Fulgerul de cacao

NOTĂ: Pe memoria lui Richard Dawkins, om de ştiinţă evoluţionist

STĂPÂNIRE

Aveam tiară, sceptru. Părînd nici că le pasă
Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir.

Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze
Se tot strîmbau la mine şi dispăreau obraze.
Era o noapte veche cu pulberi în unghere,
Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere

Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.
M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,
Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

Şi eu cred că, dac-aş fi fost în locul lui Dumnezeu, aş mai fi încercat şi alte variante. De exemplu, aş fi încercat şi lumea de cacao, în care eu să deleg stăpânirea tunetelor şi fulgerelor de cacao către oamenii de cacao.

Vă daţi seama cât de aproape suntem noi, balcanicii, de adevăr în comparaţie cu anglo-saxonii? Ei au shit, iar la noi cuvântul vine din cuvântul grecesc pentru orice este rău şi murdar. Noi avem adevărul undeva prin fundul curţii, că ne e lene sau nu avem resurse să ni-l tragem în casă. La ei shit happens… în condiţii dintre cele mai bune de viaţă şi de trai.

La noi există marele avantaj că, dacă ar vrea cu adevărat cineva, ar putea studia cu aparatură performantă ceea ce noi facem în fundul curţii, şi ar găsi multe lucruri de spus despre sănătatea, averea şi obiceiurile noastre (de fapt există mărturii incredibile cum că echipaje de extratereştri au făcut astfel de studii în mai multe ocazii – rezultatele vor deveni publice probabil mai târziu). Mai puţin s-ar afla despre ce avem în minte (totuşi, după forma şi performanţele containerului se pot spune destule) şi-n inimă (doar dacă nu cumva găsim şi vreun foetus sau embrion acolo, ba chiar şi câte un nou-născut pe care să-l putem resuscita, cum am văzut la TV, nu, nu la Realitatea, nici la Reality Show). De obicei adevărul este în noi, ascuns în măruntaiele minţii şi ale trupului. Necazul e că mai are şi alte proprietăţi, nu totdeauna plăcute, nu întotdeauna dorite şi acceptate. Dar într-o lume de cacao, aşa ceva nu ar mai exista, sau mai bine zis nu ne-am mai da seama de asta, pentru că totul ar fi din cacao. Iar noi am ajunge la adevăr mâncând cacao, sau l-am căuta disperaţi, scormonind frenetic prin grămezi de cacao boabe.

Poate vă întrebaţi ce rost are acest exerciţiu gastronomico-olfactivo-fantastic? Păi, nu vedeţi cât de minunată este lumea noastră, de diversă, de împrăştiată în toate posibilităţile (fără aluzii…)?

Dar ia să ne gândim puţin, dacă tot ne-am dat drumul… (!!!) Apropo, daţi-mi voie să elucubrez puţin între paranteze (!!!!!!). Oare cei care fac graffiti pe ziduri, la anglo-saxoni, ar trebui să nu mai folosească “Jesus comes”, de teamă că se vor găsi minţi care să citească fonetic, trecând spre sex-shop? Sau poate îi împinge cineva să facă asta, plătindu-i din fonduri create din vânzarea cărţilor lui Dan Brown? Că doar cei care expun din fondurile gestionate de Institutul Cultural Român nu reprezintă o problemă, ICR nu are destule resurse (cel puţin nu avea până n-a plecat Tăriceanu).

Aşa, deci, să continuăm! Dacă tot ar fi posibil să existe lumi paralele, având la bază diverse materiale şi elemente chimice, pe noi nu ne-ar interesa cum e să trăieşti acolo? Ba cred că ne-ar interesa, aşa e omul, curios din fire, cercetaş temerar, scout, ranger, pionier! Filosofii ar spune, OK, es stimmt, să tragem o concluzie plecând de la premise, există oare vreun punct comun între aceste lumi? Păi, creatorul lor, cu condiţia ca el să fie unic. Fie deci, să presupunem că ar fi unic. Păi atunci, omul de cacao şi-ar dori din tot sufletul lui de cacao să se identifice cu acest creator (Creator, că am zis că-i unic), să-L înţeleagă şi, măcar din curiozitatea lui de cacao, să vadă cum e prin alte părţi, prin alte lumi care să nu mai fie de cacao. Există o probabilitate apreciabilă, de aproximativ 82,4135%, ca acest om de cacao să ajungă să-l iubească pe presupusul creator, vâzând cât de minunate sunt celelalte lumi fără nici un pic de cacao pe nicăieri. Restul de 17,5865% răspunde la întrebarea “Oare există oameni de cacao?” (răspunsul îl veţi găsi dacă citiţi acest articol în acrostih pe diagonală de jos în sus). Dar dacă creatorul nu este unic? Păi ajungem cam tot acolo, deoarece,

-fie omul de cacao va cunoaşte, primindu-l în el pe creatorul local/parţial, doar acele mai puţine lumi pe care respectivul creator le-a implementat

-fie va rămâne în lumea lui de cacao.

Această ultimă posibilitate nu exclude absolut nici o variantă cu privire la sentimentele omului de cacao către creatorul său.

Deja mi s-au încins neuronii… Mă scuzaţi, tocmai au venit nişte indivizi cu halate albe, conduşi de o doamnă cu un tricou pe care scrie mare “NURSE – Nu Uitaţi, Rahatul Se Extinde”, având la brâu o cravaşă… Ce porcărie! Cum o putea să meargă pe stradă cu asemena mesaje scatologice? Mai citesc şi ăia micii… Am impresia că vor să-mi întrerupă raţionamentul, pentru că mă invită la sediul lor să ţin o conferinţă. Mai am puţin, staţi aşa să mai spun şi asta:

SHIT!!! M-au luat…

Scenariul, regia, Actorul şi figuranţii

Probabil că vă gândiţi la dl Sergiu Nicolaescu, nu-i aşa? Nu, fraţilor, nu!

Ieri, la cercul micilor cineaşti întreprinzători şi angajaţi în lucrări diverse, am avut o revelaţie! Adică, nu ştiu, fraţilor, dacă să-i zic aşa, mai degrabă m-a pocnit aşa, o idee… E drept că mă cam durea puţin capul, din cauză că băieţii au cam exagerat cu amperajul la şedinţa de dimineaţă. Dar nu le port pică, fraţilor, nu trebuie să câştige şi ei o pâine? Da las’ că ies eu de-aici o dată ş-odată…

Aşa, şi cum vă spuneam, m-a lovit aşa un gând foarte ciudat, şi mi s-a părut că scena din grădina Ghetsimani este exact ca o scenă de film! Vasăzică, nu prea se ruga Isus cu voce tare de faţă cu alţii, a făcut-o când l-a înviat pe Lazăr, de fapt a mulţumit Tatălui că L-a ascultat. De multe ori mă gândesc, oare cum se ruga Isus? Dacă aş ştii, aş… Sau… Mă rog, ziceam de Ghetsimani, unde m-a pocnit impresia că parcă văd un film, cu povestitor, comentator, vocea interioară a personajelor… Vasăzică ucenicii parcă adormiseră. Păi atunci cine l-a auzit pe Isus cum se roagă? O fi fost un ucenic (eu îl bănui pe Ioan) care a rămas treaz. Dar nu pot scăpa de impresia că Isus e urmărit de cameră în toată scena.

Dar m-am gândit un pic, şi m-am liniştit, fraţilor. Păi la urma urmei ce contează că a existat un scenariu, o regie, un operator? Scenaristul şi regizorul (eu cred că a fost aceeaşi persoană) au făcut în aşa fel ca mesajul să ajungă până la noi. Aşa se întâmplă cam cu toate filmele, te ia valul şi nu te mai uiţi la toate detaliile, că te interesează mult prea mult acţiunea şi deznodământul, şi ce vrea să comunice actorul din rolul principal, care s-ar putea, ca pe la noi în România, să fie acelaş cu scenaristul şi regizorul.

Şi apoi, am avut iar un vis (tot pentru că am reuşit cumva să palmez pastilele, he he he). Se făcea că eram la Buftea şi mă luaseră ăia figurant la un film despre Isus. Bineînţeles că m-au pus să strig “CRUCIFIGE!!! CRUCIFIGE!!!” (filmul mergea la export). Nu ştiu cum, am trecut direct la scena de pe Golgota, eram numai eu singur pe platou, şi m-am urcat puţin pe cruce, să văd cum e. Dar nu reuşeam să strig replica finală, pentru că nu mi-o mai aminteam. Şi nici nu am apucat să mi-o amintesc, pentru că a intrat chiar actorul din rolul principal pe platou, mi-a zâmbit, şi mi-a spus: Nu mai e nevoie!

Ce muzică ascultă Isus?

Fraţilor, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mă preocupă această problemă. Am încercat s-o discut şi cu sora şefă, dar nu prea am reuşit, că are tot timpul nişte căşti de iPod în urechi (nu le scoate decât dacă i se pare că vorbeşte domnul doctor Şitulescu cu ea; de ce nu-i dă prin cap să înveţe cititul pe buze, nu ştiu, dar e o femeie de toată isprava în rest, când nu foloseşte abuziv cravaşa).

La cercul micilor cercetători cuminţi am dat ieri peste o discuţie absolut fabuloasă pe Net (că avem, fraţilor, nici nu ştiţi cât de bine suntem trataţi aici, chiar v-aş invita să luaţi o vacanţă şi să ne vizitaţi 2-3 săptămâni; aranjez eu să vă dea drumul sora, că mă apreciază în mod deosebit pentru comportament şi pentru că nu sunt violent cu nimeni, şi stau foarte cuminte să-mi facă ăia şocuri – noroc de locaţie, că suntem la ţară undeva şi cade curentul destul de des). Aşa, deci vă rog să vă uitaţi la acest forum, unde nişte anglo-portughezo-germano-saxoni discută pe metri întregi de ecran ce-a vrut Bach de la viaţă, plecând de la titlul unei piese cu titlu neclar. Vasăzică, ei nu ştiu sigur dacă “Jesus bleibet meine freude” sau nu, sau multe alte variante, totul e nesigur fraţilor, şi nu numai la astea 4 (patru, vier, four, quatre, quattro, cuatro, cetîri, sesesekokuku-ngbengdu) vocabule! Asta m-a pus serios de tot pe gânduri, şi ieri am lipsit de la cercul micilor cercetători devotaţi şi cuminţi ai Bibliei. Dar sora nu s-a supărat, nici nu ştiţi cât e de bună uneori, dar nu cred că o înţelege nimeni (în afară de mine) pe aici, pe la serviciul ei.

Pentru cine nu le are deloc cu engleza, frăţiorii mei prea puţin şocaţi electric, vă fac un rezumat succint: vasăzică, băieţii nu înţeleg ce a vrut Bach să zică în titlu, şi nici în versuri:

Isus rămâne bucuria mea, sau

Isuse, rămâi bucuria mea, sau

Isuse, mă rog ca bucuria mea să rămână, sau

Isuse, rămâi, căci Tu eşti bucuria mea, sau

Nu mai aştept decât ca Isus să devină bucuria mea, sau

Isus rămâne cu mine ca să-mi dea bucurie, sau

Isus, bucuria dorinţelor omului, sau

Isuse bucuria omului care Îl doreşte, sau

Isus rămâne bucuria mea pe vecie, sau

Rămâne de văzut dacă Isus va fi pe vecie bucuria mea, sau

Tot ce-mi mai trebuie e ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus chiar este bucuria mea, sau

Mi-aş dori ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus e pe vecie alături de mine, sau

Isus este întotdeauna bucuria mea, îmi curge ca sângele prin vine, este pacea, miezul şi liniştea inimii mele, aaaaaaaaaaaaoooohhhhh!!!!

Se pare că băieţii, disperaţi, au lăsat-o baltă până la urmă şi s-au dus să-şi pună CD-ul cu Dinu Lipatti interpretând varianta pentru pian. Apropo, azi noapte am visat ceva frumos, şi cred că numai din cauză că am scuipat pe furiş pastilele în oliţa de noapte. Se făcea că eu cântam la pian într-un bar din Vestul sălbatic. Fufe, cât cuprinde, cowboys, sheriff and deputies, ce mai, tot tacâmul, era o gălăgie invalidantă. Dar eu cântam chiar “Jesus bleibet meine freude”, că în vis poţi face orice ţi-ai dorit toată viaţa dar n-ai fost în stare. După vreo două măsuri, au început să tragă înspre mine din toate direcţiile. La început mi-a îngheţat pur şi simplu inima de frică, dar am simţit că vine cineva în spatele meu. Mi-a pus o mână pe umeri, şi a dat foaia partiturii, exact atunci când ar fi trebuit.

Şi m-am trezit.

Mă rog, poate mai visez şi altă dată, să văd continuarea… Eu cred că Isus, dacă ar trăi acum undeva prin cartierul de care mi-e cam dor – dar sora zice că să-l uit, că nu aveam apă caldă tot timpul ca aici, şi dacă vecinii fac scandal nu are cine să-i potolească – ar asculta ceva de genul…

Mă scuzaţi, ne cheamă la masă. Vă rog să-mi daţi un mail cu ce credeţi voi că ar asculta Isus, bine? Eu am să pun prima chestie de pe lista mea aici, pentru voi, poate pricepeţi ce vroia Bach să spună.
Hai… vă pup, pa!

Time. And a Ward.

Da, fraţilor… Am foarte mult timp, aici. Şi salonul e de fapt o rezervă cu două paturi — dar sunt singur cuc, pentru că se pare că nu rezistă nimeni la prelegerile mele din timpul nopţii. Nu ştiu de ce, că nu cred că mă repet sau ceva — poate vorbesc prea tare… Sau nu le place cum cânt? Sigur, nu am o voce prea grozavă, mai ales la joase şi la acute îmi cam alunecă un pic, dar totuşi!

De exemplu, probabil că astă-noapte am cântat, pentru că m-am trezit cu o melodie în minte, şi aş cânta-o şi acum, dar nu vreau s-o supăr pe sora-şefă (excesiv). Se pare că în ultima vreme e supărată pe toată lumea, inclusiv pe mine, preferatul dumneaei — are nişte probleme sentimentale, bănuiesc că legate de un anume bodyguard pe care scrie mare (dar nu atât cât să-i acopere spatele foarte lat) FULL SECURITY SRL. Nu FOOL, FULL! Şi eu am crezut că e greşeală de tipar, dar când am făcut această inofensivă observaţie era să mă aleg cu un baston de cauciuc pe spinare, aşa că vă rog să nu creaţi probleme inutil, lăsaţi aşa, că nu contează decât partea a doua. Adică, noi să fim siguri că nu ne atacă sătenii din jur — au un aer cam flămând, săracii, dar nu ştiu ce meniu avem noi pe aici câteodată…

Deci, ca să nu pierd şirul, am fost adineauri la cercul micilor internauţi solitari, şi îmi face plăcere să şeruiesc (şirul şiroind se şeruie şi şase şarmante şoapte şerpuiesc din Cher…) cu voi melodia respectivă, şi pun şi versurile, pentru meticuloşi — sunt şi pe aici câţiva, sora îi strigă “psycho-patuleee”, cu pauză şi psaihău. Probabil există o conotaţie care îi e dragă, şi bodyguardul se distrează de minune de fiecare dată — adică înainte, acum nu prea mai lasă postul de la poartă.

DECI,

YES — Time and A Word

In the morning when you rise,
Do you open up your eyes, see what I see?
Do you see the same things ev’ry day?
Do you think of a way to start the day
Getting things in proportion?
Spread the news and help the world go ’round.
Have you heard of a time that will help us get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Have you heard of a time that will help get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Frumos, nu? LOVE, NOW! C’mon…

Da. Cert e că mă simt tare singur uneori — adică, să nu credeţi cumva că mă simt mai puternic dacă sunt singur, nu, e vorba că aici nu vine nimeni să mă viziteze… Nici măcar troll-ul… Sora nu prea mai vorbeşte cu mine, mai mult ţipă. Doctorul Şitulescu cred că e la vreo specializare, congres, ceva… M-au uitat cu toţii, ce mai! O fi şi prea departe de… trebuie să meargă cu maxi-taxi… E aglomerat, bagaje multe, costă… De fapt, nici eu nu mai ştiu dacă are cine să mă mai viziteze, dar parcă era cineva mai demult. Şi… cred că îi plăcea… Yes? Yes! Yes! C’mon!

%d blogeri au apreciat asta: