectului puterii sale, în afara listei celor cuprinşi. Împărăţia cerurilor este în altă parte, este în ceruri. Dacă vrem să intrăm în ea, trebuie să plecăm de aici, să fim duşi, să ne depărtăm de tot ce se vede, de lumea asta şi de noi înşine.

Logica divină: Uitaţi-vă la cine sau ce nu s-ar uita nimeni, într-un fel în care nimeni n-ar face-o, vedeţi ce nu ar vedea nimeni. Aduceţi mai aproape, puneţi în mijloc. Ce este mic, nu vi se pare mare? Ce este slab, nu vi se pare tare? Cine îşi doreşte multe cu naivitate, cu insistenţă, cu candoare, fără măsură, fără ştiinţă, cui îi va cere? Şi dacă nu primeşte pe loc, ce va face? Dar dacă este certat şi pedepsit? Ce este uitat, ar trebui să vă aduceţi aminte. Ca să ajungeţi asemenea cuiva, trebuie să-l înţelegeţi mai întâi. Acest copilaş nu numai că ar putea fi deja în Împărăţia cerurilor, dar ESTE cel mai mare, deşi voi îl presupuneţi înafară. Ce nu este încă, va fi, pentru că este deja, ce este înafară poate fi deja înăuntru — e nevoie de smerenie. Voi presupuneţi că acela care se va smeri PRIMUL va fi CEL MAI MARE — adică doar UNUL poate fi ACUM, şi va rămâne cel MAI mare, sau poate credeţi că următorul care se smereşte îi ia locul. Eu spun că oricine se va smeri va fi cEL mai mare, sau pur şi simplu mai mare, sau mai mare pentru că va ajunge ACOLO. Nu vă daţi seama că sunteţi acolo, pentru că vă consideraţi înafară, şi credeţi că nu poţi fi cel mai mare dacă eşti exterior. Vreţi să fiţi cel mai mare, cel mai aproape, cel mai puternic, şi vă e frică să vă amintiţi că “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt”? Copil eşti, sau te faci. Cine trebuie să se întoarcă undeva a fost deja acolo. Cine trebuie să se întoarcă spre ceva înseamnă că merge în altă parte, sau merge pe un drum prea lung, deci ajunge prea târziu. ACUM trebuie să ajungeţi, întoarceţi-vă! Dar nu oricum, trebuie să VĂ FACEŢI ca nişte copilaşi. Nu aveţi nici o putere, dar TREBUIE să vă întoarceţi ŞI să vă faceţi, prin smerenie — lăsând orice putere. Prin SLĂBICIUNE se poate ajunge la Cel ATOTPUTERNIC. Eu sunt atotputernic, şi (pentru că) am ales să fiu smerit şi slab în faţa celor mai slabi ca Mine.

NOTĂ: republicat întru slăbire.

%d blogeri au apreciat asta: